Sfântul Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt a fost un dar a lui Dumnezeu către acest popor
La sfinti întâlnim si de la sfinti învatam râvna pentru cele sfinte si credinta, înfrânarea si rabdarea, viata aspra, postul si rugaciunea. De la ei primim îndemn pentru întoarcerea din ratacire. Noi mergem la locurile sfinte si la sfinti, la biserica, iar prin rugaciunile noastre si prin pelerinajele la locurile sfinte ne întări puterile și dorința de a duce o viată plina de credință.
Poporul roman nu a fost crestinat intr-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau imparatului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci crestinarea romanilor s-a facut de jos in sus, incepand cu oamenii simpli si cu soldatii crestini din legiunile romane veniti in Dacia, iar apoi prin lucrarea unor misionari crestini, in special rasariteni vorbitori de limba greaca si latina. Crestinismul primit si cultivat de romani s-a dovedit in timp indelungat a fi un crestinism cu radacini adanci in sufletul poporului roman, intrucat a rezistat in timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tatarii si turcii, astfel incat a ramas acelasi crestinism ortodox latin rasaritean al tarii noastre si dupa invaziile popoarelor migratoare necrestine. Iar prin sfintii nostri straromani si romani, cunoscuti si necunoscuti pe nume, Crucea lui Hristos Cel Rastignit si Inviat a devenit lumina botezului si vietii poporului roman. Sfintii români au existat insa in mod real si au fost recunoscuti ca atare de evlavia populara, cu toate ca Biserica, pe unii nu i-a canonizat formal si nu le-a dedicat anumite zile in calendar si de aceea faptele lor nu au fost laudate prin imne bisericesti inchinate lor, timp indelungat sfintii s-au facut cunoscuti ca atare prin cinstirea pe care si-au castigat-o in evlavia populara. De-abia de la un timp incoace Biserica a inceput sa purceada si la o canonizare formala a sfintilor de mai tarziu, confirmand venerarea lor de catre cercuri largi ale credinciosilor.
Toti sfintii, cu exceptia apostolilor si a misionarilor, si-au castigat aceasta calitate lucrand pentru credinciosi sau remarcandu-se prin viata lor de curatie si jertfelnicie intre credinciosii dintr-un anumit loc sau tinut. Cinstirea lor a inceput inca in timpul vietii, sau dupa moarte, intre credinciosii din acel loc, pentru ca treptat ea sa se intinda tot mai departe. Astfel, din sfinti locali ei au devenit sfinti universali. Dar au ajuns la aceasta cinstire pentru curatia dobandita de ei intr-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinta marturisita pretutindeni, putand fi imitate de credinciosii din orice loc. Ei aplicau intr-un anume loc sau tinut invataturile dreptei credinte universale. Ei slujeau si ilustrau credinta universala in locul in care vietuiau. Astfel, toti sfintii sunt locali prin faptul ca lucreaza intr-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinta universala pe care o slujesc in acel loc. Din acest punct de vedere nu exista sfinti locali si universali. Toti sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc carora le slujesc in cursul vietii prin faptele si pilda lor, dar toti sunt universali pentru ca aceasta pilda e valabila pentru credinciosii de pretutindeni si ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung sa-i cunoasca.
Toti se umplu de Acelasi Hristos care straluceste prin fiinta lor si toti sunt purtatorii Aceluiasi Duh Sfant, chiar daca Duhul Sfant Care li se comunica lor a fost comunicat de ei prin alta limba. Toti apartin prin Acelasi Duh Sfant Bisericii universale, care a inceput la Cincizecime si continua de-a lungul secolelor, cuprinzand diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelasi Duh si simt in Acelasi Hristos. Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sânteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, zicând: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8). Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Cor.6, 2).
