Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată
Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile şi săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu şi dinspre om spre oameni. Paștele este ușa raiului, iar usile raiului sunt pentru noi deschise. Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată sunt înţelese în Biserica noastră ca fiind Raiul anului bisericesc. Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată ne creează o atmosferă asemănătoare cu cea din Rai. De aceea zicem că această săptămână este una de lumină, care ne aduce aminte de Rai şi de bucuriile lui. Aşa cum în Rai există o bucurie negrăită şi preamărită, aşa şi la Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată există o bucurie mai presus de toate bucuriile.
Toate sărbătorile pe care le serbăm noi în decursul anului bisericesc sunt, în general, prilejuri de bucurie, dar Sfintele Paşti sunt culmea bucuriei credinţei noastre creştine, culmea credinţei noastre dreptmăritoare. „Ziua învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă” este cea dintâi cântare, alcătuire pe care o auzim în canonul de la Sfintele Paşti.
Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.
În rai va fi precum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pământului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mântuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.
Dacă vrea să ştie cineva cum e în rai, ce se face în rai, să se gândească ce se face la Sfânta Liturghie şi mai ales ce se face în Săptămâna Luminată.
Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Lunea din Săptămâna Luminată poartă numele de Lunea Alba. Fiind prima zi după Duminica Paștelui, este considerată ziua în care se deschid porţile Raiului şi ale iertării, astfel că orice persoană care moare în acestă zi nu mai trece prin Judecata de Apoi.
Viata noastra, viata lumii, viata umana in general este o tensiune continua intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, intre frumusete si „uraciunea pustiirii“, intre adevar si minciuna. Existenta umana este precum aceasta clipa: pe de o parte, un ocean de intuneric, pe de alta parte, lumina Invierii pe care o purtam in maini si, nadajduiesc, in suflete.
Da, exista multa lumina si viata autentica in lume. Oriunde intalnesti o mama cu pruncul in pantece sau un tata cu fiul sau in brate, acolo este un izvor nesecat de lumina si de viata. Clipa in care cineva zambeste sincer, vorbeste fara viclesug, ofera cuiva o floare sau o paine este o clipa de lumina, o clipa de viata in adevaratul sens al cuvantului. Omul aflat in stare de rugaciune, omul care are puterea ingenuncherii la spovedanie, omul care descopera drumul catre Sfantul Potir, omul care il iubeste pe dusmanul sau, omul care este cuprins de adevarul ca fara de Hristos nu poate face nimic bun si frumos, un astfel de om este cascada de lumina si viata revarsata peste lume.
In acelasi timp, in lume exista mult intuneric si din ce in ce mai multa moarte. Da, moartea pune stapanire pe tot mai multe suflete care, desi pretind ca sunt vii, in realitate sunt dominate intru totul de moarte. Atat sufletul uman vazut ca persoana aparte, cat si tendintele generale ale societatii actuale arata, la o analiza onesta, ca spiritul mortii patrunde tot mai adanc si cucereste tot mai multa lume.
Cultura mortii, propagata prin toate mijloacele, cuprinde in capcana ei, in mreaja cantecelor ei inselatoare de sirena, tot mai adanc si tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricand. „In noi lucreaza moartea“. „Moartea intra pe ferestrele noastre si da navala in casele noastre, ca sa piarda pe copiii din ulita si pe tinerii din piete“. Exista, parca, o cautare continua a unui duh de moarte fara de care unii nu mai pot concepe viata. „[Ei] aşteaptă moartea, spune dreptul Iov, si scormonesc dupa ea mai mult ca dupa o comoara”. Iar inteleptul Solomon afirma: „Cei necredinciosi isi atrag moartea cu mainile si cu glasul, se uita la ea ca la o prietena, sunt patimasi dupa ea si au facut legatura cu ea si cu adevarat vrednici sunt sa fie ai ei“.
De ce, oare, atata moarte, stapana asupra atator suflete care au sentimentul a fi vii? Forta pacatului din noi si stradania celor care indeparteaza societatea umana tot mai mult de cuvantul lui Hristos si de Evanghelie poarta raspunderea raspandirii mortii in lume.
„Plata pacatului este moartea“.„Cel ce pacatuieste isi pagubeste viata lui”. Drept urmare, Scriptura continua a grai: „Nu va grabiti moartea prin ratacirile vietii voastre si nu va atrageti pieirea prin fapta mainilor voastre“. Viata in pacat duce la pierderea „frumusetii mintii“, cum zice cantarea Bisericii. „Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu placerile patimilor si cu totul toata mintea tarana mi-am facut-o . Iar acum zac gol“.
