Sfântul Ioan Hrisostom și Sfânta Antuza, mama sa
„Din ceruri ai luat Dumnezeiescul har şi cu buzele tale pe toţi înveţi să se închine în Treime Unuia Dumnezeu, Sfinte Ioan Gură de Aur, preafericite cuvioase, după vrednicie te lăudăm pe tine, că eşti îndreptător, ca cel ce arăţi cele Dumnezeieşti”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos, mintea cea sfântă a Duhului Sfânt, potir preacurat de Taine cereşti plin ochi de Sângele lui Dumnezeu, inimă preacurată sângerând de dorul Mirelui Ceresc, purtând cu înţelepciune tezaurul harului dumnezeisc prin care a străpuns cerurile Tainelor lui Dumnezeu şi le-a adus pe pământ în cuvintele Cuvântului ceresc. Elocinţa lui, purtând şi plinind toate minţile strălucitoare ale antichităţii, filosofia greacă pe care a supus-o şi a sfinţit-o în dogma mântuitoare, oralitatea practică mântuitoare în care metafora slujeşte cu frică şi cu cutremur scopul mântuirii oamenilor, nedevenind niciodată exerciţiu stilistic sau livresc, toate acestea împreună cu o viaţă închinată Liturghiei l-au făcut să devină trâmbiţa veacurilor ce vesteşte pocăinţa, adică desfiinţarea răului din lume prin harul Celui răstignit.
Cunoaşterea deplină a Sfintelor Scripturi, ascultarea în har şi în adevăr a cuvintelor Sfântului Pavel, asceza inimii şi pruncia duhovnicească, dreptatea necruţătoare cu relele acestei lumi, duhul de jertfă prin care s-a frânt pe altarul de iubire al Celui răstignit, lumina învierii care i-a inundat fiinţa în fiecare clipă prin Liturghie sunt doar câteva raze ale acestui soare strălucitor al Bisericii.
În talerul istoriei, fiecare preot slujitor de cele cereşti se poate cântări pe sine în neputinţa şi vremelnicia sa, cu Marele Preot Ioan, sluga cea sfântă a Marelui Arhiereu. În această judecată interioară de sine, toţi şi fiecare vom ajunge la smerenia cea întemeietoare de viaţă văzând cât suntem de mici faţă de acest Potir preacurat al Duhului Sfânt.
Acest mare dascăl şi luminător al lumii, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia, în anul 344, din părinţi dreptcredincioşi: tatăl său se numea Secund şi era căpetenia Siriei, iar mama sa se numea Antuza. Din fragedă vârstă şi-a pierdut tatăl, iar mama sa nu s-a recăsătorit, deşi era foarte tânără. Sfânta Antuza şi-a dedicat viaţa creşterii copilului ei. Sfântul Ioan a fost botezat la vârsta de 20 de ani şi a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai renumiţi dascăli din Antiohia: Libaniu şi Andragatie.
Sunt puține paginile care împletesc atâta grație și duioșie în exprimarea afecțiunii firești datorată binefăcătorilor, care ar concura, prin frumusețe, dreptate, dat fiind rolul părinților în formarea fiilor lor; nașterea și ereditatea, exemplul și educația fac uneori din fii icoane ale părinților și sunt tot atâtea motive de recunoștință față de ei.
Sfinții Părinți n-au făcut excepție de la această regulă. Eu au lăsat pagini neegalabile atunci când au scris despre părinții lor. Asemenea pagini au lăsat Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Pentru a evoca personalitatea celei care a ilustrat chipul ideal al mamei creștine, chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie fără îndoială, să ținem seama și de aprecierile contemporanilor. Totul ne îndreptățește să spunem că mama Sfântului Ioan Gură de Aur este o ființă model, împodobită de virtuți, care își merită pe deplin aureola de „fericită”.