Toți stim de chilia lui Daniil Sihastrul (sec. 15), un sfânt cuvios originar din jud. Radauţi, pe numele de mirean Dumitru. S-a calugarit la mânăstirea de pe lânga biserica Sf. Nicolae din Radauţi, luându-şi numele de David, pe care l-a schimbat în Daniil dupa ce a îmbracat schima cea mare la schitul Laura, unde a trait un timp. Iubind singuratatea, s-a retras într-o chilie lânga mânăstirea Putna, pe care şi-a sapat-o singur într-o stânca pe malul pârâului Viteul. Ultimele locuri unde a sihastrit sunt chilia şi paraclisul, pe care le-a sapat sub stânca numita Şoimul de lânga mânastirea Voroneţ, în pronaosul careia este îngropat. El a fost vizitat adesea de Ştefan cel Mare pentru a-i cere sfaturi. Cronicarii vrremii ne-au lasat aceste mărturii: „Iară Ștefan‑vodă, mergând de la Cetatea Neamțului în sus pre Moldova, au mărsu pe la voroneț, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Și bătând Ștefan‑vodă în uşa sihastrului, să‑i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ștefan‑vodă afară pănă ş‑a istovi ruga. Și după ce ş‑au istovit sihastrul ruga, l‑au chemat în chilie pre Ștefan‑vodă. Și s‑au ispovedit Ștefan‑vodă la dânsul. Și‑au întrebat Ștefan‑vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina‑va țara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ștefan‑vodă în sus pe la Cernăuți şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Și au purces în gios. Iar turcii, înțălegând că va să vie Ștefan‑vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamțului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ștefan‑vodă au început a‑i goni în urmă şi a‑i bate, pănă i‑au trecut de Dunăre. Și întorchându‑s‑înapoi Ștefan‑vodă, s‑au apucat de au făcut mănăstirea Voronețul. Și au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.” (Ion Neculce, O samă de cuvinte)
Iată, smerenia unui conducător puternic și temut în fața sfințeniei. Ștefan cel Mare aşteaptă după pustnic până ce acesta îşi termină rânduiala, se spovedeşte la el, iar apoi cere cuvânt pentru o problemă gravă, chiar una, am spune astăzi, de „politică internațională”. De aceea este Sfântul Ștefan mare, pentru că a ştiut să se facă mic în fața unei personalități duhovniceşti. Vedem și smerenia unui mare ascet. Sfântul Daniil Sihastrul a căutat întotdeauna să se ferească de „popularitate”. Iubea sihăstria, fugea de laudele lumii. Totuşi, viața sa sfântă a atras poporul lui Dumnezeu, de la vlădică la opincă, pentru cuvânt de mântuire. Creşterea faimei sale nu i‑a schimbat vârtutea, Sfântul Daniil necăutând la fața vestitului său vizitator, tratându‑l „aspru” şi cu autoritate duhovnicească. Aceasta este lecția pocăinței și a mărturisirii. Sfântul Daniil se afla, în timpul vizitei măritului voievod, în rugăciune, adică în mărturisire şi pocăință înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ștefan cel Mare se afă, la rându‑i, în aşteptare evlavioasă, pocăință şi mărturisire.
Sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii. Sfintii sunt oameni care înca în viata lor pamânteasca au bineplacut lui Dumnezeu, iar dupa moarte au fost învredniciti sa se bucure d eo parte din fericirea vesnica, pe care o vor primi în mod deplin numai dupa judecata de apoi. Pentru viata lor virtuoasa, pentru suferintele îndurate pentru Hristos, pentru dragostea lor fata de oameni si Dumnezeu, ei sunt numiti în Biblie « prieteni ai lui Dumnezeu » ( Ioan 15, 14 ), « casnici » ai lui Dumnezeu (Efeseni 2,19) ori « judecatori ai lumii » (Matei 19,28). Înca din viata pamânteasca sfintii au fost înzestrati de Dumnezeu cu anumite daruri, fapt pentru care oamenii le-au dat o cinste deosebita. Ex. : sfântul Pavel, dupa vindecarile facute, s-a bucurat de o cinste deosebita din partea locuitorilor insulei Malta (Fapte 28,9) ; în V.Testament, proorocul Ilie era venerat pentru minunile facute, la fel si Elisei (3 Regi 18,7 ; 4 Regi 9,15).
Poporul român este și a fost un popor care își cunoște sfinții. Contrar unor impresii ignorante, atât Sfântul Daniil, cât şi Sfântul Ștefan erau cinstiți de popor drept sfinți încă din timpul vieții lor. Poporul era receptiv la adevăratele modele duhovniceşti, avea capacitatea de a le recunoaşte şi de a le urma. Condițiile „neatârnării” noastre tineau de oameni, dar și de credintă. Oricât a fost Ștefan cel Mare de viteaz şi de priceput, el a depins de cuvântul plin de înțelepciune și sfânta învatatură ca şi de sfatul unui „simplu” sihastru pentru a evita căderea sub autoritatea islamică a otomanilor. Aşadar, chiar şi în cazul acestui voievod, nu armatele şi armele au fost determinante, ci rugăciunea şi pocăința.