Gol este omul pe dinauntru din cauza pacatului. Uscaciunea sufletului, pierderea sensului existentei, confuzia mintii, lipsa oricarui reper de stabilitate si continuitate il conduc pe om intr-o stare de amorteala, de indiferenta, de deruta si, in cele din urma, de deznadejde.
Toate acestea se cuprind in cuvantul „moarte”, moarte cauzata de pacat si de atitudinea celor care, in diferite forme, lupta impotriva vietii. O adevarata cultura a mortii desfasurata cu multa tenacitate impotriva vietii se observa in societatea umana astazi. Nu razboaiele, in sensul clasic al cuvantului, raspandesc moartea astazi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime intr-un an decat in toata perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, este prima si cea mai violenta manifestare a culturii mortii din societatea moderna. Pornografia, prostitutia, incestul si pacatele contra firii constituie lovitura de gratie data familiei, sfinteniei vietii si demnitatii fiintei umane.
Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos. Si asta nu este o alegorie, in duh este o realitate. Si atuncea, Capul – unde mai pui ca Acest Cap, Hristos, a zis ca „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”: deci Eu sunt Calea, daca asta e Calea, asta este Calea si pentru fiecare om, intr-o masura sau alta, intr-un fel sau altul, dar si calea istorica a Bisericii. Si daca acest Cap a trecut prin perioada aia eshatologica, sa zicem, incepand cu Ghetsimani si pana la Golgota, oare nu ceva asemanator va trece si Biserica? Doamne, dar cine va putea rabda acele zile? Credinta trebuie sa ne spuna: Iata Eu, cu ajutorul Tau Doamne, dar… nu ne lasa Doamne, ca eu singur nu voi putea! Si inca un lucru vreau sa va mai arat. Am mai vorbit despre asta, dar poate nu in cuvantari.
Amintiti-va de cei doi Apostoli, Luca si Cleopa care mergeau la Emaus. Vine Ce credeau ei ca este un strain, Carele ii intreaba: Ce mergeti asa de intristati si ce vorbiti intre voi asa de intristati? Si incep sa Ii spuna… Si imi permit eu, daca imi iertati lucrul acesta, sa parafrazez ce inteleg ca se ascundea sub cuvintele Apostolilor. Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat, ce lucruri s-au intamplat aici? Zice Strainul: ce lucruri? Pesemne… habar nu avea. Si atunci incep ei sa povesteasca si zic: pai era Iisus, Acest prooroc puternic in cuvant dar si in fapta.
Amintiti-va ce spusese, ca era cuvantul, Lui asa ca atunci cand trimisesera carturarii si fariseii sa-L aresteze n-au putut sa-L aresteze, ca au zis – nimenea vreodata a grait precum graieste Omul Acesta. Si din cauza puterii si frumusetii cuvantului Lui nu au putut sa-L aresteze. Mai tarziu Si-a terminat slujirea Lui inviind pe Lazar. A fost o succesiune de invieri, vreo patru stagii diferite, dar singur Lazar n-ar putea sa fie numit o moarte clinica nu ca celelelte n-ar fi Invieri adevarate sau ca ar fi fost morti clinice, dar este spus celor “carcotasi” si sceptici. Ca zice: asta e a patra zi Doamne, pute; si icoana invierii lui Lazar arata pe cei care scot piatra la mormant tinandu-si nasul, ca pute, si nu e gluma. Pe Lazar nu din moarte l-a inviat, ci din putrejune! Nu dintr-o eventuala moarte clinica, ci, de acum, de dincolo de pragul neintoarcerii. Asta era adevaratul Dumnezeu, care putere are asupra vietii si asupra mortii.
In fata unei asemenea situatii in care logica mortii incearca sa inabuse cultura vietii si a iubirii, Biserica vine cu singurul raspuns posibil, si anume ca „Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii (adica a lui Dumnezeu) este moarte“. Fiind viata si izvor al vietii, Dumnezeu coboara pe pamant, ia trup din pantecele Fecioarei, „gusta moartea pentru fiecare om” pentru ca oamenii „sa-L cunoasca pe El si puterea Invierii Lui“. Prin Invierea lui Hristos, „se deschid intrarile vietii” pentru om. Tot pentru om, prin „Inviere, se arata izvorul vietii celei nestricacioase“.
