Sfantul Ioan Gura de Aur și mama sa Antuza
Biserica Ortodoxa il serbeaza astazi, 13 noiembrie, pe Sfantul Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului și pe mama sa Antuza. Prăznuim pe Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, un sfânt tare drag mie și pe Sf. Antuza, cinstita sa mamă. Spunea Sf. Apostol Pavel ca femeia se mântuieste prin nașterea de prunci si iata, mama poate deveni sfântă prin cresterea si educarea lor. Mama ! Ce cuvânt viu, ce semnificaţie aparte are ! „Mama nu este cea care naşte copii, ci cea care-i creşte bine“, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Mama lui, Antuza, îi era cu siguranţă în minte la rostirea acestor cuvinte, şi asta nu pentru că el s-ar fi lăudat, ci pentru că într-adevăr, şi ea a fost un model de răbdare.
Mama Sfântului Ioan, care se alătura cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creştinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigore de Nissa, de Nona, mama Sfântului Grigore de Nazianz, şi de Monica, mama fericitului Augustin -, şi-a crescut copilul cu o grijă deosebită şi cu un devotament până la sacrificiu, înzestrată de Dumnezeu cu o inimă mare şi un înalt simţ al virtuţii, cu o pietate adâncă de creştină, plină de tandreţe, avea bărbăţia unui suflet de patriciană romană.
Autorul Liturghiei savarsite cel mai des. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut in jurul anului 354, in Antiohia, intr-o familie de crestini evlaviosi. Tatal sau, Secundus, era unul dintre generalii Orientului (magister militum Orientis), iar mama sa, Antuza, provenea din una dintre cele mai ilustre familii ale Antiohiei.
Sfânta Antuza. Pentru a evoca personalitatea celei care a ilustrat chipul ideal al mamei creștine, chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie fără îndoială, să ținem seama și de aprecierile contemporanilor. Totul ne îndreptățește să spunem că mama Sfântului Ioan Gură de Aur este o ființă model, împodobită de virtuți, care își merită pe deplin aureola de „fericită”. Numele ei este consemnată de scriitorul bisericesc Socrate, care spune că se numea Antuza, iar soțul ei se numea Secundus. Originară din Antiohia Siriei, Antuza era totuși de neam grec. Se pare că tatăl Sfântului Ioan nu era antiohian, ci roman, cum rezultă din numele său, Secundus și venise aici ca ofițer distins în corpul de comandă al Siriei. Situația lui de ofițer explică relațiile pe care le-a avut mai târziu Sfântul Ioan cu fiul unui militar. În casa lor se punea mare preț pe virtute, atât de dragă soldaților romani, destul de apropiați familiei Secundus.
Pentru că Sfântul Ioan s-a născut la 354 și pentru că Antuza era de 20 de ani când a rămas văduvă, rezultă că se născuse în jurul anului 334. Crescută în casa unor buni creștini, intră de mică în rândurile Bisericii, de mică începe să se deprindă a-și duce viața la un înalt nivel moral. De mică știe să dea laudă lui Dumnezeu, atât pentru bucurii, cât și pentru necazuri, să facă din bunătate o caracteristică a persoanei sale. Viața ei este o pagină de eroism creștin, iar chipul ei este chipul mamei care se sacrifică totul pentru fiii ei.
Rămase văduvă la vârsta de 20 de ani, fără sprijin și cu doi copii, cu Ioan și cu o fetiță mai mare. Era o perioadă în care creștinismul nu luase loc peste tot păgânismului care exploata orice greșeală a adepților noii religii pentru a fi compromis. O purtare demnă, conformă doctrinei creștine, aducea cinste, pe când o greșeală putea compromite numele de creștin. Or, Antuza se voia creștină. Dacă fusese lipsită de soț, la începutul vieții sale conjugale, n-a fost lipsită de nădejdea în Dumnezeu și de conștiința datoriei sale de mamă. Ea este o mamă atentă, mereu preocupată de formarea moarală și intelectuală a fiului ei.
Îl vrea bun cunoscător al artei oratorice, pe atunci mult apreciată, și nu face concesii pentru aceasta, deși ține a nu se înstrăina moștenirea fiului minor. Ioan avea 8 sau 9 ani, când împăratul Iulian Apostatul publica legea din 17 ianuarie 362, prin care supunea numirea profesorilor aprobării imperiale, rezervând, de fapt, aceste posturi păgânilor convinși. Un edict emis ulterior agrava situația, deoarece închidea copiilor din familiile creștine școlile gramaticilor și ale retorilor.