Numele ei este consemnat de scriitorul bisericesc Socrate, care spune că se numea Antuza, iar soțul ei se numea Secundus. Originară din Antiohia Siriei, Antuza era totuși de neam grec. Se pare că tatăl Sfântului Ioan nu era antiohian, ci roman, cum rezultă din numele său, Secundus și venise aici ca ofițer distins în corpul de comandă al Siriei. Situația lui de ofițer explică relațiile pe care le-a avut mai târziu Sfântul Ioan cu fiul unui militar. În casa lor se punea mare preț pe virtute, atât de dragă soldaților romani, destul de apropiați familiei Secundus. Pentru că Sfântul Ioan s-a născut la 354 și pentru că Antuza era de 20 de ani când a rămas văduvă, rezultă că se născuse în jurul anului 334.
Crescută în casa unor buni creștini, intră de mică în rândurile Bisericii, de mică începe să se deprindă a-și duce viața la un înalt nivel moral. De mică știe să dea laudă lui Dumnezeu, atât pentru bucurii, cât și pentru necazuri, să facă din bunătate o caracteristică a persoanei sale. Viața ei este o pagină de eroism creștin, iar chipul ei este chipul mamei care se sacrifică totul pentru fiii ei.
Rămase văduvă la vârsta de 20 de ani, fără sprijin și cu doi copii, cu Ioan și cu o fetiță mai mare. Era o perioadă în care creștinismul nu luase loc peste tot păgânismului și care exploata orice greșeală a adepților noii religii pentru a fi compromis. O purtare demnă. Conformă doctrinei creștine, aducea cinste, pe când o greșeală putea compromite numele de creștin. Or, Antuza se voia creștină. Dacă fusese lipsită de soț, la începutul vieții sale conjugale, n-a fost lipsită de nădejdea în Dumnezeu și de conștiința datorie sale de mamă.
Ea este o mamă atentă, mereu preocupată de formarea moarală și intelectuală a fiului ei. Îl vrea bun cunoscător al artei oratorice, pe atunci mult apreciată, și nu face concesii pentru aceasta, deși ține a nu se înstrăina moștenirea fiului minor. Ioan avea 8 sau 9 ani, când împăratul Iulian Apostatul publica legea din 17 ianuarie 362, prin care supunea numirea profesorilor aprobării imperiale, rezervând, de fapt, aceste posturi păgânilor convinși. Un edict emis ulterior agrava situația, deoarece închidea copiilor din familiile creștine școlile gramaticilor și ale retorilor.
Totuși, Antuza dispunea de mijloacele materiale și a avut posibilitatea de a plăti pentru fiul ei profesori particulari. Situația aceasta nu a durat mult deoarece legea se abrogă la 11 ianuarie 364, iar creștinii au avut posibilitatea să-și trimită copiii la profesorii preferați. În acest timp, Ioan audiază și cursurile retorului Libanius, și cele ale filosofului Andragațiu, luând parte alături de mama sa, deși nebotezat, la încercările Bisericii din Antiohia. Pentru inițierea în tainele religiei creștine, Sfântul Ioan avea magisteri pe Meletie, Flavian, Diodor de Tars și Carterius care conduceau vestitul asketerion. Se pare că Ioan întrecea orice așteptări, încât Diodor, în vizita la Antiohia Siriei, la un moment dat face elogiul ucenicului său, numindu-l un adevărat Ioan Botezătorul. Este cunoscută și tradiția după care Libanius, fiind întrebat pe cine ar dori să lase în locul său, ar fi răspuns că pe Ioan, dacă nu l-ar fi răpit creștinii.
O deosebită impresie îi face Sfântului Ioan venirea în Antiohia a Sfântului Atanasie cel Mare și, mai ales, a celebrului anahoret Iulian Sabbas, din acel moment Sfântul Ioan având ca prototip ideal al perfecțiunii călugărul, omul dedicat lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost încă mic, deoarece și Antuza ca și alte femei pioase îl aduce înaltului oaspete ca să fie binecuvântat.
