Sfetnicii de taina ai domnitorilor romani
Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Sirul acestora ar putea incepe cu Cuviosul Nicodim cel Sfintit, ca sfetnic al lui Mircea cel Mare si Batran , sa amintim apoi pe mitropolitii Teoctist I
Si Gheorghe din vremea lui Stefan cel Mare, pe Varlaam al Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, pe Teodosie al Ungrovlahiei, din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu s. a. In Transilvania Biserica Ortodoxa a fost leaganul romanilor, credinta ortodoxa devenind cea mai concreta forma de exprimare și conservare a românismului.
Mari sihastri au vietuit in schitul Sihla si in jurul lui, zidit in apropierea manastirii Sihastria de azi. Schitul propriu-zis a fost cladit Ia 1731, langa pestera Sfintei Teodora. Aceasta a vietuit mai inainte in pestera aflata in apropierea schitului Sihla de azi. Ea e cinstita pana azi de evlavia poporului nostru ca o sfanta, pentru viata ei de sihastra desavarsita.
Dupa mai multi ani de sihastrie in muntii Buzaului, impreuna cu alte trei surori de viata pustniceasca, a petrecut vreo patruzeci de ani in pestera langa care s-a ridicat mai tarziu schitul Sihla, loc vestit pentru sihastrii ce-l locuiau inca din sec. al XVII -lea. Se spune de Cuvioasa Teodora ca petrecea pururea cu rugaciunea lui Iisus pe buze si in minte si ducea o viata deosebit de aspra. Sihastru a fost si Pavel, duhovnicul Cuvioasei Teodora.
Parintele Ioanichie Balan, de la manastirea Bistrita din Moldova, care a cercetat multi ani vietile sihastrilor romani incepand din secolul al XV-lea pana in secolul al XX-lea, alcatuind mai multe volume cu descrierile lor, spune: "In traditia manastirii Tazlau (zidita la 1497), ca si in cazul celorlalte manastiri, era obiceiul de a trai in jurul Lavrei numerosi sihastri.
Acestia erau dintre vietuitorii manastirii cei mai intariti, care ravneau o viata pustniceasca singuratica. Pentru aceasta erau obligati sa petreaca primii ani in viata de obste, pentru a deprinde tainele vietii duhovnicesti. Cu binecuvantare plecau apoi in munte, fie ca ucenici ai altor sihastri batrani, fie singuri, sau cu alti convietuitori.
Acolo ocupau una din pesterile libere, sau isi construiau singuri bordeie de lemn, din piatra sau din pamant. Fiecare dintre ei pastra legatura cu manastirea din care facea parte. in fiecare sambata coborau din munte, isi primeau "tainul" acordat de egumen (paine, pesmeti, legume, fructe, sare), se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se Impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus". "Batranii comunei Tazlau povestesc si astazi cele auzite din gura inaintasilor lor, cum ca acesti sihastri coborau in fiecare noapte la utrenie in manastire, iar dupa miezul noptii se urcau din nou catre chiliile lor.
Ei povestesc ca acesti venerabili sihastri erau foarte cuviosi, se rugau neincetat, citeau neintrerupt Psaltirea, rosteau rugaciunea lui Iisus, faceau mii de matanii pe noapte, privegheau si vorbeau numai de Dumnezeu".
Parintele Ioanichie Balan a descris viata mai multor sute de astfel de sihastri mult venerati in viata poporului nostru. Firul lor s-a continuat neintrerupt din secolul al XIV-lea pana in timpurile noastre. Aceasta descriere pune intr-o lumina noua, mai adanca, de o impresionanta seriozitate, rolul monahismului in trecutul nostru si temeliile rezistentei poporului nostru pe acest pamant, in furtuna unei istorii de neincetate greutati, ca si izvoarele spiritualitatii lui atat de intelepte si de echilibrate.
Acesti sihastri ne-au tinut prezenti in muntii nostri alaturea cu ciobanii, in schiturile lor isi gaseau adapost cei ce se refugiau in vremuri de grea cumpana, voievozi, dar si oameni din popor. Sihastrii acestia se recrutau dintre romanii credinciosi de pe ambele laturi ale Carpatilor si constituiau o forma de mentinere a unitatii noastre ca popor in temeliile ei cele mai adanci.