Totuși, Antuza dispunea de mijloacele materiale și a avut posibilitatea de a plăti pentru fiul ei profesori particulari. Situația aceasta nu a durat mult deoarece legea se abrogă la 11 ianuarie 364, iar creștinii au avut posibilitatea să-și trimită copiii la profesorii preferați. În acest timp, Ioan audiază și cursurile retorului Libanius, și cele ale filosofului Andragațiu, luând parte alături de mama sa, deși nebotezat, la încercările Bisericii din Antiohia. Pentru inițierea în tainele religiei creștine, Sfântul Ioan avea magisteri pe Meletie, Flavian, Diodor de Tars și Carterius care conduceau vestitul asketerion. Se pare că Ioan întrecea orice așteptări, încât Diodor, în vizita la Antiohia Siriei, la un moment dat face elogiul ucenicului său, numindu-l un adevărat Ioan Botezătorul. Este cunoscută și tradiția după care Libanius, fiind întrebat pe cine ar dori să lase în locul său, ar fi răspuns că pe Ioan, dacă nu l-ar fi răpit creștinii.
O deosebită impresie îi face Sfântului Ioan venirea în Antiohia a Sfântului Atanasie cel Mare și, mai ales, a celebrului anahoret Iulian Sabbas, din acel moment Sfântul Ioan având ca prototip ideal al perfecțiunii călugărul, omul dedicat lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost încă mic, deoarece și Antuza ca și alte femei pioase îl aduce înaltului oaspete ca să fie binecuvântat.
Debutează câtva timp la barou unde își exersa talentul, pe care mai târziu îl va pune în slujba Bisercii. Pentru Antuza, Ioan era singura nădejde, mângâiere și prilej de bucurie. Ea, care avusese cândva rolul de „educatoare a inimii”, privea cu plăcere dezvoltarea armonioasă a fiului ei. Numai mamei sale îi datorează Sfântul Ioan duioșia inimii, delicatețea sentimentelor și credința profundă, de care dă dovadă mai târziu.
În anul 372, Sfântul Ioan se botează, dorind a-și schimba radical viața, dorind a-și netezi chiar cele mai mici asperități ale cugetului. Gândul de a-și petrece viața în meditație, gând care îl încerca încă de la vederea pustnicului, se vrea împlinit și un dor adânc și statornic mocnește în sufletul său.
Dar ceea ce caracterizează, îndeosebi pe Antuza, este credincioșia arătată soțului, atât înainte, cât și după moartea acestuia. Ea nu se recăsătorește, ci alături de fiul ei, duce o viață de ascet. În comunitatea lor se formează conștiința că o recăsătorire presupune înclinare către lucrurile pământești.
„Nu este indiferent pentru o femeie de a avea unul sau doi bărbați, spune Sfântul Ioan. Cea care se mulțumește cu o căsătorie, arată că n-ar fi contractat-o nici pe aceasta în cazul în care i-ar fi cunoscut inconvenientele, în timp ce aceea care se recăsătorește arată dragostea față de cele lumești, o foarte mare înclinare către lucrurile pământești. Prima, atât cât a viețuit soțul ei, n-a fost impresionată niciodată la vederea unui alt bărbat, cealaltă, chiar și când nu și-a încălcat datoriile față de soț, și-a purtat privirile și asupra multora”.
Viața Antuzei este un neîntrerupt șir de virtuți. Ea este luptătorul care nu ia aminte la rănile provocate de luptă, gândindu-se la trofee și la onorurile victoriei. Gloria ei era să fie strălucită; ea luptă pentru umanitate căreia îi pregătea geniul fiului său, modela sufletul care avea să predomine veacurile. Prea mici îi păreau ofertele colbului, pentru ca să fie oprită în drumul ei, și a căuta să-și facă aici viața fericită. Felui ei de a fi se impusese și era respectată nu numai de creștinii cărora le aparținea, dar și de păgâni. Cuvântul acestora este un imn adresat femeilor creștine, prin aceea care își închinase viața virtuții, castității și lui Dumnezeu, un imn adresat virtuții în genere. Și într-adevăr, Antuza a modelat sufletul unei perle a vieții creștine dăltuindu-l cu măiestria artistului, înscriindu-și prin el un nume de glorie. Fără îndoială că nu a fost cu mult mai prejos decât opera sa, că avea în sine prototipul și că era demnă de menirea ei.
Pe la anul 374, Sfântul Ioan își împlinea visul său, mergea în liniștea singurătății și tot acest an trebuie să-l socotim ca anul morții mamei Sfântului Ioan. Posteritatea a păstrat reverențios amintirea ei, iar Biserica a numărat între fericiți numele celei căreia i-a împletit cununi.
Dupa moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage, impreuna cu prietenul sau Vasile, in muntii din apropiere, devenind monah si punându-se sub ascultarea unui batran sihastru sirian. Dupa patru ani petrecuti langa acest ascet, se retrage vreme de doi ani intr-o pestera, unde a trait de unul singur, supunandu-si trupul la o aspra asceza.
In anul 381, episcopul Meletie, aflând de starea subreda a sanatatii sale, il va chema la Antiohia, unde il va hirotoni diacon. In anul 386, urmasul lui Meletie, episcopul Flavian, il va hirotoni preot. Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica in Antiohia in fiecare duminica si sarbatoare, iar in post, chiar in fiecare zi, aparand dreapta credinta in fata unor erezii si curente anticrestine la acea vreme (paganismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adeptii lor, incercau atragerea a cat mai multi adepti.