Ca să respecţi, trebuie să cunoşti. Ca să cunoşti, trebuie să te ostenești puţin, pe de o parte, iar pe de alta trebuie să-ţi dea cineva. N-o să uit niciodată imaginea cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul dintr-o carte de citire a bunicii mele. Dar asta nu este suficient. Creşte copilul şi trebuie să se ostenească. Dacă vrem să ştim cine suntem acum, trebuie să ştim de unde venim. Prima sursă, izvorul vieţii noastre, este de la Dumnezeu. Cine nu reuşeşte să-şi înţeleagă acest izvor, această obârşie, nu se va cunoaşte niciodată pe sine. În afara înţelegerii noastre ca fii ai lui Dumnezeu nu ne putem înţelege deplin fiinţa noastră. Al doilea element identitar profund este neamul în care ne naştem. Şi de-abia al treilea familia. Neamul ne oferă un drum în istorie pe care l-a lucrat Dumnezeu. Fiecare neam este un drum în istorie prin care l-a purtat Dumnezeu. Pe acest drum au existat puncte fundamentale, noduri. Drumurile se pot închide.
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, ctitorul mănăstirii Putna, ctitor de ţară, ctitor de cultură, ctitor de biserică, este un astfel de nod fundamental în istoria românilor, a României, a Europei şi a mântuirii neamului omenesc. Ceea ce este veşnic e mereu actual. Ceea ce este pieritor, nu este actual nici măcar atunci când este prezent, pentru că s-a consumat.
Poporul roman, care a cunoscut – prin stramosii sai daco-romani – invatatura crestina chiar de la formarea sa ca popor in secolele II-IV, isi are propriii sai sfinti. Unii dintre ei au fost introdusi in sinaxarele noastre la date pe care nu le cunoastem, poate curand dupa trecerea la cele vesnice a unora dintre ei. Altii au fost trecuti oficial in calendarele romanesti prin hotarari sinodale si slujbe speciale intre anii 1950-1955 si apoi in 1992, si in anii care au urmat. Au fost canonizati atunci, adica asezati in ceata sfintilor, o seama de ierarhi, calugari, preoti sau credinciosi de neam roman ori de alte neamuri care au trait la noi si care, prin viata si lucrarea lor duhovniceasca, misionara sau culturala, au contribuit la sporirea patrimoniului spiritual sau cultural al romanilor. Astfel si sfintii romani, fie ca au fost mucenici ai dreptei credinte in secolul al IV-lea, sau in se-colul al XVIII-lea, fie ca au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvantul si l-au ajutat cu fapta, fie ca au fost sihastri ajunsi la cea mai mare inaltare a fiintei lor in Dumnezeu, prin rugaciune pentru ei si pentru credinciosi, au inaltat prestigiul dreptei credinte si chipul de om care o traieste cu seriozitate la o treapta care ii indeamna pe credinciosii de pretutindeni, cand ajung sa fie cunoscuti, sa o traiasca cu cat mai multa convingere si sa le urmeze pilda. Cu cat mai mult se impun prin viata lor exceptionala in locul in care traiesc, cu atat chipul lor iradiaza cu mai multa putere in Biserica universala. Dar unirea intre slujirea lor locala si importanta soborniceasca mai poate fi pusa in evidenta si altfel. Un sfant, chiar daca ridica la cel mai inalt grad niste insusiri prin care se remarca un anumit popor, inaltimea la care se ridica il face sa imbratiseze cu o iubire cuprinzatoare toti oamenii. In sfinti nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism national. Prin aceasta ei sunt adevarate punti de infratire intre oameni si popoare.
Prin sfinti se adanceste mai mult decat prin toti credinciosii sobornicitatea Bisericii, chiar daca aceasta nu inseamna stergerea deosebirilor intre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se intareste prin ei si din partea dreptcredinciosilor din alte popoare pe masura ce ei devin cunoscuti acelora. Caci credinciosii aceia isi indreapta rugaciunile catre ei cu convingerea ca acesti sfinti se roaga lui Dumnezeu si pentru ei, cum de fapt se si intampla. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe sa-si insuseasca prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizarile de sfinti facute de fiecare Biserica sora, pentru a contribui cat mai mult la unirea popoarelor lor in evlavia inchinata reciproc sfintilor lor.