Unul din marii sihastri a fost in secolul al XV-lea ieromonahul Sisoe. De origine din partile Bucovinei, s-a facut ucenicul lui Daniil Sihastru in jurul Voronetului. Apoi, cu binecuvantarea lui Daniil Sihastru, se retrage in Muntii Raraului, nevoindu-se multi ani singur. Mai tarziu, strangand cativa ucenici in jurul sau, intemeiaza "Sihastria Raraului" sau "Schitul lui Sisoe". Unii voievozi, de dupa aceea, au zidit pe Rarau alte doua "sihastrii".
Din secolul al XV-lea, parintele Ioanichie ne da viata de sihastru a cuviosului Iosif. Acesta, in tinerete, a injghebat o mica sihastrie romaneasca, impreuna cu cativa ucenici ai sai, in pustia Iordanului. Apoi, dupa caderea Constantinopolei, s-a retras cu ucenicii sai in muntele din vestul manastirii Bistrita, unde si-au zidit chilii mici din lespezi de piatra, in tot muntele acela. "Ucenicii sai se numeau Simion, Metodie, Varnava, Petru, Gherman, Pir si Grecu. Domnitorul Moldovei, Bogdan cel Orb, le-a zidit la 1512 "schitul lui Iosif", care, mai tarziu, s-a numit "Manastirea Bisericani". In secolul al XVII-lea, traiau in jurul ei pana la 400 de schimnici".
Asadar, despre Cuviosul Iosif putem vorbi ca a avut aceeasi lucrare de nevointa sfanta si de sfintire a sufletelor celor saptesprezece ucenici care l-au urmat din Tara Sfanta in Muntele Bisericani, sau al bisericosilor, sau al evlaviosilor, dupa cum au fost pastrate aceste toponime prin viu grai si mentionate de istorici.
Mai mult decat atat, randuiala vietuirii monahale inceputa de Cuviosul Iosif in sec. al XV-lea a avut continuitate pana astazi, a luat amploare in decursul istoriei, aici nevoindu-se mai multe sute de monahi, intre care cunoastem cateva nume de cuviosi de aceeasi ravna duhovniceasca, cum ar fi primii ucenici ai sai: Simon, Metodie, Varnava, Petra, Averchie, Gherman, Pir si Grecu, apoi mai tarziu, in sec. al XVII-lea, Chiriac s.a., toti avand aceeasi ravna pentru sfintirea si mantuirea sufletelor lor.
Asezamantul de la Bisericani este construit in zona Muntelui Pietrosu, la o altitudine de 650 de metri. In secolul al XV-lea, in zona s-au nevoit multi schimnici, fapt pentru care in toponimia locului se pastreaza pana azi nume de calugari, precum: Muntele lui Simion, Muntele Averchie, Muntele lui Metodie, Muntele lui Varvara, Muntele Pir, Muntele Grecu, iar din secolul al XVII-lea si Muntele Chiriac. Multi dintre acesti monahi au trait in apropierea Pesterii Sfantului Cuvios Iosif de la Bisericani.
Biserica manastirii poarta hramul Buna Vestire, aceasta poarta amprenta modificarilor efectuate de domnitorul Petru Rares in 1535. Intre 1626-1631 biserica este inconjurata de ziduri groase cu turnuri de aparare. Mai tarziu intre 1637-1638 Vasile Lupu a construit un turn clopotnia si o serie de chilii.
Datorita degradarii in timp a constructiilor, biserica este refacuta din temelii intre 1780-1786 pastrandu-se pronaosul din 1637. Tot atunci sunt construite si chiliile din caramida, paraclisul si casele staretiei. Artizanul acestor lucrari este domnul Dimitrie Moruzi.
Din punct de vedere al bogatiei spirituale, Manastirii Bisericani a concurat, timp de aproape trei veacuri, cu vechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun - Manastirea Bistrita, cea dintai fiind una dintre cele mai importante manastiri din aceasta zona.