Debutează câtva timp la barou unde își exersa talentul, pe care mai târziu îl va pune în slujba Bisercii. Pentru Antuza, Ioan era singura nădejde, mângâiere și prilej de bucurie. Ea, care avusese cândva rolul de „educatoare a inimii”, privea cu plăcere dezvoltarea armonioasă a fiului ei.
Numai mamei sale îi datorează Sfântul Ioan duioșia inimii, delicatețea sentimentelor și credința profundă, de care dă dovadă mai târziu. În anul 372, Sfântul Ioan se botează, dorind a-și schimba radical viața, dorind a-și netezi chiar cele mai mici asperități ale cugetului. Gândul de a-și petrece viața în meditație, gând care îl încerca încă de la vederea pustnicului, se vrea împlinit și un dor adânc și statornic mocnește în sufletul său. Dar ceea ce caracterizează, îndeosebi pe Antuza, este credincioșia arătată soțului, atât înainte, cât și după moartea acestuia. Ea nu se recăsătorește, ci alături de fiul ei, duce o viață de ascet. În comunitatea lor se formează conștiința că o recăsătorire presupune înclinare către lucrurile pământești.
„Nu este indiferent pentru o femeie de a avea unul sau doi bărbați, spune Sfântul Ioan. Cea care se mulțumește cu o căsătorie, arată că n-ar fi contractat-o nici pe aceasta în cazul în care i-ar fi cunoscut inconvenientele, în timp ce aceea care se recăsătorește arată dragostea față de cele lumești, o foarte mare înclinare către lucrurile pământești. Prima, atât cât a viețuit soțul ei, n-a fost impresionată niciodată la vederea unui alt bărbat, cealaltă, chiar și când nu și-a încălcat datoriile față de soț, și-a purtat privirile și asupra multora”.
Viața Antuzei este un neîntrerupt șir de virtuți. Ea este luptătorul care nu ia aminte la rănile provocate de luptă, gândindu-se la trofee și la onorurile victoriei. Gloria ei era să fie strălucită; ea luptă pentru umanitate căreia îi pregătea geniul fiului său, modela sufletul care avea să predomine veacurile. Prea mici îi păreau ofertele colbului, pentru ca să fie oprită în drumul ei, și a căuta să-și facă aici viața fericită. Felui ei de a fi se impusese și era respectată nu numai de creștinii cărora le aparținea, dar și de păgâni. Cuvântul acestora este un imn adresat femeilor creștine, prin aceea care își închinase viața virtuții, castității și lui Dumnezeu, un imn adresat virtuții în genere.
Și într-adevăr, Antuza a modelat sufletul unei perle a vieții creștine dăltuindu-l cu măiestria artistului, înscriindu-și prin el un nume de glorie. Fără îndoială că nu a fost cu mult mai prejos decât opera sa, că avea în sine prototipul și că era demnă de menirea ei.
Pe la anul 374, Sfântul Ioan își împlinea visul său, mergea în liniștea singurătății și tot acest an trebuie să-l socotim ca anul morții mamei Sfântului Ioan. După moartea mamei sale, Ioan se retrage, împreună cu prietenul său Vasile, în munții din apropiere, devenind monah și punându-se sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuți lângă acest ascet, se retrage vreme de doi ani într-o peșteră, unde a trăit de unul singur, supunându-și trupul la o aspră asceză.
În anul 381, episcopul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale, îl va chema la Antiohia, unde îl va hirotoni diacon. În anul 386, urmașul lui Meletie, episcopul Flavian, îl va hirotoni preot. Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, apărând dreapta credință în fața unor erezii și curente anticreștine la acea vreme (pâgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adepții lor, încercau atragerea a cât mai mulți adepți.
După moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan Gură de Aur devine, datorită influenței lui Eutropiu, primul-ministru al împăratului Arcadiu, și împotriva voinței arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398). Ca arhiepiscop al cetății imperiale, Sfântul Ioan oferea bani celor săraci și văduvelor, construia spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci.
Încă de la început, sfântul arătă o mare dragoste faţă de ştiinţa vorbirii şi, cu ascuţimea minţii ce avea, a deprins toată ştiinţa elinească. Tot aşa a ajuns la stăpânirea creştineştilor Scripturi, având doi îndrumători de seamă: pe Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, şi pe Diodor din Tars, căpetenia Şcolii din Antiohia. Pe lângă studiul ştiinţei elineşti şi al teologiei, s-a nevoit şi într-o casă creştină de asceţi din Antiohia.
Importanţa teologiei marelui antiohian pentru istoria Bisericii lui Hristos este cu neputinţă de a fi supraevaluată. Întreaga retorică a Bisericii a primit veşmântul discursivităţii sale, omiletica eclesială este plină de forţa sa analitică şi comparativă, Liturghia veacurilor cereşti a primit chipul Anaforalei sale, dogmatica ortodoxă fără de analogiile marelui Hrisostom este incompletă, exegeza biblică a ajuns la culmile profunzimii hermeneutice în opera sa.
Spiritul său retoric este o chintesenţă de valori acumulate şi dăruite prin har. Sfântul Ioan cunoştea toate valenţele discursului oratoric al strămoşilor lui de limbă greacă, filosofi şi gânditori de geniu care au marcat definitiv spiritul umanităţii, el avea meşteşugul retoricii într-o îmbinare fascinantă de istorie şi inovaţie, pătrunzând în duhul ancestorilor, dar întrecându-i pe ei cu puterea harului lui Dumnezeu. Cuvântările lui eclesiale sunt o lecţie de istorie a retoricii greceşti şi universale şi o transcendere a acesteia în lumina slavei lui Dumnezeu.
Ritmul interior al frazei, simetria armonică a cuvintelor, poetica lăuntrică a cuvintelor, elocvenţa intimă a frazei care se sfârşeşte ca un cântec de leagăn şi-i dă mireasmă liturgică, desciderea discursului la persoana a doua şi oralitatea împărăşită, interogaţia retorică care străpunge convenţionalul de ascultător, toate acestea îl fac unul dintre cei mai aleşi scriitori ai umanităţii.
Avea solemnitatea homeriană a eroilor Eladei , puterea care izvorăşte din cuvânt dobândită de la Empedocle, trecea cu uşurinţă prin virtutea excelenţei în etică a lui Socrate, avea cu sine aversiunea pentru autonomia şi implicit alienarea cuvântului practicată de sofişti, el împărtăşea cu eleganţă duhul dialectic al ideilor cu Platon, avea apetitul pentru logica formelor şi pentru persuasiune al lui Aristotel, toate acestea scăldate într-un pragmatism sfinţitor al luminii lui Dumnezeu, în care Cuvântul se întrupează în sfinţi, iar ideea devine realitate mai presus de fire.
Toate valorile istoriei le-a cufundat în dumnezeiasca Evanghelie, în care Dumnezeu vorbeşte lumii, o judecă în Sângele Fiului Lui, dându-i verdict de nemurire. Gândirea lui este însă trecută şi prin focul dăruirii de sine lui Dumnezeu, aşa că el continuă şi lămureşte prin focul minţii, tainele incifrate de marele Apostol Pavel, creştinătorul Europei.
Puterea lui de a vorbi şi de a schimba vieţi pentru totdeauna, aruncându-le ca prin nişte catapulte spre rai, nu era nicidecum o volută a minţii omeneşti, ci revărsarea de dumnezeiască valoare a Duhului Sfânt în sfinţii Lui şi o întrupare duhovnicească a Cuvântului în lume.
