Sfințenia este poruncă, noi suntem pe pământ pentru ca să câștigăm cerul
Luna aceasta am praznuit pe Sfânta Paraschieva și ne-am închinat moaslor Sfintei Filofteia. Sâmbata și duminica am praznuit doi mari Sfinți, sunt doi mucenici: Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir, care isi implineste mucenicia sa rosie, cu sange nevinovat, si Sfantul Dimitrie cel Nou care este tot mucenic, dar mucenicia lui a fost o mucenicie alba, de grea nevointa si truda; mucenicie fara sange, dar tot mucenicie. Pentru ca este foarte greu sa te lupti cu tine insuti, este extrem de greu, frati crestini. Deseori noi cautam fel de fel de scuze ca sa calcam in picioare cele mai usoare porunci ale lui Dumnezeu si sa ne facem voia noastra. Este foarte greu sa infrangem raul din noi. Lupta aceasta au dus-o pustnicii, cei care nu au fost ucisi de altii, ci ei singuri si-au mortificat trupurile, ca sa le faca sfinte si curate, adevaratele temple ale Duhului Sfant. Acesti mari nevoitori au luptat pana la sange cu ei insisi, clipa de clipa, nu cumva sa se strecoare in ei un gand murdar, mincinos, fals, care sa intineze launtrul inimii. Aceasta luare-aminte la ei insisi le-a adus sfintenia vietii lor. Suntem lasati pe pamant, ca sa castigam cerul, frati crestini. Dar cati dintre noi avem aceasta constiinta, ca Dumnezeu este mereu prezent in viata noastra, si cati inteleg pe deplin acele cuvinte spuse de Mantuitorul: „Cine implineste poruncile Mele, acela Ma iubeste”!
Viata Sfântului Dimitrie Basarabov a fost necunoscuta, frati crestini si surori dragi. A fost un mare necunoscut. Era pastor de vite, vacar, intr-un sat foarte marunt, de langa apa Lomului. Un mare necunoscut in afara, dar in viata lui de taina, era cu adevarat un templu al Duhului Sfant si Dumnezeu a locuit cu placere in trupul sfant al acestui vacar. A fost un om de jos si a trait o viata foarte simpla. Insa avea necontenit acest cutremur sufletesc, aceasta mare grija, nu cumva sa se abata cu ceva de la poruncile lui Dumnezeu, nu cumva sa intristeze cu ceva Duhul Sfant care locuia in el cu adevarat.
Din viata lui, ni se spune ca odata, din greseala, a strivit un cuib de pasarele, in care erau numai ousoarele, sau poate abia incepusera sa iasa puisori. Si a avut atata mustrare de constiinta, incat toata viata si-a pedepsit piciorul cu care a calcat acest cuib umbland descult. Aceasta gingasie sufleteasca nu o intalnesti chiar asa de usor in randul oamenilor, frati crestini. Sa ma iertati, dar cred ca mamele care-si ucid pruncii cu atata nepasare, ar trebui sa se gandeasca mai mult la acest sfant care tremura si-i parea rau pentru niste ousoare…!
Era un om sarac si pastea vitele satului acolo, in Basarabov, satul in care se nascuse el. Si cat sta in urma vitelor, fara indoiala ca se ruga. Asa cum facea parintele Cleopa de la Sihastria, sa ma ierte daca spun o taina a lui. El a venit de mic la manastire si l-au trimis sa pasca oile. Si ne povestea odata cum stand in urma oilor, citea din Psaltire si se ruga cu Rugaciunea lui Hristos. Fara indoiala ca si sfantul Dimitrie se ruga si el cu aceasta rugaciune – mai ales ca era cunoscuta rugaciunea aceasta, in vremea cand a trait el.
Fetita, careia i s-a aratat Sf. Dimitrie cel Noi s-a bucurat si a spus parintilor ei: „Iata ce-am vazut!” Si le-a aratat si locul unde i s-a aratat sfantul in vis. Au anuntat preotul satului, au sapat in acel loc si au gasit acolo trupul sfantului Dimitrie luminos, cu oasele galbene ca ceara, cu un miros foarte placut iesind din trup. Si-au dat foarte repede seama ca acolo era un om al lui Dumnezeu.
Ne-am inchinat cu multa ravna la doua icoane impodobite cu flori a sfantului Dimitrie cel Nou, cel sarbatorit duminică, si a sfantului mare mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir, care a fost sarbatorit sâmbata. La aceasta cumpana intre cei doi sfinti Dimitrie, sa imprumutam si de la unul si de la altul ceea ce au avut ei mai scump: adica dorul dupa Dumnezeu si dupa viata cea sfanta. Citeam in viata sfantului Dimitrie Izvoratorul de mir ca, de micut, parintii il duceau intr-o camera, un fel de paraclis al familiei si acolo îi spuneau: „Iata, aici este icoana Mantuitorului care S-a jertfit pentru noi. Aici este icoana Maicii Domnului; prin ea S-a nascut Mantuitorul, Dumnezeul intrupat. Cinsteste aceste doua icoane si Dumnezeu iti va binecuvanta intreaga viata.”