Initial, aici pare sa fi existat o sihastrie a Manastirii Bistrita, intr-un loc retras si indepartat, marginit la vest de Muntele Pietrosul, la sud de Dealurile Crucii si Grecului, iar la nord de Muntele Varnava. Ieroschimonahul Iosif Sebastian, de la Manastirea Bistrita, a plecat la Sfantul Mormant al Domnului, dupa care a devenit pustnic vestit in pustiul Iordanului. In jurul lui s-au adunat inca cincisprezece calugari romani si doi greci, traind in rugaciune, in pesterile din Valea Iordanului.
Navalind arabii in Tara Sfanta, Cuviosul Iosif si-a luat ucenicii si s-a intors la Bistrita. Dar, negasind aici linistea necesara vietii spirituale, s-a retras pe un munte inalt din apropiere, care s-a numit Muntele lui Iosif, iar mai tarziu Muntele Bisericanilor, nevoindu-se in pesteri de piatra sau bordeie din lemn si pamant.
Cauza care i-a determinat sa paraseasca Manastirea Bistrita nu trebuie cautata doar in dorinta lor de a duce o existenta cu totul izolata, ci si in necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neintrerupte pe care-l deprinsesera la Sfantul Mormant.
Caci anahoretii lui Iosif, de doua ori pe saptamana, in noptile de miercuri spre joi si sambata spre duminica, slujeau si se rugau fara intrerupere facand de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus "bisericosi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins si asupra asezarii monahale pe care ei au intemeiat-o, dupa parasirea Manastirii Bistrita.
Pe la anul 1498, Cuviosul Iosif si toti ceilalti inchinatori de la Bisericani au inceput sa-si ridice o biserica, dar cum nu dispuneau decat de propriile mijloace, se osteneau fara prea mare spor. Abia in vremea lui Stefanita Voda (1517-1527), nepotul Sfantului Stefan cel Mare, calugarii de la Bisericani reusesc, cu ajutorul acestuia, sa-si ridice un lacas trainic de piatra.
Si tot Stefanita, terminand biserica, o inzestreaza cu terenurile din jur, in ciuda protestelor pe care i le adreseaza obstea monahala de la Manastirea Bistrita. Cu acestea, Sihastria Bisericanilor se transforma intr-un schit a carui biserica se afla pe propria sa mosie si care va obtine deplina autonomie in raporturile sale cu Manastirea Bistrita.
Inmultindu-se ucenicii, Cuviosul Iosif a inaltat o biserica din lemn, in apropierea pesterii mari ale carei urme se mai vad si azi la circa 200 de metri sud de biserica. Mai tarziu a fost numit Schitul Bisericani, adica al evlaviosilor, pentru ca monahii se rugau neincetat cu post si lacrimi.
Cuviosul Iosif a organizat randuiala slujbei neintrerupte, impartind calugarii in trei cete, fiecare ceata slujind trei ore, dupa modelul Manastirii Studion, din Constantinopol. La vremea aceea, era singura manastire cu aceasta randuiala din tara noastra.
Razboaiele Sfantului Stefan cel Mare si Sfant i-au determinat pe calugari sa paraseasca Bisericanii, pentru a se retrage la Sfantul Munte. Dar, coborand pe Valea Rea, nu departe de pestera, izbucneste dintr-un stejar o vedenie de fulger. In fata ochilor li se infatiseaza Sfanta Fecioara Maria, care cu duiosie i-a indemnat sa se intoarca in muntele nostru, pentru ca si acolo este gradina sa.
In semn de amintire si vesnica cinstire a acelei minuni, intr-un stejar este asezata o icoana, la care se perinda credinciosi din toata tara, care aprind lumanari si candele. Scena celor patru calugari cu vedenia Maicii Domnului este imortalizata pe un tablou pictat, aflat sub icoana Maicii Domnului, in stanga pronaosului.
Toate aceste date sunt consemnate intr-un istoric al manastirii de la inceputul veacului trecut, dar cercetarile recente impun o serie de corecturi, adaugand multe alte decenii la vechimea asezamantului.
Se pare ca primul schit de lemn s-a ridicat aici inca din vremea domnitorului Alexandru cel Bun, acesta facand si primele donatii. Mai tarziu, Sfantul Stefan cel Mare, Stefanita Voda, Petru Rares si Alexandru Lapusneanu s-au inscris si ei printre ctitorii - donatori, Stefanita Voda fiind acela care a ridicat prima biserica de zid.