Geniul Hrisostomului nu era nicidecum un nivel superior al sofismului grecesc, ci exprima în Taină împlinirea nous-ului în Cuvânt şi extensia Logosului în creaţie, prin Biserică. Astfel, Ioan iterează scopul fundamental al ştiinţei cuvântului, al filosofiei şi al culturii în general, acela de a moşi naşterea Cuvântului în oameni, naşterea nemuririi în creaturile muritoare care-şi zic oameni. Umbra luminoasă a cuvintelor lui Ioan nu priveşte nicidecum realităţile lumesti putere, plăcere şi avere, ci trimite în mod nevăzut către Împărăţia cea de dincolo de moarte, acolo unde Hristos cel mort şi înviat domneşte şi se uneşte cu oamenii, pentru veşnicie.
Una dintre armele cuvântului Sfântului Ioan era interogaţia. Predicile nu sunt niciodată expuneri seci de concepte şi idei, ci fermentaţie fericită a mustului minţii pentru a deveni vin euharistic, prin Liturghie. Mintea omului este un altar, pe care se aduce jertfă însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor. Ea trebuie curăţită mereu şi mereu, pentru a da naştere vieţii incubate în ea, aşteptând căldura Duhului Sfânt să sfinţească universul. Întrebarea din cuprinsul discursului lui pune pe ascultător într-o situaţie inconfortabilă, dar ascute atenţia, deschide izvoarele problematizării, devine dezbatere de sine şi ceilalţi, coboară mintea în inimă şi personalizează adânc fiecare idee, asumând istoria mântuirii în istoria ta, cel ce asculţi cuvintele raiului hrisostomic.
Ioan după moaretea mamei sale s-a retras doi ani în pustie, într-o peşteră. De aici a fost chemat, împotriva voinţei lui, la diaconie şi apoi la preoţie. Atunci a scris cartea sa „Despre preoţie”. Ca preot, a fost slujitorul şi predicatorul Patriarhiei din Antiohia, alcătuind renumitele sale Cuvântări.
Tratatul său „Despre preoţie” este una dintre cele mai profunde analize teologice ale demnităţii sacerdotale şi o culme a oratoriei creştine, în care valenţele alegorice se împletesc în mod firesc cu analitica practică şi cu comparatismul biblic de sorginte antiohiană. Nimeni n-a mai scris despre preoţie şi despre Marele Preot Hristos aşa cum a scris Ioan Hrisostom. Şi aceasta pentru că a simţit cu toată fiinţa sa nobleţea şi înţelesul mântuitor, puterea de nemurire revărsată de Dumnezeu în Biserică prin Taine, mireasma de rai a preoţiei, frumuseţea cerească a Liturghiei, unirea tainică a sufletului cu Dumnezeul cel nemuritor în Euharistie. Preoţia este pentru Sfântul Ioan cea mai sublimă şi mai înaltă treaptă a acestei lumi, cerul revărsat pe pământ, oceanul iubirii lui Dumnezeu concentrat în lucrarea cutremurătoare a slujirii Lui pe pământ.
Preoţia este numită de Sf Ioan „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”: „Pentru ce şi-a vărsat Hristos sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui Petru şi celor de după el, adică preoţilor” .
Şi Ioan continuă: „Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţa purtarea de grijă a atâtor suflele, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărtbaţi. Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii la înălţimea trupului, şi chiar cu mult mai înalţi” Şi adaugă: „pe cât de mare este deosebirea dintre necuvântătoare şi oameni, tot aşa de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoţi, ca să nu spunem chiar ceva mai mult” .
Sublimitatea preoţiei sacerdotale în Biserică vine din simţirea cu adevărat a prezenţei lui Hristos în ea până la sfârşitul veacurilor şi a prezenţei lui Hristos în suflet, prin rugăciune. Înţelegerea preoţiei este cu adevărat o culme a simţirii mistice a Mântuitorului în viaţa marelui Ioan. El spunea: „preoţia este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe cât este de mare sufletul faţă de trup” . Superioritatea preoţiei în Biserică faţă de orice altceva de pe pământ o arată Sfântul Ioan şi într-o analiză comparativă de o profunzime aparte, care a devenit definiţia universală a preoţiei în Biserică: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau înger, sau arhanghel, sau vreo altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti” .