Sfântul Ştefan a fost actual în timpul vieţii sale pentru că a reuşit să prindă gândul lui Dumnezeu. Într-o cronică aşa se spune: Şi a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan Voievod. Sfântul Ştefan este acum actual în primul rând pentru că se roagă pentru noi şi mijloceşte pentru noi. Şi cei care i se roagă simt aceasta deplin. În al doilea rând aş spune că este actual pentru că oferă exemplul unui om împlinit. Nu toţi dintre noi suntem chemaţi a fi conducători, mai ales conducători de ţară şi mai ales domn, cum era el. Însă fiecare dintre noi suntem chemaţi să ne împlinim ce a sădit Părintele Ceresc în sufletul nostru. Sfântul Ştefan a reuşit cu foarte multe osteneli şi cu foarte mult efort şi cu foarte multă jertfă, cu o neînchipuit de mare jertfă, să plinească acest chip al lui Dumnezeu în el. Ceea ce i-a dat Dumnezeu, aceea el a lucrat şi strălucirea pe care noi astăzi i-o vedem este chipul pe care l-a pus Dumnezeu în el. Ştefan cel Mare, înainte de a fi domn, a fost om.
,,Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”,,Îndrazneste, oare, cineva dintre voi, având vreo pâra împotriva altuia, sa se judece înaintea celor nedrepti și nu înaintea celor sfinti? Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Locurile, lucrurile, persoanele sacre sunt închinate lui Dumnezeu si apartin numai Lui. Dumnezeu este sfântul lui Israel si al crestinilor si omul se poate împartasii din sfintenia Lui. ,,Am vazut pe Domnul stând pe un scaun înalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stateau înaintea Lui, fiecare având câte sase aripi: cu doua îsi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau Si strigau unul catre altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pamântul de slava Lui!” Inca de la facere Dumnezeu a facut posibila aceasta comuniune si asemanare, pentru ca Ziditorul ne-a modelat si ne-a daruit ca sa devenim sfinti. „Vai mie, ca sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si pe Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei!” Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un carbune, pe care îl luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: „Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati”. Si am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite si cine va merge pentru Noi?” Si am raspuns: „Iata-ma, trimite-ma pe mine!” Si El a zis: „Du-te si spune poporului acestuia: Cu auzul veti auzi si nu veti întelege si, uitându-va, va veti uita, dar nu veti vedea. De la Adam și Eva până la ultimul om vom avea fiecare de înfruntat aceleaşi slăbiciuni, aceeaşi natură căzută a firii noastre.
Şi vorbind de Sfântul Stefan, aș mai spune ceva ce este foarte greu de făcut astăzi şi este greu nu numai pentru că mereu a fost greu, ci pentru că nu ni se propune ca reper al existenţei noastre, şi anume iubirea de vrăjmaşi. Sfântul Ştefan a avut 36 de lupte; două a pierdut şi 34 a câştigat. Erau luptele ţării. Vrăjmaşii lui personali, să vă dau un exemplu, sunt cei care i-au ucis tatăl. Si atunci mama sa l-a luat pe Sfântul Ştefan, copilandru, şi au mers în pribegie. S-a întors foarte tânăr, nu ştim exact când s-a născut, dar se pare că în jur de 18 ani s-a întors, l-a învins într-o luptă în Săptămâna Mare pe cel care-i ucisese tatăl şi a fost încoronat domn în Duminica Paştilor de către mitropolitul ţării. În ultimii 25 de ani, ţara fusese sfâşiată de grupări rivale. Au fost nouă domni cu unsprezece domnii între bunicul său, Alexandru cel Bun, şi el. O medie de un an şi un pic. O perioadă de şi mai mare instabilitate ca cea de acum. Şi vine Sfântul Ştefan şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu darul lui Dumnezeu, domneşte 47 de ani. O perioadă uriaşă. Cum? Pentru că a pus început bun. Primul gest pe care l-a făcut, fundamental, a fost iertarea vrăjmaşilor personali. O parte din boieri, cei care l-au susţinut pe cel care-i omorâse tatăl, au fugit în Polonia. Le-a trimis scrisori, chemându-i înapoi: Nu vă fac nimic. Rămâneţi în demnităţile voastre, vă păstrați viaţa, vă păstraţi proprietăţile. A trecut, pentru interesul ţării, peste orice durere personală. Aceasta arată un caracter extrem de puternic încă din tinereţe şi un caracter care îşi pune puterea în folosul ţării, nu al intereselor lui personale.
