Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu
Facem icoanele sfintilor pentru ca ei sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), Care Se odihneste si este minunat întru sfintii Sai. Minunate a facut voile Sale întru sfintii Sai. Între voile Sale este si cea a înnoirii noastre, împartasita prin întrupare. “Voia lui Dumnezeu este sfintirea vietii noastre” (I Tes. 4, 3).
Omul, fiind chipul lui Dumnezeu, înnoit prin întrupare, se reflecta prin icoana sfintilor, icoana fiind, cum s-a mai spus, o marturie a întruparii.
De harul întruparii s-a împartasit într-o masura mai mica decât omul si “faptura care asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca sa fie partasa la libertatea maririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoana apare si faptura nerationala alaturi de om, înfatisata si ea în haina înnoirii, marturisind si ea lucrarea harului întruparii.
Apocalipsa, care ne înfatiseaza chipul lumii în pragul venirii Domnului Iisus Hristos întru slava sa judece viii si mortii, ne zugraveste icoana lumii cu numeroase scene si culori, ajungând la starea de “cer nou si pamânt nou”, încât cuvintele parca dispar, ramânând în mintea noastra numai imaginea lumii în care puterea si slava lui Dumnezeu ni se fac prezente în culorile icoanei Apocalipsei. Imaginea exprima mai mult decât cuvântul:
“Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor” (Iesirea 24,17).
Potrivit marturiei Sfintei Traditii, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credinciosii în casele lor, înca din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci si pictor, si a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat sa aiba o icoana a Mântuitorului nefacuta de mâna.
În Sfânta Scriptura a Noului Testament nu gasim nicaieri vreo porunca a Mântuitorului sa se faca icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfintilor Apostoli sa propovaduiasca Evanghelia, nu sa o scrie (Marcu 16, 15).
Cine a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie epistolele? De unde a pornit porunca sa se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca sa se faca si icoane. Icoana si Evanghelia sunt Traditia scrisa a descoperirii dumnezeiesti, prima în culoare si desen, a doua în cuvinte.
Revelatia dumnezeiasca, propovaduita mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsa toata în scrierile Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfintii Apostoli au învatat si prin epistola, dar si prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).
Prin icoana, ca si prin Sfânta Scriptura, nu doar aflam ceva despre Dumnezeu, ci îl aflam pe Dumnezeu. Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participarii unei persoane la viata dumnezeiasca. Este o marturie a cunoasterii concrete, practice, a sfintirii corpului omenesc.
Icoana este o expresie exterioara a starii de transfigurare a omului, a sfintirii sale în lumina divina necreata… un fel de stralucire launtrica… Stralucirea de lumina apare în icoana ca aureola, o reprezentare picturala exacta a manifestarii reale a luminii spirituale.
Dar tocmai aceasta stare duhovniceasca, desavârsirea launtrica a omului, al carui semn exterior este lumina, nu se poate transmite nici în cuvânt nici în imagine. De obicei, atunci când Parintii si Scriitorii bisericesti ajung la descrierea momentului îndumnezeirii, ei o caracterizeaza ca tacere, întrucât este cu totul de nedescris si de neexprimat.
Însa efectul acestei stari asupra materiei umane si mai ales asupra timpului poate fi într-o anumita masura descris si înfatisat. Întreaga lume vazuta reprezentata în icoana se schimba, devine imaginea unitatii viitoare a întregii creatii, împaratia Duhului Sfânt.
Este noua ordine din noua creatie, “cer nou si pamânt nou” (Apoc.21, 1).
Iconarul trebuie sa participe permanent la viata sacramentala a Bisericii; de aici si cerintele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creatia este calea ascezei si a rugaciunii, adica o viata monastica în esenta.
Desi frumusetea si continutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor dupa capacitatile sale sufletesti, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depasirea constienta a propriului “eu” si înjugarea lui la adevarul revelat – autoritatea Sfintei Traditii. Obisnuitele cuvinte “eu înteleg asa”, “eu vad asa” se exclud cu totul în acest caz. Iconarul nu lucreaza pentru sine, nu pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu.
De aceea icoana nu se semneaza niciodata. Libertatea unui iconar nu consta în exprimarea nestingherita a personalitatii sale, a eului sau, ci în eliberarea lui de toata “patima si placerea lumii si a trupului”. Este libertatea spirituala de care vorbeste Apostolul Pavel: “Unde este Duhul Sfânt, acolo este si libertate” (II Cor. 3, 17).
Principiul calauzitor al acestei cai este canonul iconografic. El nu reprezinta suma totala a regulamentelor exterioare care restrictioneaza creativitatea artistului, ci o necesitate interioara, constient acceptata ca regula constructiva, ca unul din aspectele Traditiei Bisericii, paralel cu traditiile liturgice, ascetice si altele.
Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprima înjugarii vointei umane la voia lui Dumnezeu.
Crestinismul nu este numai revelatia Cuvântului lui Dumnezeu, ci si a chipului lui Dumnezeu în care se descopera asemanarea Lui. Acest chip Dumnezeiesc reprezinta trasatura distinctiva a Noului Testament, fiind marturia vizibila a îndumnezeirii omului.
Calea iconografiei ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu este calea teologiei. Ambele exprima ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omenesti… metodele utilizate în iconografie nu pot fi decât figurative, simbolice, ca si limbajul parabolelor din Sfânta Scriptura.
Dar continutul exprimat prin acest limbaj simbolic este imuabil atât în Scriptura cât si în imaginea liturgica – icoana. Pentru omul ortodox al zilelor noastre icoana, fie ea veche sau moderna, nu este obiect de admiratie estetica sau obiect de studiu, este o arta vie, de Dumnezeu inspirata, care îl hraneste sufleteste.