Teologia sacerdotală a Sfântul Hrisostom nu se rezumă doar la înfăţişarea acestei demnităţi cereşti a preoţiei, ci pătrunde în inima preoţiei, adică acolo unde sfântul mistic înţelege şi simte cu sufletul durerile pe care trebuie să le simtă un preot pentru credicioşii săi, puterea pe care o are să-i smulgă din moarte şi din stricăciune prin Sfintele Taine, împreună lucrarea harului cu libertatea în sacerdoţiu, primejdiile cumplite ale acestei demnităţi şi povara infinită a responsabilităţii veşniciei celorlalţi, pentru care de fapt a şi fugit de preoţie.
Sfântul Ioan spune că preoţia este un lanţ de aur de la pământ la cer care leagă raiul de lume şi pe Dumnezeu de oameni. Această conştiinţă a legăturii indestructibile dintre Hristos şi Biserica Sa, prin preoţie, a fost testamentul teologic al vieţii marelui Hrisostom.
Sfântul Ioan a lucrat toată viaţa sa conştient şi simţitor al acestei legături întemeietoare de viaţă dintre Hristos şi Biserică şi a simţit primejdia uriaşă din partea celui rău care doreşte să separe Trupul de Cap, adică Biserica de Hristos, prin exilarea Mântuitorului în ceruri şi prin dorinţa de putere şi de stăpânire a oamenilor. Pentru acest adevăr, al prezenţei lui Hristos în Biserică până la sfârşitul veacurilor, Sfântul Ioan şi-a dat viaţa sa pământească.
Legătura dintre Hristos şi Biserică este singura care ne salvează de la moartea veşnică prezenţa şi stăpânirea lui Hristos în Biserică este Nădejdea slavei (Hristos în noi – nădejdea slavei – Coloseni 1, 27), singura ancoră de scăpare din robia morţii şi a neantului.
Conştiinţa vremelniciei acestei lumi şi a stării noastre de moarte în Hristos l-a împiedicat pe Ioan să dea vreo însemnătate lumească vredniciei preoţeşti, care este demnitatea eshatologică prin excelenţă: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Astfel, Ioan afirmă realitatea consanguinităţii noastre cu Dumnezeu în Trupul lui Hristos care este Capul Bisericii şi care este nedespărţit de Trupul Lui în veşnicie. „Precum, dacă tai capul de trup, moare şi trupul, moare şi capul împreună cu el, tot aşa Biserica moare fără Hristos şi Hristos moare fără Biserică”.
Aceste cuvinte de o îndrăzneală deschizătoare de cer arată iubirea hrisostomului pentru Hristos până la moarte şi până în veşnicie şi simţirea mistică a prezenţei Mielului lui Dumnezeu în viaţa şi slujirea lui preoţească.
Diversitatea vrăjmaşilor Bisericii, atacurile furibunde din exterior şi din interior, viclenia extensivă a îngerului căzut care atacă Biserica, slăbiciunea firii omeneşti, mulţimea de opinii şi de educaţii între credincioşi, stigmatul cel greu al păcatului care răneşte umanitatea dinlăuntru, toate acestea trebuie contracarate de preot în lucrarea sa de nemurire a credincioşilor în Hristos.
De aceea, Sfântul Ioan arată că preotul trebuie să fie tuturor toate, îmbrăţişând lumea în iubire şi luptând „cu toate armele lui Dumnezeu” pentru scăparea credincioşilor din mâna „lupului celui înţelegător”. „Cel care se luptă cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia. Preotul trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş şi general, şi pedestraş şi călăreţ, să ştie să se lupte şi pe mare şi pe metereze”.