Dupa moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, in 397, Sfantul Ioan Gura de Aur devine, datorita influentei lui Eutropiu, primul-ministru al imparatului Arcadiu, si impotriva vointei arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398).
Ca arhiepiscop al cetatii imperiale, Sfantul Ioan oferea bani celor saraci si vaduvelor, construia spitale pentru bolnavi, case de adapost pentru batrani si saraci.A predicat si a scris un numar impresionant de comentarii la Sfanta Scriptura. A dezvoltat o opera misionara si filantropica impresionanta, ramanand pentru generatiile urmatoare un model de slujitor al lui Hristos.
Scrisorile Sf. Apostol Pavel erau o bucurie pentru Sf Ioan și are multe articole despre acesta în opera sa:
,,Ce este omul, cât este de mare nobleţea firii omeneşti şi cât de în stare de virtute este flinta aceasta, a arătat-o, mai mult decât toti oamenii, Pavel. De la început, dar şi acum, stă cu strălucită voce împotriva tuturor acelora care defăimează firea omenească; ia apărarea lui Hristos, îndeamnă la virtute, închide gurile neruşinate ale hulitorilor şi arată că nu-i mare deosebire între îngeri şi oameni, dacă voim să luăm aminte de noi înşine. Pavel n-a avut altă fire, n-a avut alt suflet, n-a locuit în altă lume; a trăit pe acelaşi pământ şi în aceleaşi ţinuturi ca şi noi; a fost crescut sub aceleaşi legi şi datini; cu toate acestea, a depăşit pe toţi oamenii tuturor timpurilor. Unde sunt cei care spun că vir¬tutea e grea, şi viciul uşor? Pavel le stă împotrivă, spunându-le: „necazul de acum trecător şi uşor ne aduce slavă veşnică mai presus de măsură”. Dacă necazurile sunt uşoare, cu atât mai mult patimile.Lucru de mirare la Pavel este nu numai acela că, datorită marii sale râvne, nici nu simţea oboselile virtuţii, ci şi aceea că nici nu săvârşea virtutea pentru plată. Moi, nici chiar când e vorba de răsplată, nu vrem să asudăm pentru virtute; Pavel însă îmbrăţişa şi iubea virtutea fără să se gândească la răsplată şi sărea cu toată uşurinţa peste piedicile ce păreau potrivnice vir-tuţii. Mu arunca vina nici pe slăbiciunea trupului, nici pe greu¬tăţile vieţii, nici pe tirania firii omeneşti.Cu toate că era prins de griji mai mari decât toţi generalii şi împăraţii de pe pământ, totuşi întinerea în fiecare zi; cu toate că primejdiile se înmulţeau, totuşi dobândea înnoită râvnă. Asta vrea s-o spună prin cuvintele: „Uitând pe cele dinapoi şi îndreptându-mă spre cele dinainte”5. Când aştepta moartea, chema pe fraţi să ia parte la această bucurie spunând: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă”. Când era înconjurat de primejdii, de ocări şi de toată necinstea, sălta iarăşi, şi, scriind corintenilor, zicea: „Pentru aceea mă bucur în slăbiciuni, în ocări, în prigoniri”. Şi le-a numit pe acestea arme ale dreptăţii, arătând că a cules chiar prin ele cele mai fru¬moase roade, că a fost în toate împrejurările nebiruit de duşmani. Pretutindeni era biciuit, ocărât şi defăimat; dar, ca şi cum ar fi mers din triumf în triumf, ca şi cum ar fi înălţat pe întreaga faţă a pământului necontenit trofee, aşa se împodobea cu biciuirile, ocările şi defăimările şi aducea mulţumire lui Dum¬nezeu zicând: „Dar mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori’. Pavel căuta ruşinarea şi ocara cea pentru predicarea Evan¬gheliei mai mult decât căutăm noi cinstea; căuta moartea mai mult decât căutăm noi viaţa; căuta sărăcia mai mult decât cău¬tăm noi bogăţia; căuta ostenelile mai mult decât caută alţii tihna; dar nu numai mai mult, ci cu mult mai mult; căuta durerile mai mult decât caută alţii bucuriile; căuta să se roage pentru duşmani mai mult decât caută alţii să-i blesteme. Pavel a stricat rânduiala lucrurilor; dar, mai bine spus, noi am stricat-o, căci Pavel a păzito aşa cum Dumnezeu a legiuit-o. Tot ce dorea şi urmărea Pavel era potrivit firii; tot ce dorim şi urmărim noi este împotriva firii”. (Ioan Gura de Aur – predici)
Din cauza mai multor nedreptati comise de Eudoxia, care, dupa caderea lui Eutropiu, ajunsese suverana absoluta in Imperiul Bizantin, Sfantul Ioan Gura de Aur a acuzat, in cuvantarile sale, starea de decadenta a elitelor imperiale, atragandu-si adversitatea mai-marilor bizantini, in primul rand a imparatesei Eudoxia.