Sfantul Dimitrie Basarabov n-a avut parte de o astfel de educatie. El insa a ascultat de acel glas al constiintei care se gaseste in fiecare din noi – aceasta constiinta in care ne intalnim cu Dumnezeu, acest glas launtric al lui Dumnezeu in noi, care ne mustra de cate ori facem o fapta rea. Pentru ca noua ni se spune cand facem bine si cand facem rau; cand facem o fapta rea, ne mustra cineva din noi: „nu-i bine ce-ai facut”. Sfantul Dimitrie a ascultat de acest glas si s-a condus dupa constiinta lui, foarte sensibila, care il mustra si il indrepta mereu pe calea spre Dumnezeu.
De aceea, va indemn sa fiti foarte atenti la acest gingas glas cu care Dumnezeu vorbeste inlauntrul nostru. Sa-L lasam pe Dumnezeu sa vorbeasca in noi si sa plecam urechea la glasul Lui – glasul constiintei noastre – ca sa putem urma desavarsit calea poruncilor Lui. Sa ascultam mereu de aceasta soapta a Duhului Sfant din noi, ca nu cumva sa cadem la marele examen din ziua Judecatii. Pentru ca oricine am fi, mari sau mici, cu toti murim. Si cand murim, ni se inchid ochii acestia, dar ni se deschid alti ochi, si cand vom vedea unde suntem, tanguirea va fi cumplita, fratilor!
Mulți, in loc sa fie serioși, sa se pregateasca pentru examenul și Judecata cea Mare de la a doua venire a Învațătorului, își petrec viata in destrabalare si nesocoteste pe Profesorul și Mântuitorul nostru, că viața noastră este o permanent pregatire. Si vine ceasul sa ne prezintăm la cel mai serios examen, si suntem nepregatiți, pentru ca am nesocotit pe profesorul care ne-a spus: „Am sa te ascult din cutare si cutare lucru”. Si cadem la examen, „il picam”. Aici, pe pamant, se mai poate interveni cumva, dar acolo nu se mai poate interveni in nici un fel. Acolo mergem cu viata noastra duhovniceasca, cu faptele noastre, asa cum au fost ele. Pregatiti-va pentru acest cumplit examen, pentru ca acolo nu este căutare la față, ci este cautare la fapte! Fiti atenti, la propria viata, pentru ca Dumnezeu Se tine de cuvant, nu minte!
Imparatul Maximian a ajuns la Tesalonic si a inceput sarbatorirea victoriei, prin aducere de jertfe catre zeii pagani, si organizarea de intreceri si spectacole. Sfantul Dimitrie Izvarâtorul de Mir nu a voit sa aduca jertfe si a marturisit direct in fata imparatului ca este crestin si ca nu poate sa faca aceasta. A fost inchis.
Iubiți credincioși, de acum incepe – din punct de vedere al lumii care nu stie de Cruce – decaderea. Conducatorul orasului, omul cel mai temut, cel mai cinstit, poate si cel mai iubit sau cel mai bogat, este degradat, i se iau toate demnitatile, onorurile, cinstea si este aruncat in temnita. Dar din punct de vedere al celui care prin Cruce a adus Invierea, acum are loc o apropiere mai adanca a acestui suflet de Prea Sfanta Treime. Acum Sfantul Dimitrie exercita o slujire aparte in Biserica, cea a marturisirii si a muceniciei, despre care Hristos Domnul a vorbit ucenicilor. Este o slujire in fata careia ne cutremuram, deoarece stim fiecare din experienta bolilor or a suferintelor nostre, a maririi și caderii noastre, ca nu este deloc usor sa-L simtim pe Hristos viu si aproape in toiul unor mari chinuri si dureri trupesti. Dar este important sa intelegem ca ceea ce la oameni este cu neputinta, prin darul lui Dumnezeu a devenit, si este posibil. Acest dar este dat celor ce sunt chemati si, dintre ei, celor ce raspund chemarii cu hotararea cea buna.
Se spune adesea că este o decadere ceea ce i se intampla unui om, si ceea ce i se intampla celui chinuit pentru credinta, din perspectiva omului al carui țel este a avea si a stapani, in care omul este cu atat mai valoraos cu cat are si stapaneste mai mult, bogatie, frumusete, ori putere, ori inteligenta, oameni, destine, comunitati. Este marturisire insa, din perspectiva omului al carui tel este sa-L iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele, in care omul este cu atat mai implinit, cu cat se daruieste mai mult in tot ceea ce are, lui Dumnezeu si oamenilor, cand nici puterea, nici bogatia, nici inteligenta, nici orice alta capacitate nu le foloseste pentru el, ci pentru a sluji celuilalt.