Oare ce ar fi fost domnitorul Stefan fără credinţă? Ştefan n-ar fi fost nimic. Fără credinţă, omul nu poate face cu adevărat binele celuilalt. Există doar două căi, şi asta poate părea greu, dar să ţinem minte: ori îl slujeşti pe aproapele tău din iubire, ori îl exploatezi. Calea slujirii este calea jertfei, ne-a arătat-o Hristos Domnul: N-am venit să stăpânesc, ci am venit să slujesc. Calea cealaltă, a egocentrismului, a exploatării aproapelui, este inerentă în absenţa primei căi. Ca Sfântul Ştefan să slujească poporul acesta 47 de ani gândiţi-vă că în fiecare dintre cele 26 de bătălii putea muri. Numai atât şi să slujească poporul, credinţa l-a ţinut. Dar ce înseamnă credinţa? Credinţa este o relaţie. Nu este o cunoştinţă intelectuală – este şi asta. Nu este nici numai un obicei practic, o tradiție – este și asta, se exprimă prin aşa ceva şi se înmulțește prin aşa ceva. Dar credinţa este o legătură cu Dumnezeu, este relaţia noastră cu Dumnezeu. Aceasta este credinţa. Ca orice relaţie, creşte sau descreşte, în funcţie de ce facem. Credinţa Sfântului Ştefan a crescut continuu pentru că a plinit continuu voia lui Dumnezeu.
Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mântuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28). Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. ,,Fiti sfinti ca Eu Însumi sunt Sfânt” siliți-va pentru a obtine, a cunoaste și a învăța ce însemna ardoarea, zelul, harnicia pentru pustnicie, viaţa de pustnic; sihastrie; schimnicie; ascetism, a fi izolat de lume si de oameni într-o traire aspra, de om care traieşte retras de lume în post și rugaciuni. Smerenia şi mândria sunt două repere importante pe aceste drumuri. Smerenia este un fel de indicator, de busolă care ne arată că ne aflăm pe drumul jertfei pentru aproapele şi al iubirii. Mândria este indicatorul care ne arată că ne află pe drumul egocentrismului, implicit al exploatării aproapelui pentru binele, plăcerea, interesul, confortul şi scopurile noastre.
Este foarte greu pentru noi să-l vedem pe Sfântul Ştefan smerit, pentru că este uriaş. Chiar și cei care-l neagă, îi neagă, ca să spun aşa, excelenţa sa. E atât de mare încât îi covârşeşte şi de aceea simt nevoia să o atace, neînțelegând-o. Cum să vezi smerenia unui conducător de ţară? O să vă dau două exemple. După victoria de la Vaslui din 1475 – atunci a fost numit de către Papa atlet al credinţei creştine – o victorie impresionantă împotriva turcilor, sultanul de la Istanbul a spus că de multă vreme n-au mai fost turcii înfrânţi atât de tare. Ce face Sfântul Ştefan după o asemenea victorie? Dă ordin ca nimeni să nu-i atribuie lui victoria, ci numai lui Dumnezeu! Alungă, adică, orice urmă de mândrie. Să luăm o înfrângere, cea de la Războieni; bătălia aceasta a fost una de sacrificiu. Acolo au murit un număr impresionant de boieri și de ostaşi. A trebuit să ducă acea bătălie împotriva lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, din varii motive şi lăsat cumva singur de cei de la care se aştepta să-l sprijine din afară a pierdut. A pierdut bătălia. Campania s-a sfârșit cu un eşec pentru Mahomed. Le-a luat 40 de zile turcilor să treacă Dunărea în spaţiul românesc, iar când au plecat învinşi le-a luat numai 4 zile. Atât de puţini rămăseseră, fără arme, fără bagaje. Dar vorbind despre lupta de la Războieni, Sfântul Ştefan spune aşa: Pentru păcatele mele a îngăduit Dumnezeu să fie înfrânţi creştinii de păgâni. Cu alte cuvinte, dacă eram drept în faţa lui Dumnezeu, mă ajuta. Aceasta înseamnă smerenia. Smerenie în biruinţă, smerenie în înfrângere.