Aceasta va reusi trimiterea in exil a sfantului in anul 403, cand, un sinod convocat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, il va caterisi pe Ioan. Ajuns pana in Bitinia, Sfantul Ioan Gura de Aur este readus la Constantinopol, unde poporul il primeste cu mare bucurie. Iar el spune:’Slava lui Dumnezeu pentru toate’
Dupa readucerea sa la Constantinopol, legaturile reci pe care le avea cu suita imperiala si criticile aspre pe care patriarhul Ioan le-a adus Eudoxiei a facut ca, spre sfarsitul anului 403 si inceputul anului 404, sa fie exilat din nou. Dupa o calatorie de 77 de zile, Ioan va ajunge la Cucuz, in Armenia.
De aici, Ioan scria numeroase epistole de incurajare a pastoritilor sai, ceea ce a facut pe oponentii lui sa se teama de iminenta sa intoarcere la Constantinopol. Acestia au reusit sa obtina din partea imparatului mutarea arhiepiscopului intr-un loc mai indepartat de capitala imperiului, Pityus, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre. In drum spre aceasta localitate, intr-un sat alaturi de Comana, istovit de calatorie, Sfantul Ioan Gura de Aur isi da duhul in mainile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte pe buze: ‘Slava lui Dumnezeu pentru toate’.
După ce acesta şi-a dat obştescul sfârşit, în momentul în care s-a împărtăşit şi, împărtăşindu-se, a spus lucrul pe care îl spunea el cel mai mult dintre toate – el avea două vorbe specifice lui: una şi cea mai importantă era aceasta: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“ şi a doua, repeta încontinuu: “Bunul meu Stăpân…!“ S-a împărtăşit în ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi-a pus mâinile pe piept şi a zis: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi aşa sufletul lui s-a ridicat la cer.
Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste înca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450).
In dorinta lor de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: "Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc." Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putând sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol.
Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Comana, in Constantinopol, se face pe data de 27 ianuarie. Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita "a lui Amantie", iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: "Pace tuturor."
Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din secolul al IX-lea.
Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos.
O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele.
Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfantului Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.
Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol.
In cartea numita "Erminia lui Dionisie din Furna", carte aflata la indemana zugravilor de chipuri sfinte, in dreptul Sfantului Ioan Gura de Aur, citim urmatoarele: "Sfantul Ioan Gura de Aur, scund foarte si subtirel, mare la cap, cu nasul plecat si narile late, galben cam albinet; melcii ochilor gavanati si ochii mari besicati, avand cautatura vesela; mare la frunte si golas, cu multe zbarcituri, si cu urechile mari si falcile trase inauntru, de mult post si grija necurmata ce avea; cu putina barba, parul plavit si carunt, zice: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor."
Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom: Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre! Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti.
Ioan Gură de Aur murit în surghiun, el, care nu închidea niciodată ochii, dacă dormea două ore pe noapte şi stătea atârnat de o sfoară din tavan, ca să nu doarmă aşa cum doarme orice om, ci doar să aţipească şi, dacă ar fi căzut într-un somn mai adânc, acea funie să se rupă şi să se trezească, pentru că ştia că poporul are nevoie de el. El, ale cărui uşi nu se închideau niciodată, el, care era mângâierea văduvelor şi întărirea păcătoşilor, el a murit în exil, el a murit batjocorit şi alungat şi străin.
Şi un episcop pe nume Adelfie, care i-a fost pe parcursul acestui trist şi ruşinos pentru noi, oamenii, exil, după ce a auzit că a adormit cel între sfinţi Părintele Ioan, l-a cuprins o tristeţe foarte mare gândind că oamenii s-au lipsit de aşa un bine şi se tot rugă lui Dumnezeu să-i arate unde este fericitul Ioan. Şi, căzând el într-un somn adânc, trimis de Dumnezeu, un înger a venit la el şi i-a zis: “De ce plângi?” “Nu ştiu unde este fericitul Ioan. Şi mă întreb unde s-a dus.” “Vino cu mine“, i-a spus acest înger şi l-a dus şi i-a arătat toate bucuriile Raiului şi toate locurile în care erau adunaţi toţi cei care-I plăcuseră lui Dumnezeu. Şi i-a arătat pe rând cetele ierarhilor şi ale învăţătorilor şi ale mucenicilor şi ale cuvioşilor şi ale mărturisitorilor şi ale tuturor celor care au bineplăcut lui Dumnezeu. Însă pe Ioan nu l-a văzut. Terminând, aşadar, de vizitat Raiul, Adelfie episcopul era trist. Şi îngerul îl întreabă: “Dar de ce eşti trist? Nimeni, intrând aici, în rai, nu poate să fie trist!” Şi el a răspuns: “Sunt trist pentru că nu l-am văzut pe cel pe care-l iubesc atât, pe Ioan.” Iar îngerul l-a întrebat: “De Ioan, dascălul pocăinţei, vorbeşti tu?” “Da.” “Ei, află că pe acela om în trup nu poate să-l vadă. Căci unde este tronul dumnezeirii, acolo este și Ioan!“
De care sfânt s-a mai spus aşa şi cum va lăuda cineva pe cel care este chiar unde este tronul dumnezeirii? Cine îndrăzneşte să-L laude pe Dumnezeu să îndrăznească să-l laude și pe Ioan Gură de Aur. Acest sfânt nu poate să fie în altă parte decât lângă tronul dumnezeirii pentru că el cu adevărat ne-a arătat nouă că Dumnezeu este iubire.