Lupul cel înţelegător (lykos noetos), din rugăciunea Sfântul Ioan Gură de Aur dinaintea Sfintei Împărtăşiri, este diavolul, despărţitorul, adică lupul care lucrează în minte, lupul inteligibil, lupul înţeles cu mintea şi nevăzut, care schimbă mintea şi o transformă în ţărână prin patimi, iar traducerea „lupul cel nevăzut” amputează semnificaţia teologică a expresiei hrisostomice.
Metafora teologică a lupului lucrător în minte este preluată din revelaţia dumnezeiască, din cuvintele Mântuitorlui: „Păstorul cel Bun îşi pune viaţa pentru oile Sale, iar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile, Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele mă cunosc pe Mine, precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl, şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele”(Ioan 10, 11-15).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mai ales despre pericolul lăuntric din Biserică, adică de oamenii fără vocaţie care văd preoţia ca pe o slavă a acestei lumi sau ca pe o sursă de bani, şi care rănesc cumplit oile prin nepăsarea şi patimile lor, fiind lupi îmbrăcaţi în piei de oaie: „Dacă preotul nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine”.
Lipsa de vocaţie şi nepăsarea faţă de cele sfinte, rutina slujirii şi căderea în iubirea de bani sunt cele mai cumplite fiare care rănesc Trupul Bisericii lui Hristos, căci dacă un creştin este pătimaş, sau păcătos, îşi face rău doar lui şi celor din jurul său, însă dacă un slujitor al lui Dumnezeu are aceste năravuri, strică şi distruge mulţime mare de credincioşi.
Înfricoşata responsabilitate a preotului îşi are înţelesul în judecata lui Dumnezeu care va discerne parte de vină a fiecăruia în viaţă, dar şi osteneala preotului în salvara lor. Preotul este responsabil de viaţa veşnică a credincioşilor, de nemurirea lor, de fericirea lor eternă sau de osândirea lor pentru vecie.
Sfântul Ioan este foarte tranşant când vorbeşte despre osânda preotului nepăsător sau nepriceput: „Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al preotului pentru fiecare suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii bine aceasta” .
Din acest timp de la el ne-au rămas Cuvântările asupra Evangheliei de la Matei, Cuvântările despre statui şi Cuvântări la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel.
Când, părăsind această viaţă Arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului, Sfântul Ioan a fost chemat, din porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit el arhiepiscop al cetăţii de pe malul Bosforului. Ca Patriarh al Constantinopolului (398), s-a ostenit cu răspândirea credinţei şi convertirea goţilor arieni şi a întemeiat aşezăminte pentru săraci, fecioare şi văduve.
Când, Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.
Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor, iar alţii izvorâtor de miere.
Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: "Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!"
Atunci a zis mulţimea poporului: "Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba să nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos.
Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.
Sfântul Ioan Gură de Aur predica permanent şi pentru că a mustrat-o pe împărăteasa Eudoxia pentru nelegiuirile ei şi-a atras ura aceleia. Din cauza mai multor nedreptăți comise de Eudoxia, care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în Imperiul Bizantin, Sfântul Ioan Gură de Aur a acuzat, în cuvântările sale, starea de decadență a elitelor imperiale, atrăgându-și adversitatea mai-marilor bizantini, în primul rând a împărătesei Eudoxia.
Aceasta va reuși trimiterea în exil a sfântului în anul 403, când, un sinod convocat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, îl va caterisi pe Ioan. Ajuns până în Bitinia, Sfântul Ioan Gură de Aur este readus la Constantinopol, unde poporul îl primește cu mare bucurie.
După readucerea sa la Constantinopol, legăturile reci pe care le avea cu suita imperială și criticile aspre pe care patriarhul Ioan le-a adus Eudoxiei a făcut ca, spre sfârșitul anului 403 și începutul anului 404, să fie exilat din nou.