Acum Sfantul Dimitrie, se afla in acel moment al vietii sale in care isi foloseste toate darurile pamantesti si duhovnicesti, vazute si nevazute pentru a indeplini cea mai grea slujire a vietii sale, sa-L vesteasca oamenilor pe Hristos, dar anume pe Hristos Cel rastignit. De ce am spus ca este cea mai grea? Pentru ca intre alte slujiri duhovnicesti, aceasta slujire este in totala contradictie cu prima perspectiva despre care am vorbit. Cel care arata blandetea lui Hristos, nu trebuie sa fie neaparat sarac pentru aceasta. Cel in care se vede discernamantul lui Hristos poate fi intr-o inalta pozitie sociala. Cel ce creste fii lui Dumnezeu si sufera durerile nasterii duhovnicesti se impartaseste insa de dragostea de fii. Dar cel ce Il arata pe Hristos rastignit pe cruce, rastignire care a fost marea sminteala a iudeilor Legii Vechi, a grecilor iubitori de filosofie si a oamenilor moderni iubitori de comoditate, ei bine, acesta se poate astepta la ceea ce este mai greu: parasirea de toti, de cei de aproape, de cei de o credinta, de cei de-un suflet cu el, așa cum a fost și Mântuitorul pe Golgota.
De aceea ceea ce au savarsit martirii este deosebit de important si de neinlocuit. Nu martiriul in sine, uciderea, ci marturisirea, cu amenintarea acestei ucideri. Ei au fost si sunt in primul rand oameni care marturisesc pentru credinta si sunt ucisi; nu oameni care sunt pur si simplu ucisi. Uciderea pune accentul pe ei, pe lumea vazuta, pe sfarsitul vietii pamantesti, si, omeneste vorbind, chinurile au speranta unui sfarsit, atunci cand trupul cedeaza fizic. Dar marturisirea pune accentul pe Cel marturisit, iar durerea poate merge pana unde mintea, poate, nu cugeta, traind o parte din durerea duhovniceasca a Mantuitorului, in momentele in care mergea spre rastignire, si in momentele rastignirii. Iar in acest adanc al lepadarii de lume, al lepadarii de catre lume, mucenicul se intalneste cu Cel ce a zdrobit moartea, si se naste din nou odata cu Invierea Domnului.
Astfel avem sfintii care au fost botezati direct cu botezul sangelui, nemaiapucand sa fie botezati in chip obisnuit. Ochii martirului nu mai vad decat invierea mortilor, bazata pe Invierea Domnului, singura pe care se bizuiesc in lupta lor. De aceea icoanele cu scenele martiriului, atunci cand exista, nu sunt infricosatoare, ele nu transmit durerea chinurilor, ci pacea impartasirii de harul dumnezeiesc, sunt asemenea icoanei Invierii, icoanei ortodoxe care infatiseaza Pogorarea la iad si biruinta mortii, iar bucuria din aceasta icoana face sa nici nu bagam de seama iadul in care se desfasoara scena, si care este infrant si covarsit.
Sa urmam exemplu după chipul de viata al sfintilor, chipul lor plin de lumina faptelor lor și strălucește sufletul lor ca un diamant bine șlefuit. Si sa ne gandim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu si trebuie sa-l punem in lumina trebuie sa-l onoram. Intalnirea cu sfintii sa fie pentru noi intalnirea cu Mântuitorul, cu propria noastra constiinta, cu propria noastră viață duhovnicească. Sa ne intrebam daca suntem sau nu pe calea pe care o asteapta Dumnezeu de la noi. Si cand va inchinati in fata unei icoane a lui Hristos Care e calea, sau a Maicii Domnului care e intruparea acestei virtuti in propria ei persoana, ea este idealul desavarsirii atins de fiinta feminine, sau la icoana sfintilor, acesti eroi ai vietii crestine care au luat crucea pe umerii lor sa ne fie modele de curaj si intarire pe calea credintei. Sa va fie acestea la inima, frati crestini. Si sa-i rugam pe cei doi Dimitrie, martirul si cuviosul, sa ne calauzeasca mereu catre Imparatia lui Dumnezeu.
Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir a fost aristocrat, celalalt a fost cioban, om de jos; dar amandoi au intrat in aceasta mare ceata a sfintilor. Pentru a dobandi sfintenia, nu este nevoie sa fii nici bogat, nici mare invatat, ci sa pazesti poruncile lui Dumnezeu. Este nevoie de despatimire, de aceasta lupta cu noi insine. Sa aruncam afara tot ce e urat, tot ce e spurcat in noi, ca pe o carpa pe care ti-e jena sa o atingi cu mana. Aceasta curatire launtrica daca o putem dobandi, nu singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, incet-incet isi face loc Dumnezeu in noi si devenim vase ale Duhului Sfant.