Dacă cineva ar asemăna înălţimea aceasta a iubirii, sublimul acesta al iubirii cu un munte, desigur că mulţi şi-ar încerca puterea şi măiestria să vorbească despre acest munte. Dacă a fost vreodată vreun subiect care să fi fost mai drag şi mai pe buzele tuturor, nu cred. Toţi au încercat să vorbească despre acest munte. Unii chiar au îndrăznit şi au urcat pe el. Unii au vorbit despre acest munte de departe şi, desigur, de departe muntele se vede în toată splendoarea lui. Pe măsură ce te apropii de acest munte, el îţi pare de nepătruns, de necuprins, pentru că nu-i mai vezi vârful. Însă, repet, unii au şi urcat pe acest munte şi de acolo, de pe acest munte, au şi grăit. Au grăit despre ceea ce este iubire şi despre ceea ce este Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Iubire. Însă, dacă a fost vreodată un om care să vorbească cu adevărat şi cu bună ştiinţă despre acest munte, apăi acela este Ioan Gură de Aur. Pentru că el nu a vorbit ca unul care a urcat pe acest munte, ci a vorbit ca vulturul care s-a ridicat deasupra acestui munte. Pentru că Dumnezeu i-a dat lui darul de a explica şi a mângâia inimile oamenilor cu iubirea Sa.
În viaţa Sfântului Ioan s-a arătat de două ori, pentru a-l întări, Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru. Nu degeaba şi nu întâmplător Ioan şi Petru. Ioan – pentru că el a fost cel mai iubit de Dumnezeu şi Petru pentru că el L-a iubit cel mai mult pe Dumnezeu. În Ioan Gură de Aur s-au întâlnit şi iubirea lui Dumnezeu şi răspunsul întregii omeniri la această iubire. Dacă cineva ar asemăna înălţimea aceasta a iubirii, sublimul acesta al iubirii cu un munte, desigur că mulţi şi-ar încerca puterea şi măiestria să vorbească despre acest munte.
Însă, dacă a fost vreodată un om care să vorbească cu adevărat şi cu bună ştiinţă despre acest munte, apăi acela este Ioan Gură de Aur. Pentru că el nu a vorbit ca unul care a urcat pe acest munte, ci a vorbit ca vulturul care s-a ridicat deasupra acestui munte. Pentru că Dumnezeu i-a dat lui darul de a explica şi a mângâia inimile oamenilor cu iubirea Sa.
În Ioan Gură de Aur s-au întâlnit şi iubirea lui Dumnezeu şi răspunsul întregii omeniri la această iubire.
Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu-l iubeşti. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi încă să rămâi în tristeţe sau deznădăjduit. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu ţi se aprindă inima de dor pentru patria cerească. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu râzi de iad.
El n-a vorbit de iad. El însuşi mărturisește şi spune: “De ce să vorbesc de iad? Dacă aţi cunoaşte bunătăţile Raiului şi cât de mult vă iubeşte Dumnezeu aţi vedea că acele chinuri ale iadului sunt nimic în comparaţie cu pierderea acestor bunătăţi.” El a fost cel care a arătat ce înseamnă mântuire. El a fost cel care a arătat ce înseamnă inimă iubitoare. El, care spunea aşa: “Voi spuneţi că Dumnezeu proniază, că poartă de grijă, dar Dumnezeu nu proniază pur şi simplu, ci o face cu o dragoste năvalnică. El este mai afectuos decât un tată, mai grijuliu decât o mamă, mai înflăcărat în iubirea Lui decât un mire sau o mireasă. El este Cel Care face toate doar ca voi să-L iubiţi. Şi, dacă vreţi să răsplătiți dragostea lui Dumnezeu, atunci să ştiţi un singur mod aveţi: să-I mulţumiţi. Nimic mai mult nu doreşte Dumnezeu decât să-I mulţumim şi pentru cele pe care toţi le ştim, dar mai ales pentru cele pe care numai inima noastră le cunoaşte. Şi, dacă vom face aşa, vom ajunge să fim adevăraţi sfinţi, să facem toate spre bucuria Tatălui.”
Mulţi sfinţi au grăit despre creaţia lui Dumnezeu, mulţi sfinţi au arătat că Dumnezeu Se ascunde în creaţie pentru ca omul să-L găsească şi să-L iubească, însă ca Sf. Ioan Gură de Aur nimeni nu a reuşit să arată că în spatele cerului înstelat, în spatele fiecărei mişcări a unei frunze nebăgate în seamă, în spatele fiecărui fir de praf care se mişcă în jurul nostru este iubirea tandră a lui Dumnezeu pentru om.