După o călătorie de 77 de zile, Ioan va ajunge la Cucuz, în Armenia. De aici, Ioan scria numeroase epistole de încurajare a păstoriților săi, ceea ce a făcut pe oponenții lui să se teamă de iminenta sa întoarcere la Constantinopol.
Aceștia au reușit să obțină din partea împăratului mutarea arhiepiscopului într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, Pityus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. În drum spre această localitate, într-un sat alături de Comana, istovit de călătorie, Sfântul Ioan Gură de Aur își dă duhul în mâinile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte pe buze: 'Slavă lui Dumnezeu pentru toate'.
Rețimen deci, ca a fost îndepărtat de două ori din scaun, murind în exil la Comane, în Armenia, la 14 septembrie 407. Cel mai mare predicator al Ortodoxiei mai este pomenit la 27 şi 30 ianuarie, dar şi în fiecare zi în care se săvârşeşte Liturghia sa. Posteritatea a păstrat reverențios amintirea ei, iar Biserica a numărat între fericiți numele celei căreia i-a împletit cununi.
Sfântul Ioan Hrisostom mai este sărbătorit şi la 30 ianuarie, împreună cu Sfinţii Vasile şi Grigorie Teologul, iar în data de 27 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătorește aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în anul 438, la Constantinopol.
Această sărbătoare, a aducerii sfintelor sale moaşte la Constantinopol, este închinată unui eveniment care a fost considerat, în secolul al V-lea, o binemeritată reconciliere duhovnicească a familiei imperiale bizantine în fața personalității istorice a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Împăratul Teodosie al II-lea a dorit prin aducerea la Constantinopol a moaștelor Sfântului să îndrepte nedreptatea pe care părinții săi, Arcadiu și Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea sa din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului și exilarea lui.
Când racla cu sfintele moaște a ajuns în portul capitalei imperiale, toți locuitorii, în frunte cu împăratul și patriarhul, au ieșit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.
În momentul când preoții au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II-lea s-a așezat în genunchi sub racla Sfântului și a cerut iertare în numele părinților săi, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia.
După acest moment, procesiunea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu și de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea și Biserica păcii lui Hristos.
Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul și patriarhul au descoperit racla și au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune și emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, și-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialității sale, și a întins-o sub racla cu sfintele moaște și, după cum ne relatează sinaxarul, a spus cu lacrimi în ochi:
"Iartă, părinte, greșeala ce ți s-a pricinuit ție din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaș la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că și eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ți s-a făcut. Iartă greșeala ei, ca și eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale și toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînțeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ți-a pricinuit și-ți cere iertare, cu smerenie rugându-se ție prin gura mea".
Și zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului și-l săruta cu frică și credință în Dumnezeu.
Toți locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului și au rămas în rugăciune zi și noapte lângă ea. De la Biserica Sfintei Irina, moaștele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala "Sfânta Sofia", care străjuiește și astăzi malurile Bosforului.
De la Biserica "Sfânta Sofia", moaștele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinților Apostoli. Moaștele Sfântului au fost așezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Unul dintre hramurile Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului este închinat Sfântului Ioan Gură de Aur. În sfântul lăcaș se află și un fragment din moaștele sale.
Inchei cuvântul despre Marele Dascăl, Sfântul Ioan Grură de Aur cu un fragment din prologul Omiliilor sale de la Matei despre marii teofori ai umanităţii şi felul în care Dumnezeu a scris pe pergamentul de iubire al inimilor lor Scriptura cea dumnezeiască: „Dumnezeu n-a vorbit prin Scriptură cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. ... Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie, să fi dat Duhul inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Ba dimpotrivă (am ajuns să n.n.) dispreţuim Scripturile socotindu-le zadarnice şi fără rost, agonisindu-ne mai mare osândă”.
Nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii. Ca orice mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă ca Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur.
„Din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul, lumea a luminat. Vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat. Înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Şi cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)