„Fiti sfinti” nu este o porunca valabila numai pentru calugari, ci pentru toata lumea. Pentru ca toti suntem facuti sa mergem in cer, nu in iad; sa fim sfinti, nu demoni. „Fiti desavarsiti” este o porunca spusa pentru toti oamenii, pentru toate categoriile si pentru toate varstele. Suntem datori sa fim desavarsiti, acesta este scopul vietii noastre, frati crestini. Oricat am fi de cinstiti sau necinstiti de oameni, murim si intram in uitare. Ne uita toti, chiar si cei carora le-am facut bine. Dar la Dumnezeu nu suntem deloc uitati, suntem mereu prezenti. Pentru a fi desavarsiti, trebuie sa avem aceasta partasie de virtute, aceasta stradanie de fiecare zi, sa fim tot mai buni, mai drepti, mai sfinti. Sfintenia nu este un apanagiu al celor din pustiuri. Sunt atatea familii de sfinti. In lume e mai usor; in pustiu, aceasta truda este foarte mare, „Pana la sange”, cum spune sfantul Pavel: „Voi nu v-ati luptat inca pana la sange, contra duhurilor rautatii”. Si in lume are diavolul foarte multe de facut, dar totusi putem trai o viata dupa voia lui Dumnezeu. Si apoi, azi chiar dacă mai sunt pustiuri, cel mai mare pustiu este in sufletul nostru, in viata noastra, atunci cand ne departam de Dumnezeu.
Pe acest drum al desavarsirii nu suntem singuri. Mantuitorul Hristos, Maica Domnului, sfintii ingeri, toti, sunt prezenti in viata noastra si privesc truda noastra pe acest drum catre cer. Singuri, nu am putea face nimic, Iisus ne spune asta: „Fara Mine nu veti putea face nimic”; „Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor”. Daca am apela zilnic la El prin rugaciune, viata noastra ar fi mult mai blanda, mai pasnica, mai cinstita, mai curata. Ca sa fim linistiti, nu trebuie numaidecat sa avem de toate. Poti sa ai palate si sa fii foarte nefericit in bogatia ta. Adevarata pace ne-o da numai Iisus, izvorul pacii: „Pacea Mea dau voua, nu cum va da lumea”. Aceasta pace o cautam numai cand ne facem datoria de constiinta fata de aproapele nostru. Sa-i facem noi lui, ceea ce vrem sa ne faca el noua. Pentru ca toate poruncile se pot rezuma in una: „Cum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi, lor”. Si cine ar vrea sa fie jignit, sa fie furat, sa i se faca rau, sa fie desfiintat ca om? Nimeni!
Se vorbeste atat de mult despre pace, dar pacea incepe in primul rand cu noi insine, cu aproapele nostru si cu Dumnezeu. Daca noi am vorbi pe altii de bine, asa cum vrem noi sa fim vorbiti de bine, ce bine ar fi! Daca ne-am trai viata dupa Dumnezeu, implinind poruncile Lui, am trai in lumina inca de aici, de pe pamant „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”, asa spune Mantuitorul. Daca am nazui mereu spre Dumnezeu spre dreptatea Lui, am gusta si noi cu adevarat din aceasta bucurie a Duhului Sfant pe care au gustat-o sfintii. Dar noi uitam repede si ne incurcam mereu cu lacomia, cu mandria, cu egoismul si cadem tot mai jos, in intunericul pacatului. Orice gand spurcat ne face netrebnici si cadem din har si trebuie apoi multa osteneala sa lacrimam, sa ne rugam, sa ne ostenim ca sa revenim la ce am fost mai inainte.
Iisus sta mereu la usa inimii noastre si bate mereu, cauta sa ne ajute cu orice pret. Insa foarte multi sunt si dusmanii vietii noastre, aceste duhuri nevazute despre care spune sfantul Petru ca „umbla ca un leu, urmarind pe cine sa inghita”. Si in afara de aceste intrupari ale raului, mai sunt si patimile din noi si exemplele rele din jurul nostru. De aceea trebuie sa fim foarte atenti la noi insine, la soaptele din gandul nostru, sa intelegem ce este bine si ce este rau. Sa urmam ce este bine, si sa ne sustragem de la ceea ce este rau. Sa ne vedem de drumul nostru, pe calea lui Dumnezeu.
Sfintii ni se ofera ca modele. Sa ii cinstim nu numai de forma, pentru felul cum vorbeste cineva despre ei, ci sa-i luam ca model pentru intreaga noastra viata. Sa nu treceti nepasatori sau neatenti pe langa numele sfintilor. Sa-i avem ca faclieri care ne lumineaza calea vietii, fiecare in felul sau. Sa ne apropiem de ei cu rugaciune si cu dragoste, pentru ca ei se roaga neincetat pentru toti cei care intra pe calea lui Dumnezeu. Sa ne rugam lor, sa ne ajute sa ne innoim viata si sa fim temple ale Duhului Sfant, implinind aceasta porunca a Mantuitorului: „Fiti sfinti, fiti desavarsiti”.
Sfintenia este porunca, fratilor. Suntem pe pamant, pentru ca sa castigam cerul. Nu uitati!
Dumnezeu vede in taina toata viata noastra. Nimic nu e ascuns, care sa nu se vadeasca. Si lacrimile, si suspinele inimii, si rugaciunile cele de taina, in camara ta, cu mainile ridicate sau cu fruntea plecata la pamant, si zguduirea constiintei, regretul, durerea pentru pacatele noastre, totul e inregistrat de Dumnezeu. Dumnezeu vede toata viata noastra si picura harul Lui, si iarta, si sterge, si curata tot ce e necurat in noi. Stapanul sta cu urechile deschise ca sa ne asculte rugaciunile; noi insa poftim sa ne asculte Dumnezeu fara sa-L rugam. Mantuitorul spune: „Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide!”