Şi striga Sf. Ioan: “Aş vrea să am o voce mai puternică decât toate sunetele de pe pământ şi din cer şi să mă ridic pe un loc mai înalt decât pământul şi să strig către oameni: Întoarceți-vă! Întoarceți-vă la Cel care vă iubeşte! Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!“
El a zis că pocăinţa este întoarcerea în inimă a lui Dumnezeu. El a zis că nu noi facem pocăinţă, ci chiar Hristos a venit şi ne-a dat nouă pocăinţa. El Se pocăieşte pentru noi, pentru că El S-a pogorât cu inima în palmă, El, coborându-Se la noi, a arătat că această pocăinţă nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu, iubire care se cere a fi împărtăşită. De aceea el a fost numit de înger “dascălul pocăinţei“, pentru că a înţeles că, dacă este Dumnezeu, este pentru că este milă, dacă este om este pentru că este milă, el a zis: “Lumina de aici este mila lui Dumnezeu. Şi lumina de acolo” – adică din cer – “este tot mila lui Dumnezeu.” El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de aceea unde este Tronul Dumnezeirii, acolo stă şi el.
A spus cineva odată că, dacă noi suntem încercaţi pe pământ şi Dumnezeu îngăduie aceste încercări, Dumnezeu o face ca să ajungem şi noi să vedem lucrurile aşa cum le vede El şi să vedem prin ochii lui Dumnezeu cum ne vede El pe noi. Sf. Ioan Gură de Aur i-a văzut pe oameni aşa cum i-a văzut Dumnezeu. De aceea el rămâne cu adevărat cel care a fost trimis de Dumnezeu pentru mângâierea oamenilor. Şi, dacă este un cuvânt care să desfiinţeze iadul, acela este cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur. Dacă este cineva care să spulbere deznădejdea şi să aprindă focul iubirii, acela este Ioan Gură de Aur. Pe acela nu numai astăzi să-l prăznuim, căci acesta, cum a zis un al părinte, acesta este sfântul nostru, al Liturghiei celei de fiecare zi.Prin el avem această Liturghie, prin el avem această nădejde a împărtăşirii cu Dumnezeu. Poate cineva să spună mai mult despre acest sfânt? Desigur că nimeni.
Chiar el a spus:“Mai presus decât scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bunătăţile Raiului, mai presus decât toată Împărăţia Cerului cu toate la un loc este să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii iubit de El!“ Şi se întreabă el:“Oare ce minte poate să înţeleagă fericirea acestui suflet binecuvântat? Desigur că nicio minte. Doar experienţa directă a acestei fericiri.“
Desigur, noi nu vom putea ajunge niciodată la înţelegerea acestui mare sfânt, şi când zic “mare” mi-e ruşine că nu am alt cuvânt, mi-e foarte ruşine de puţinătatea cuvintelor mele. Noi nu vom putea ajunge niciodată pentru că, parafrazându-l, aş spune că distanţa dintre el şi noi şi el este ca distanţă dintre cel care aleargă cu toată puterea şi cel care stă în genunchi. Însă iubirea lui nu a murit, iubirea lui nu a slăbit, nu s-a împuţinat şi nu s-a oprit, iubirea lui, dacă a fost atât de înfocată pe timpul vieţii sale, cu atât mai mult acum, când se hrăneşte direct din iubirea lui Dumnezeu, când este lângă Tronul Dumnezeirii.
Să nu încetăm să cerem rugăciunile acestui mare Părinte, să nu încetăm să cerem rugăciunile şi ocrotirea lui, pentru că, dacă vom înţelege ceea ce el s-a străduit atât de mult să ne transmită prin scrierile lui, atunci cu siguranţă Îl vom înţelege pe Dumnezeu.
Şi dacă ziua de azi e mare, e mare pentru că, iată, iubirea lui Dumnezeu nu a rămas neîmpărtăşită. Cu adevărat s-a ridicat un sfânt din acest neam păcătos, slab, neputincios dar atât de mult iubit de Dumnezeu. S-a ridicat un sfânt care nu numai că a răspuns la iubirea lui Dumnezeu, dar a înflăcărat şi va înflăcăra atâtea inimi. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu-l iubeşti. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi încă să rămâi în tristeţe sau deznădăjduit. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu ţi se aprindă inima de dor pentru patria cerească. Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sf. Ioan Gură de Aur şi să nu râzi de iad.
Astăzi îl serbăm pe unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii, pe Sf. Ioan Gură de Aur, sfânt care a zis despre milostenia aceasta pe care noi o facem faţă de cei săraci, că noi ar trebui să fim recunoscători săracilor pentru că ei sunt cei care fac adevărată milă cu noi. Dacă n-ar fi săracii să ne dea ocazia să-i ajutăm, noi n-am putea să devenim asemenea cu Dumnezeu. Pentru că, spune Sf. Ioan, dacă s-a spus despre o virtute că te face asemenea cu Dumnezeu-Tatăl, atunci aceea este milostenia. Că s-a zis: Fiţi milostivi, precum tatăl vostru din cer este.