Ca să ajungi la aceste piscuri ale smereniei, nu se poate dintr-o dată, ci pas cu pas, zi de zi, an de an s-a smerit.,,Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca înca nu este cuvânt pe limba mea Si iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mâna Ta.” ,,Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui în cer, Tu acolo esti. De ma voi coborî în iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii Si acolo mâna Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta.”
Sfintii sunt prigoniti, închisi, ucisi, dar indiferent de suferinţe şi circumstanţe sprijineau totdeauna pe cei care se clatinau. ,,Si am zis: „Poate întunericul ma va acoperi si se va face noapte lumina dimprejurul meu”. Dar întunericul nu este întuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, asa este si lumina ei. Ca Tu ai zidit rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit în pântecele maicii mele. Te voi lauda, ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrurile Tale si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai facut întru ascuns, nici fiinta mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pamântului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai si în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor savârsi si nici una din ele nu va fi nescrisa. Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tai, Dumnezeule, si foarte s-a întarit stapânirea lor. Si-i voi numara pe ei, si mai mult decât nisipul se vor înmulti. M-am sculat si înca sunt cu Tine. .” ,,Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.”
Sfintii sunt unii de-ai Lui Dumnezeu, prietenii lui si El le-a ascultat mereu glasul, îi izbaveste de teama si de îndoieli ca sa poata trece orice încercare pe care diovolul o pregateste prin oamnenii rai. ,,O, de ai ucide pe pacatosi, Dumnezeule! Barbati varsatori de sânge, departati-va de la mine! Acestia Te graiesc de rau, Doamne, si vrajmasii Îti hulesc numele. Oare, nu pe cei ce Te urasc pe Tine, Doamne, am urât si asupra vrajmasilor Tai m-am mâhnit? Cu ura desavârsita i-am urât pe ei si mi s-au facut dusmani. Cerceteaza-ma, Doamne, si cunoaste inima mea; încearca-ma si cunoaste cararile mele Si vezi de este calea faradelegii în mine si ma îndrepteaza pe calea cea vesnica.”
Şi încă un exemplu de smerenie a lui Ştefan cel Mare: ascultarea. Nu există smerenie ca virtute în sine, ci este un dar de la Dumnezeu pentru ascultare şi de aceea se dobândeşte atât de greu, pentru că ne e greu să ascultăm, pentru că asta înseamnă să ne înfrângem orgoliul. Cei doi sfetnici din mediul bisericesc pe care i-a avut au fost Sfântul Daniil Sihastrul, la care ajungea mai rar, pentru că se afla la o distanţă mai mare, şi mitropolitul Teoctist, cel care a văzut în Ştefan alesul lui Dumnezeu şi l-a uns domn în Duminica Paştilor – vă daţi seama ce semn a fost pentru popor acest gest al Mitropolitului Teoctist I, sa-l unga pe tanarul domn in Duminica Pastilor! A simtit ca este de la Dumnezeu – iar Sfantul Ştefan l-a cinstit pe Mitropolit ca pe un părinte – cât de greu îi este unui tânăr de 18 ani să asculte de un bătrân, însă Ştefan l-a luat în sfatul domnesc ca să asculte de el. A sfinţit mănăstirea Putna în 3 septembrie 1469. Data de 3 septembrie, în calendarul Bisericii Ortodoxe, este pomenirea Sfântului Teoctist. Adică Stefan a ales pentru sfinţirea mănăstirii ziua onomastică a mitropolitului ţării. Şi mai târziu l-a şi înmormântat aici, în pridvorul mănăstirii Putna. Ascultarea aceasta este un alt exemplu de virtute a Voievodului Stefan.
,,Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.”
Prin lucrarea si jertfa lor sfintii s-au împodobit cu cununa celor neprihaniti. Acesta era scopul zidirii omului, dar noi l-am pierdut. ,,Sfinteste pe cei ce sfintesc podoaba Casei Tale” Nu exista ceva mai maret decât sfintenia pentru ca prin ea putem traii în doua lumii si da posibilitatea fiecarui om de a cauta si constientiza pe Cel care l-a creat. ,,Sa se umple sufletele noastre de lauda Ta Doamne”
Dumnezeu a facut totul simplu, dar omul îsi pierde rostul si reperele vietii si confunda Sistemele de referința pentru o dreapta comuniune spirituala în raporturile cu Dumnezeu, divinul si supremul scop al existentei , cu un sistem de coordinate materiale si lumesti, care nu-l mai conduc la dreapta credinta si la telul vietii acesteia, împreuna trairea cu Dumnezeu în vesnicia Sa. ,,Ca Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pamântul Egiptului, ca sa va fiu Dumnezeu. Deci fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfânt”.