Mii de pelerini, sfânta noastră familie creștin ortodoxă, vin pe colina bucuriei să cinstească moastele celor cinci sfinti. Explicatia este ca sfintii primesc de la Dumnezeu darul de a asculta in acelasi timp milioane de rugaciuni si de a le da ajutor tuturor celor smeriți. Inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi, dar prezenta moastelor este, pentru cei mai multi, certitudinea ca minunea este posibila.
Noi mergem la locurile sfinte si la sfinti, la biserica, iar prin rugaciunile noastre si prin pelerinaje ne întărim puterile și dorința de a duce o viată plina de credință, asemenea sfinților, exemple minunate pentru noi. In fiecare an, la 27 octombrie, o multime imensa se aduna la Bucuresti pentru a praznui, timp de trei zile, sarbatoarea Sfantului Dimitrie cel Nou si ca sa cinsteasca nepretuitele-i moaste, din care izvoraste mereu o mireasma delicate.
Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cântări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi când vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.
Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, pe cei slabi si pe cei simpli i-a ales Domnul, ca sa înfrunte pe cei tari ai lumii acesteia, este ceea ce mărturisim pentru tine, cuvioase, că păstor fiind, simplu si sluga între oameni, ai fost fericitul ales ca sa faci parte din ceata sfinților.
După Sfinţii Părinţi sunt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decât toti.
Amândouă sărăcii sunt de nevoie şi obligatorii pentru mântuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pământeşti, face începutul desăvârşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfârşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicând: Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvârşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicând: Nu vă grijiţi, zicând: ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută … Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).
Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? O, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai râvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viata sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.
Sărăcia, viaţa cât mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuti, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cât mai multi, după haine cât mai scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adâncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pământului.
Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobândim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.
Desigur, avem datoria sfântă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să câştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pâine străină, că ne adunăm osândă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfântului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pământ, în desăvârşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfântului Dimitrie ori de câte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător. Aşadar, să privim mereu la sfârşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim „a le urma credinţa” şi să avem mereu în minte cuvintele Domnului care zice: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toale celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Sfantul lucreaza prin harul capatat de la Dumnezeu, si nu prin moaste sau prin icoana – numita in popor “facatoare de minuni” -, n-ar fi mai bine sa ne rugam direct sfantului, fara sa mai mergem dinaintea moastelor si icoanelor? Daca oamenii sunt atasati de moastele sfintilor, de ce majoritatea dau buzna sa se inchine dinaintea moastelor doar la hramuri? E mai mare harul sfantului atunci? Nu, dar noi ne legam de anumite date, de aniversari si comemorari. Oamenii cred ca atunci puterea sfantului creste. Si cred ca au dreptate pana la urma, caci nadejdea si credinta oamenilor e mai mare atunci si sfantul raspunde altfel.
Creştinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaşte pentru a le săruta cu evlavie, cu convingerea că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă în sine urmele împărtăşirii de dumnezeiescul har, urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. „Stai lângă mormântul mucenicului, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui ! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor!” ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur.
În apropierea marilor sărbători şi a sfinţilor importanţi, peste tot auzim discuţii ce ating problema cinstirii sfinţilor, a icoanelor şi a sfintelor moaşte. Evlavia credincioşilor şi dragostea pentru sfinţii lui Dumnezeu însufleţesc Biserica, făcând-o vie. Însă, cu tot norul de mărturii şi de minuni care curg sub ochii noştri, încă mai există unii care se întreabă: „De ce ne închinăm sfintelor moaşte? De ce sunt importanți sfinții, nu putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu? Pelerinajele şi cinstirea Sfintelor Moaşte nu înseamnă, oare, lipsă de cultură şi rezultat al îndoctrinării religioase?”
Cinstirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor apare în deceniile veacului apostolic şi continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuşi vorbea despre calitatea deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, primind în felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că, „dacă ucideţi, cu duhul, faptele trupului, veţi fi vii“. Faptul că Biserica a cinstit de la început sfintele moaşte ne-o atestă, înainte de toate, Sfânta Scriptură. După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să-i dea de ştire lui Iisus (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el“ (Fapte 8, 2). Cunoaştem din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât şi sfintelor moaşte ale arhidiaconului Ştefan, care au fost răspândite până la Constantinopol, şi în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin. Mai ales după încetarea persecuţiilor, relicvele sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai cu seamă în metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărţeau moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor. Cultul sfinţilor se naşte aproape indisolubil legat de cultul şi cinstirea sfintelor moaşte. Creştinii rânduiesc de timpuriu ca ziua în care martirii primeau cununa muceniciei să fie socotită drept zi de naştere în împărăţia lui Dumnezeu şi să fie cinstită şi serbată la locul unde erau îngropate sfintele moaşte. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci şi hainele şi obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli erau cinstite şi mulţi bolnavi se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinţilor Apostoli. Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască. Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul ortodox cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele. Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie să cinstim apărătorii neamului omenesc“. Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“.Cinstirea pe care creştinii o aduceau sfintelor moaşte şi, în general, sfinţilor martiri, era bine definită în comparaţie cu cinstirea şi închinarea pe care o aduceau Mântuitorului Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului“.