Aşadar, acest Sfânt Părinte, Ioan Gură de Aur, a arătat, a tâlcuit cuvântul Mântuitorului, răspuns la întrebarea învăţătorului de lege, cam aşa: <Tu te întrebi cum să-l iubeşti pe aproapele sau cine este aproapele tău – nici măcar cum să-l iubeşti pe aproapele. Eu îți spun ţie: trebuie să iubeşti aşa cum iubeşte Dumnezeu. Iubeşte ca Dumnezeu.> Niciun alt Sfânt Părinte nu a vorbit aşa.
Despre acest Sfânt Părinte, Sf. Ioan Gură de Aur, mult s-a scris. Dacă ar încerca cineva să-l laude, s-ar arăta mincinos şi cred că l-ar cuprinde ruşinea mai mult decât pe oricare alt om. Cum să propovăduieşti tu despre propovăduitorul prin excelenţă?
O femeie simplă din popor, când l-a auzit predicând pentru prima oară, a strigat în biserică: “Învăţătorule, sau mai bine să-ţi spun ţie Gură de Aur, fântâna învăţăturilor tale este prea adâncă! Iar funia minţii noastre este prea scurtă şi nu putem ajunge la apa cuvintelor tale.“Şi acest cuvânt al unei femei simple, din popor, a ajuns să fie numele purtat doar de acest sfânt: Gură de Aur.
Biserica a socotit că, dacă ar fi cinstit în ziua în care a adormit, aşa cum se face în cazul oricărui sfânt, adică în ziua cinstirii Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, cinstirea lui ar fi ştirbită pe praznicul acesta prealuminos al Mântuitorului Iisus Hristos. Şi n-a vrut, n-a suferit Biserica ca acest sfânt să nu aibă o sărbătoare specială, să nu i se acorde toată atenţia. Nu s-a mai întâmplat cu nimeni aşa. Şi atunci s-a stabilit ca zi a lui de prăznuire 13 noiembrie, ziua de astăzi. Unul dintre hramurile Paraclisului Catedralei Mantuirii Neamului este inchinat Sfantului Ioan Gura de Aur
A spus cineva odată că, dacă noi suntem încercaţi pe pământ şi Dumnezeu îngăduie aceste încercări, Dumnezeu o face ca să ajungem şi noi să vedem lucrurile aşa cum le vede El şi să vedem prin ochii lui Dumnezeu cum ne vede El pe noi. Sf. Ioan Gură de Aur i-a văzut pe oameni aşa cum i-a văzut Dumnezeu.De aceea el rămâne cu adevărat cel care a fost trimis de Dumnezeu pentru mângâierea oamenilor. Şi, dacă este un cuvânt care să desfiinţeze iadul, acela este cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur. Dacă este cineva care să spulbere deznădejdea şi să aprindă focul iubirii, acela este Ioan Gură de Aur. Pe acela nu numai astăzi să-l prăznuim, căci acesta, cum a zis un al părinte, acesta este sfântul nostru, al Liturghiei celei de fiecare zi.Prin el avem această Liturghie, prin el avem această nădejde a împărtăşirii cu Dumnezeu. Poate cineva să spună mai mult despre acest sfânt? Desigur că nimeni.
Va repet cuvintele lui“Mai presus decât scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bunătăţile Raiului, mai presus decât toată Împărăţia Cerului cu toate la un loc este să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii iubit de El!“, “Oare ce minte poate să înţeleagă fericirea acestui suflet binecuvântat? Desigur că nicio minte. Doar experienţa directă a acestei fericiri.“
Așa ca în parabola evanghelică de mâine, ne uităm în jur şi ne întrebăm: oare cine este aproapele meu? Să nu ne înşelăm: atunci când ne uităm în jurul nostru, noi devenim centrul lumii. Noi ne punem în centru şi ne uităm în jur să vedem pe cine pot eu să ajut? Dar Hristos i-a întors această gândire sucită a învăţătorului de lege şi l-a întrebat: Deci, cine a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Nu săracul acela, străinul acela care căzuse între tâlhari a fost aproapele tău! Tu eşti aproapele aceluia! El este în centru şi tu gravitezi în jurul lui!
Noi nu ne uităm în jur să vedem către cine să ne vărsăm noi bunătatea noastră şi mărinimia noastră! Nu! Noi ne uităm în jur să vedem: oare Dumnezeu îşi face milă cu mine în ziua de astăzi şi-mi trimite și mie pe cineva pe care eu aş putea să fiu învrednicit să-l ajut, astfel încât să câștig şi eu milă şi asemănare cu Hristos? Nu eu sunt esenţial pentru cel de lângă mine, ci el este esenţial mie!