„Pentru tine, zice Sfantul Vasile cel Mare, Dumnezeu este intre oameni; pentru tine este impartirea Duhului; pentru tine este nimicirea mortii; pentru tine este nadejdea invierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeiesti care-ti desavarsesc viata; pentru tine este calea catre Dumnezeu“. Pentru om sunt toate. Pentru om a coborat Dumnezeu pe pamant. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost rastignit pe cruce, a murit si a inviat din morti. Totul este implinit pentru om si pentru viata lui.
Da, Dumnezeu implineste totul pentru om.El, Dumnezeu, nu inceteaza a starui la usa inimii omului pentru ca omul sa nu moara, ci sa fie viu. „Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti“. „Pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la caile voastre cele rele! Pentru ce sa muriti?“, zice Domnul.
Raspunsul omului la aceasta staruinta neobosita a lui Dumnezeu este, in primul rand, recunoasterea starii de moarte in care se afla, recunoastere manifestata prin rugaciune. „Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cat de stramtorat sunt. Inima mea se zbuciuma in trupul meu, pentru ca m-am razvratit foarte. Afara sabia secera pe feciorii mei, iar inauntru, moartea“.
Hristos a biruit moartea, si iadul, si pacatul, eliberandu-ne din robia lor si aratandu-ne tuturor calea vesnicei vieti, impartasindu-ne binecuvantarea deplinei libertati si descoperindu-ne adevaratele virtuti, cu pretul propriei jertfe. Si, nu ar fi mai mare tragedie pentru omenire decat aceea ca Mantuitorul Hristos sa fi murit in zadar, nu si pentru noi; sa fi golit iadul doar pentru a se umple iarasi si sa fi infruntat pacatul doar pentru ca noi sa-l imbratisam apoi in mod voluntar.
De aceea, la acest praznic maret si, totodata, rascolitor pentru intreaga noastra fiinta, as dori sa ne intrebam cu totii: Hristos a inviat, iar noi murim? Putea-vom noi, oare – urmand exemplul Sau – sa infruntam pacatul, pentru a lucra virtutea? Putea-vom sa prefacem moartea in Inviere si sa sfidam iadul, pentru a ne salaslui in Imparatia cea vesnica? Intelegem noi de ce a murit si a inviat Hristos? Am patruns cu totii semnificatia acestui praznic, sau luam de la el doar ceea ce ne convine si ne place? Caci dincolo de bucuria mesei bogate de Pasti si a revederii celor dragi, Invierea lui Hristos se vrea si „Invierea” noastra, iar in Hristos nu vom invia pana ce nu ne vom deprinde mai intai a trai potrivit invataturilor Sale si a aborda crestineste moartea, pana nu vom ravni cu toata fiinta noastra raiul in locul iadului si pana cand nu vom prefera virtutea in locul pacatului.
De aceea, pe cei care nu ati asteptat cu pregatire sfanta acest Praznic; pe cei care il considerati un simplu eveniment istoric, sau il priviti ca pe un „spectacol” bisericesc; pe cei care vedeti in el doar o buna ocazie de petrecere cu mancare si bautura, ori un prilej de a va reintalni cu cei apropiati; si, mai ales pe cei carora Pastele nu va spune nimic, va intreb astazi: Hristos a inviat, iar noi murim? Pentru cine a inviat Hristos? Nu exista virtute fara biruinta a pacatului si nu va exista fericire vesnica fara lupta duhovniceasca, dupa cum nu a existat Inviere fara biruinta mortii! Si Hristos “S-a facut incepatura” noua[2], ca sa ne arate ca slujirea Lui nu este nici aniversare, nici spectacol, nici petrecere – fie ea si decenta, in compania celor dragi -, ci este pe rand angajament, lupta si, in cele din urma, biruinta. Altfel, Hristos nu a murit si nu a inviat si pentru noi. Si atunci, noi ce facem, murim? Caci Domnul ne-a aratat limpede ca El este “si Viata” (Ioan 14, 6), si “Usa”, si doar “cine va intra prin El se va mantui” (Ioan 10, 9).
Nu este, asadar, cale spre Inviere, decat numai “Ingroparea impreuna cu El”. De aceea, sa murim pacatului si sa viem virtutii! Sa iubim dreptatea si sa uram faradelegea! (Ps. 44, 9) Sa ducem viata bineplacuta Lui si El “ne va invia si pe noi in ziua cea de apoi” , fiindca: Hristos a Înviat! Adevarat a Înviat! Amin (postat pe fb de ioan monahul)