Aşa fiind, socotim potrivit să punem tuturor în atenţie, ca o concluzie finală, cuvintele unui mare trăitor şi dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, referitoare la cinstirea moaştelor sfinte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiţi necuraţi înşişi morţii. După ce însăşi viaţa şi cauza vieţii a fost socotită între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţă în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te osteneşti ca să găseşti un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor şi să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui“. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica“, Bucureşti, 1938, p. 278). Nu sfinţii au trebuinţă de cinstirea noastră, ci noi dobândim mii de bunătăţi ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte: „Pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor“ („Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi“). Cine nu crede în sfintele moaşte nu crede nici în sfintele icoane, nici în lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat şi chiar apodictic, şi anume că, în întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaşte sunt o prezenţă permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, de slujbele Bisericii, de imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinţei noastre. Creştinii ortodocşi îi cinstesc pe sfinţi pentru că ei sunt „cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu”.
Sfinţii aud rugăciunile noastre şi le poartă către Dumnezeu, fiind mijlocitori pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu, şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor.( Sinodul al VII-lea Ecumenic Niceea 787)
Protestanţii, neoprotestanţii şi unele denominaţiuni religioase resping cu desăvârşire cultul sfinţilor, negând posibilitatea acestora de a mijloci pentru noi. Pe baza textului din I Tim. II, 5 Pentru că unul este Dumnezeu, unul şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni; omul Iisus Hristos, ei susţin că nimeni altcineva, deci nici sfinţii, nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Dar în textul de mai sus este vorba de Mijlocitorul împăcării dintre om şi Dumnezeu, omul Iisus Hristos, care prin Jertfa Sa a săvârşit mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu. Această mijlocire a împăcării într-adevăr n-a putut-o face nimeni în afară de Iisus Hristos, şi ea fost realizată odată pentru totdeauna numai de către El. Prin ea s-a dat posibilitatea fiecărui om să se mântuiască personal sau subiectiv, adică să-şi poată împropria mântuirea obiectivă.
Întrebarea care frământă pe toți clevetitorii, pe toți ereticii, pe toți ateii înrăiții. Iar parintele Cleopa le raspunde: ,,Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre. Ţara noastră Românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm pînă la moarte. Asta este adevărata credinţă a României – Ortodoxia. Nu primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sînt vrăjmaşii Crucii lui Hristos“.
Dragii mei, explicatia este ca Sfintii primesc de la Dumnezeu darul de a asculta în acelasi timp milioane de rugaciuni si de a le da ajutor tuturor celor smeriți, înfrânți, căzuti, neajutorați. Inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi – spune psalmistul. Multe Minuni a facut si înca mai face Dumnezeu, dar prezenta moastelor este, pentru cei mai multi, certitudinea ca minunea este posibila. Sfinții sunt modele. Si așa cum spuneam in postarea de ieri, multi vin si marturisesc interventia lui Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou si a celorlalti sfinți cinstiți de ortodoxie, in viata lor, ca un adevarat miracol, atunci când, de cele mai multe ori, nimeni nu le mai dădea nici o șansă de tămăduire, de îndreptare, de revenire la normalitatea crestină si asemeni orbului din Sfânta Evanghelie, merg și mărturisesc minunea, marturisesc cât bine le-a facut lor Dumnezeu, prin sfinții Lui. Iar noi toți ne bucurăm de minunea existenței, de minunea creatiei care sunt darurile Sale.
Noi mergem la locurile sfinte si la sfinti, la biserica, iar prin rugaciunile noastre si prin pelerinaje ne întărim puterile și dorința de a duce o viată plina de credință, asemenea sfinților, exemple minunate pentru noi. Astazi câteva cuvinte despre Sfântul Dimitrie cel Nou, spre care familia crestin ortodoxă se îndreapta in pelerinajul din aceste zile cu bucurie, credință si nadejde. Sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii. Sfintii sunt oameni care înca în viata lor pamânteasca au bineplacut lui Dumnezeu, iar dupa moarte au fost învredniciti sa se bucure d eo parte din fericirea vesnica, pe care o vor primi în mod deplin numai dupa judecata de apoi. Pentru viata lor virtuoasa, pentru suferintele îndurate pentru Hristos, pentru dragostea lor fata de oameni si Dumnezeu, ei sunt numiti în Biblie «prieteni ai lui Dumnezeu», «casnici» ai lui Dumnezeu ori «judecatori ai lumii» (Matei 19,28).