Ziua de azi și de mâine, în ciuda vremii de afara sunt zile foarte luminoase nu numai pentru că pilda ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu, care se coboară la noi şi iubirea adevărată a omului care răspunde acestei iubiri, ci şi pentru că îl serbăm pe unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii, pe Sf. Ioan Gură de Aur, sfânt care a zis, repet, despre milostenia aceasta pe care noi o facem faţă de cei săraci, că noi ar trebui să fim recunoscători săracilor pentru că ei sunt cei care fac adevărată milă cu noi. Dacă n-ar fi săracii să ne dea ocazia să-i ajutăm, noi n-am putea să devenim asemenea cu Dumnezeu. Pentru că, spune Sf. Ioan, dacă s-a spus despre o virtute că te face asemenea cu Dumnezeu-Tatăl, atunci aceea este milostenia. Că s-a zis: Fiţi milostivi, precum tatăl vostru din cer este. Aşadar, acest Sfânt Părinte, Ioan Gură de Aur, a arătat, a tâlcuit cuvântul Mântuitorului, răspuns la întrebarea învăţătorului de lege, cam aşa: <Tu te întrebi cum să-l iubeşti pe aproapele sau cine este aproapele tău – nici măcar cum să-l iubeşti pe aproapele. Eu îți spun ţie: trebuie să iubeşti aşa cum iubeşte Dumnezeu. Iubeşte ca Dumnezeu.> Niciun alt Sfânt Părinte nu a vorbit aşa.
Dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid. Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, râvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui.
Desigur, noi nu vom putea ajunge niciodată la înţelegerea acestui mare sfânt. Mostenirea literara a Sfantul Ioan Gura de Aur este deosebit de bogata, De altfel, nici unul dintre Parintii greci nu a lasat o opera atat de vasta, cuprinzand omilii, tratate si scrisori.
Luminătorul lumii şi dascălul a toată lumea, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei înţelept păstor de suflete, Sfântul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fascinat cu predica sa bogata şi captivantă nu numai pe contemporani, ci toate generaţiile de la el până la noi.
Dascăl al dreptei credinţe, al pocăinţei şi al rugăciunii, al milosteniei, al sfinţeniei şi al vieţii veşnice, preotul antiohian şi arhiepiscopul constantinopolitan a rămas, peste veacuri, cel mai mare predicator al creştinătăţii şi un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi în lucrarea pastorală.
A combătut multe păcate şi multe patimi, pentru a ridica şi vindeca pe mulţi păcătoşi şi pătimaşi. A combătut egoismul şi lăcomia, pentru a lăuda apoi iubirea şi dărnicia. A combătut decăderea umană, pentru a apăra şi preţui demnitatea umană. A preţuit virtuţile vieţii monahilor din mănăstire şi, în acelaşi timp, a lăudat virtuţile vieţii creştine din familie. A arătat cu pasiune şi înţelepciune că rostul vieţii pământeşti şi vremelnice este pregătire pentru viaţa cerească şi veşnică.
Bogăţia operei sale, adâncimea gândirii sale, frumuseţea cuvântului său, pilda vieţii sale sfinte, dragostea sa jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserică, grija sa pentru cei săraci şi umiliţi arată iubirea sa părintească pentru toţi.
Ioan isi datoreaza popularitatea si importanta sa in istoria Bisericii si a gandirii crestine, nu atat calitatilor sale administrative sau politice, cat mai ales operei sale literare.
Tragedia vietii sale este consecinta sinceritatii sale, a dorintei de a imbunatati viata credinciosilor si a celor care slujeau Biserica. Maretia lui izvoraste din taria si integritatea caracterului si a credintei sale deosebite. Partea cea mai consistenta a operei hrisostomice o constituie Omiliile. Dupa continut ele se impart in: omilii exegetie, omilii dogmatice si polemice, omilii morale, omilii la marile sarbatori, panegirice si omilii sau predici ocazionale.
Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hri (Chry)sostom, a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează desi era ortodox.
Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este „apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi”. Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui.
Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi.
,,Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat, înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învăţându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre! ”
Să nu încetăm să cerem rugăciunile acestui mare Părinte, să nu încetăm să cerem rugăciunile şi ocrotirea lui, pentru că, dacă vom înţelege ceea ce el s-a străduit atât de mult să ne transmită prin scrierile lui, atunci cu siguranţă Îl vom înţelege pe Dumnezeu.
Şi dacă ziua de azi e mare, e mare pentru că, iată, iubirea lui Dumnezeu nu a rămas neîmpărtăşită. Cu adevărat s-a ridicat un sfânt din acest neam păcătos, slab, neputincios dar atât de mult iubit de Dumnezeu. S-a ridicat un sfânt care nu numai că a răspuns la iubirea lui Dumnezeu, dar a înflăcărat şi va înflăcăra atâtea inimi. Să ne rugăm şi noi: Doamne, ascultă pe robul Tău, Ioan, și nu ne lăsa pe noi lipsiţi de rugăciunile lui şi de cuvintele lui de aur izvorâtoare! Amin. (postat pe fb de ioan monahul)