Omul vrea sa fie autonom, departe de Dumnezeu, pentru a se dedica trairii si fericirii lumesti, un model dat de satan care este contrar adevarului, mincinos si neîntemeiat, care are numai aparența adevatei înpliniri si autenticitații, un mit imitate si artificial al sensului vietii care duce la nefericire, la permanent neîmplinire, la depresie si la pieire, prin aceasta abandoneaza rolul de adminiatrator autentic al lumii si legatura pe care trebuie sa o realizeze între lumesc si ceresc, între uman si divin, între înomenire si îndumnezeire.
,,Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; sa nu va pângariti sufletele voastre” Noi avem germenii sfinteniei, dar mai trebuie si vointa omului, fara de care Dumnezeu nu poate actiona si nu ne poate ajuta sa ne sfintim. ,,Grait-a Domnul cu Moise si a zis: „Vorbeste la toata obstea fiilor lui Israel si le zi; Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. Sa cinsteasca fiecare pe tatal sau si pe mama sa si zilele Mele de odihna sa le paziti, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sa nu alergati la idoli si dumnezei turnati sa nu va faceti, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. De veti aduce Domnului jertfa de izbavire, sa o aduceti de bunavoie”. Noi suntem împreuna cetateni cu sfintii în lucrarea pe care o facem pentru a dabândi mântuirea, sa ne luăm darul sfinteniei deja trecut asupra noastra de Mântuitorul nostru din harul divin trecut asupra noastra prin prezenta Duhului Sfânt care lucreaza în noi.
„Stai lângă mormântul mucenicului, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia binecuvântare de la mormânt ! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului ! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului ! Stai lipit de racla lui ! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor!” ( Ioan Gură de Aur)
În apropierea marilor sărbători şi a sfinţilor importanţi, peste tot auzim discuţii ce ating problema cinstirii sfinţilor, a icoanelor şi a sfintelor moaşte. Evlavia credincioşilor şi dragostea pentru sfinţii lui Dumnezeu însufleţesc Biserica, făcând-o vie. Însă, cu tot norul de mărturii şi de minuni care curg sub ochii noştri, încă mai există unii care se întreabă: „De ce ne închinăm sfintelor moaşte? De ce sunt importanți sfinții, nu putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu? Pelerinajele şi cinstirea Sfintelor Moaşte nu înseamnă, oare, lipsă de cultură şi rezultat al îndoctrinării religioase?”
Creştinii ortodocşi îi cinstesc pe sfinţi pentru că ei sunt „cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu”. Sfinţii aud rugăciunile noastre şi le poartă către Dumnezeu, fiind mijlocitori pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu, şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor.( Sinodul al VII-lea Ecumenic Niceea 787)
Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu. Poporul roman s-a crestinat în timp ce se forma, procesul este lent dar profund, o pregatire pentru mult timp dar si pentru multe încercari si furtuni. Avem predicatori pe Sf Ap.Andrei, pe capadocieni. Împaratul Constantin este si el mentor al crestinarii poporului roman, iar interesat si preocupat de creştinarea noastră a fost si Ioan Gura de Aur. Prin viata si faptele lor, sfintii au pus in lumina adevarata frumusete si stralucire a sufletului crestin, impodobit cu cele mai alese virtuti: credinta, nadejde, dragoste de Dumnezeu si de aproapele. Prin viata lor de rugaciune, prin felul in care au indurat chinuri si suferinte pentru adevar si dreptate, mergand uneori pana la jertfa vietii, ei au urcat pe cele mai inalte trepte ale desavarsirii, au devenit adevarate „temple ale Duhului Sfant” (cf. I Cor. 6, 19). Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Biserica a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă. Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim „următori lui Hristos”, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.
Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.
Sfântul Ştefan a fost un dar către acest popor. Astfel de daruri Dumnezeu poate face oricând, dacă oamenii îl cer şi dacă, primind darul, oamenii îl cultivă şi îl păstrează. De când se zămisleşte trupul omului, din acel moment Dumnezeu creează un suflet unic, înzestrat cu chemările pe care le are. Sfântul Ştefan a fost chemat să fie conducător.
Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)