Înca din viata pamânteasca sfintii au fost înzestrati de Dumnezeu cu anumite daruri, fapt pentru care oamenii le-au dat o cinste deosebita. Ex.: Sf. Pavel, dupa vindecarile facute, s-a bucurat de o cinste deosebita din partea locuitorilor insulei Malta; proorocul Ilie era venerat pentru minunile facute, la fel si Elisei. Poporul român nu a fost crestinat intr-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau imparatului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci crestinarea romanilor s-a facut de jos in sus, începand cu oamenii simpli si cu soldatii crestini din legiunile romane veniti in Dacia, iar apoi prin lucrarea unor misionari crestini, in special rasariteni vorbitori de limba greaca si latina. Crestinismul primit si cultivat de romani s-a dovedit în timp îndelungat a fi un crestinism cu radacini adanci in sufletul poporului roman, intrucat a rezistat in timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tatarii si turcii, astfel incat a ramas acelasi crestinism ortodox latin rasaritean al tarii noastre si dupa invaziile popoarelor migratoare necrestine. Iar prin sfintii nostri străromâni si români, cunoscuti si necunoscuti pe nume, Crucea lui Hristos Cel Rastignit si Inviat a devenit lumina botezului si vietii poporului roman.
Sfintii români au existat insa in mod real si au fost recunoscuti ca atare de evlavia populara, cu toate ca Biserica nu i-a canonizat formal si nu le-a dedicat anumite zile in calendar si de aceea faptele lor nu au fost laudate prin imne bisericesti inchinate lor, timp indelungat sfintii s-au facut cunoscuti ca atare prin cinstirea pe care si-au castigat-o in evlavia populara. De-abia de la un timp incoace Biserica a inceput sa purceada si la o canonizare formala a sfintilor de mai tarziu, confirmand venerarea lor de catre cercuri largi ale credinciosilor.
Parintele Iustin Parvu, a atras atentia ca tara este plina de sfinte moaste nerecunoscute de Biserica. Si spune Sfintia Sa ca si din aceasta pricina ne bate Dumnezeu. Parintele Iustin a aratat ca in gropile comune unde au fost depuse trupurile detinutilor politici morti pentru credinta in Hristos, asa cum este cea din Râpa Robilor de la Aiud, sunt sfinte moaste. De altfel, Parintele Iustin a luat de acolo mai multe ramasite pamantesti si le-a depus într-o racla in biserica manastirii. Cum ne raportam la aceste ramasite pamantesti ale unor oameni martirizati pentru credinta lor.
Cum realizam ca suntem dinaintea unor moaste? Moastele sunt consacrate de Biserica, asta e garantia. Vindecarile sau intoarcerea la credinta sunt consecinte ale acestui fapt, ca moastele sunt consacrate de Biserica. Sunt moaste daca sunt implinite toate canoanele si fac minuni. Insa constatarea Bisericii este importanta si ea vine prudenta, dupa ce se verifica toate semnele. Nu e rau ca se intampla astfel. Am constatat ca sunt multe biserici care au moaste de la acelasi sfant. Cum se intampla ca din trupul unui sfant sa ajunga moaste la mai multe biserici? In general, cei care au in grija trupul unui sfant, in momentul in care o biserica solicita o particica, dau. Si se intampla ca preotii, cand afla ca la cutare biserica s-au adus sfinte moaste ale unui anume sfant, sa incerce sa obtina si ei particele. Unele moaste au fost cumparate si depuse in anumite biserici. Cineva din afara ortodoxiei ar putea considera un ritual barbar aceasta impartire a trupurilor unor morti, chiar daca sunt sfinti...Daca trupul ramane intr-un singur loc, se restrang posibilitatile pentru ca o mare masa de oameni sa aiba parte de lucruri minunate, de ajutor si mangaiere. Nu toata lumea poate calatori sa se roage la racla cu sfintele moaste ale unui sfant anume, care i-ar putea fi de ajutor.
O biserica, adica o cladire, nu o comunitate de credinciosi, este mai buna, mai puternica, mai de folos oamenilor daca adaposteste sfinte moaste? Sfantul lucreaza in sensul acesta: oamenii insisi sunt stimulati sa vina la biserica si sa creada, dar, trebuie să știm că toate bisericile sunt pline de har, iar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai unde sunt moaste. Nu toti sfintii devin moaste. Dumnezeu lucreaza prin diverse haruri pe care le pune in anumiti oameni. Moastele sunt numai un fel de manifestare a divinitatii.
Ce trebuie sa stie un crestin ortodox despre cinstirea sfintelor moaste si despre inchinarea la icoane? Toate sunt trepte, doar trepte in urcusul catre Dumnezeu. Crestinul nu trebuie sa se limiteze la rugaciunea dinaintea moastelor ori chiar la rugaciunea catre sfantul invocat. Crestinul sa fie constient ca Dumnezeu Insusi lucreaza prin sfinti si raspunde rugaciunilor facute la icoane sau la moaste. Altminteri, va fi foarte aproape de idolatrie. Pericolul e foarte mare, mai ales pentru oamenii care sunt adanc credinciosi, dar nu au o baza a intelegerii lui Dumnezeu
Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos, altfel eşti strain, nu eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre, spune parintele Cleopa. Ţara noastră Românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm pînă la moarte. Asta este adevărata credinţă a României, Ortodoxia. Nu pri¬miţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos.
Prin expresia „cu duhul meu” Iisus le mai arată fariseilor, iar azi falșilor credincioși, slugi ale satanei şi altceva, anume faptul că slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei lui Hristos este cu mult superioară cultului ebraic şi elin, căci religia elină era şi trupească, şi eronată, iară cea iudaică, deşi era adevărată, cu toate acestea şi aceasta era trupească, astfel că religia creştină era opusul celei eline şi cu mult superioară celei iudaice. „Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”. Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei. Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului, pentru ca Tatal, Fiul și Duhul Sfant una sunt.
În slujba religiei noastre creştine nu avem nevoie nici de oi, nici de viţei, nici de grăsime sau fum din sacrificii, ci numai de suflet înduhovnicit, ceea ce şi zice Hristos: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). „Întru Evanghelia Fiului Său”. Mai sus ne spunea că Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului; dar îi este indiferent a spune că e a Tatălui sau a Fiului, căci el a învăţat de la acea voce pururea fericită că cele ce sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, şi cele ale Fiului sunt şi ale Tatălui: „Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10). „Că neîncetat fac pomenire despre voi”. Aceasta este dragostea adevărată. Se pare că Apostolul, în versetul arătat, vorbeşte de un singur lucru, însă în realitate de patru: că îi pomeneşte şi că o face necontenit, şi aceasta în rugăciuni, şi pentru lucruri mari.
Viata unui sfant, in general, am spus, este o icoana a lui Hristos, intiparita in firea omeneasca. Sfintii au fost diferiti, cu slujiri si voactii diferite. Am vorbit astazi despre un mucenic si caracteristica mucenicilor, dintre virtutile credinta, nadejde si dragoste, este virtutea dragostei. In ei, intr-un mucenic, vedem modelul dupa care este pictat chipul lui Hristos, Hristos care a spus ca mai mare dragoste ca aceasta nu este decat sa-si puna cineva viata pentru aproapele sau, il vedem oglindit in martiriul Sf. Dimitrie, care-si pune viata pentru Dumnezeul sau si pentru aproapele sau. Caci din iubire pentru oameni se lasa martirii martirizati, si din iubire pentru oameni, nu numai din iubire pentru Hristos. Si astfel, acea iubire rodeste si din sangele lor se cladeste – cum au spus Sfintii Parinti – Biserica. Curajul Sfantului Dimitrie aminteste si trimite catre Mantuitorul Iisus Hristos, despre care Sfantul Pavel a spus ca in numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Fermitatea in fata mortii a unui mucenic este o marturie a cuvantului Domnului: “Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiesti” – adresat Tatalui inainte de rastignire. Netemerea de moarte a sfantului s-a facut si ea martora a cuvantului Domnului: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul“. Blandetea lui sta cumva ascunsa in spatele neinfricarii; o vedem din smerenia lui, caci tot ceea ce face, el face prin Hristos. Credinta fata de supusii lui tesaloniceni, si fata de tot crestinii pe care ii ocroteste, este martora a credinciosiei Domnului: “Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor“. Asadar o intiparire in chip duhovnicesc a lui Hristos in fiinta unui mucenic.
Sa nu ne miram, deci, ca cei care nu i-au cinstit pe sfinti nu le-au cinstit nici icoanele si cei care nu cinstesc icoanele nu cinstesc pe sfinti. Din pacate pentru ei insa, daca nu recunosc chipul lui Hristos in sfinti, in icoane, ei nu-L recunosc pe Hristos de fapt, caci nu cinstesc modelul dupa care au fost facute aceste icoane – vii sau pictate pe lemn. Cel care traieste in El, Il traieste pe Hristos, acela il recunoaste si in rugaciune, si in icoana, si in vietile sfintilor si in viata oamenilor. Cand omul insa nu-L mai traieste pe Hristos, atunci nu-L mai recunoaste, nici in rugaciune, nici in icoana, nici in faptele sfintilor, nici in oamenii din jurul lui, nici chiar in copiii lui, al carui chip poarta si chipul lui Dumnezeu, dar si trasaturile trupesti ale lor. Si atuncea omul traieste intr-o orbire sufleteasca, ce vine din lipsa de smerenie si care naste lipsa de dragoste, iar lipsa de dragoste nu este altceva decat ura. De aceea cand Mantuitorul a spus: “Cei ce va urasc pe voi, M-au urat mai intai pe Mine“, arata adevarata cauza a urii care exista pe pamant. Se face datorita departarii celui care uraste de Hristos, Domnul. Si odata departat de El, omul care ajunge sa urasca, ajunge la cele mai cumplite faradelegi, caci nu mai vede in celalalt chipul lui Dumnezeu si ii neaga pana si dreptul la viata, dreptul la fericire.
Ce putem noi face? In primul rand – fata de aproapele – sa-L marturisim in primul rand pe Hristos viu si lucrator in sfinti, in icoane, in vietile noastre, in vietile copiilor nenascuti si care vor sa vada si ei lumina zilei si sa apuce apa si harul botezului, si vom fi si noi marturisiti inaintea Tatalui de catre Fiul.
Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei. Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma, şi cei din Grecia, când au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa Ortodoxă. Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să o pastram curată și să o transmitem copiilor și nepoților noștrii în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)