Sfântul Ioan de la Suceava
Marturisirea credinței. Spuneam ieri că învăţătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinţei creştine și ca această taină a Fiinţei divine depăşeşte raţiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credinţă.
Pace vouă! În această zi îl sărbătorim pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitor al acestei zone de nord a Moldovei, un sfânt foarte cunoscut nu numai nouă, românilor, ci cunoscut în toată lumea ortodoxă, un sfânt care în secolul al 14-lea a suferit martiriul în Cetatea Albă, mărturisind credinţa ortodoxă.
La Mănăstirea Putna, al cărei ctitor, Sfântul Ştefan cel Mare, care la numai doi ani de la urcarea sa in scaunul de domnie a „adus si moastele Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, eveniment zugrăvit pe zidurile bisericii, cu siguranţă s-a închinat la moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi a primit și de la acest sfânt putere de a mărturisi credinţa.
Contează foarte mult ce credinţă mărturiseşti şi, ştiţi, câteodată este mult mai greu să faci diferenţa când sunt apropiate credinţele iar ispitele sunt subtile.
Când sunt diferenţe foarte mari e mai uşor să zici că e adevărul în Ortodoxie, dar când nu sunt apropieri foarte mari, cum sunt, în exemplu Sfântului Ioan cel nou, între noi şi catolici, trebuie să fii foarte bine întărit în credinţă, în rugăciune, ca să vezi că şi acesta este, de fapt, tot o erezie.
Aşa s-a comportat şi acest mucenic, Ioan cel Nou, a mărturisit foarte frumos credinţa ortodoxă, l-a făcut de râs pe acest catolic în faţa celor care priveau această discuţie între ei şi acesta a hotărât să se răzbune.
Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul.
Toţi care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.
Iată, deci, că mucenicii, de-a lungul timpurilor, primesc de la Dumnezeu, aşa cum ni se spune în Sfintele Scripturi, o înţelepciune şi vorbeşte Duhul Sfânt prin ei. Şi ni se spune că acest eparh al Cetăţii Albe unde a fost predat Ioan, bineînţeles că s-a mâniat foarte mult, văzând că şi el a fost făcut de râs în faţa atâtor oameni pe care-i chemase ca să vadă lepădarea Sfântului Ioan.
Se spune că a dat ordin să fie chinuit foarte rău şi au început să-l bată şi se schimbau între ei cei care îl băteau, oboseau, şi se spune că i-au rupt toate mădularele și totuşi Sfântul Ioan cel Nou nu s-a lepădat, dimpotrivă, în continuare îl îndemna pe acest eparh să treacă la credinţa ortodoxă, să lepede întunecimea minţii.
Vedem și la martirii din timpul regimului comunist, nişte martiri mai apropiaţi de zilele noastre, într-unele dintre mărturii lucruri asemănătoare, cum erau obligaţi tot aşa să se lepede de Hristos şi Duhul Sfânt grăia prin ei nişte lucruri extraordinare și la un moment dat oboseau cei care-i băteau.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, după ce a fost mai mult timp chinuit, încât se spune că chiar şi cei care erau în jurul eparhului au început să ţipe, să murmure să-l lase în pace, deşi unii dintre ei nu erau creştini.
Atunci eparhul a dat ordin să fie legat de un cal acest Ioan şi să fie târât prin cetate. Era, oricum, plin de sânge și bucăţi din carnea Sfântului rămâneau pe uliţele cetăţii.
Şi creştinii erau supăraţi, sufereau, desigur, şi ni se spune că, pe de altă parte, necreştinii, păgânii, râdeau când vedeau lucrurile acestea. Şi la un moment calul a ajuns pe o cetate unde era un cartier evreiesc şi acolo un evreu cu sabia a venit şi i-a tăiat capul Sfântului Ioan, iar crestinii în ascuns i-au luat trupul.
Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare.
Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare.
În această privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri.
Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioși sunt mai ales două: Sfânta Liturghie și Taina Sfântului Maslu. Oare câte minuni nu s-au făcut și se fac astăzi prin Sfânta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulți credincioși. Astfel rugăciunile lor comune, săvârșite cu multă credință, ne unesc cu Hristos.
“Și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!,, După credința lor tare și neândoielnică prietenii slabănogului au dobândit cele ce așteptau. Căci văzând Mântuitorul nostru cel Preasfânt și Milostiv credința și osteneala lor, a zis slăbănogului: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!“ Apoi a zis: “Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta“.
Așadar să ținem minte că unde sunt doi sau trei credincioși adunați în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Și cu atât mai mult Hristos este acolo unde sunt mai mulți credincioși care se roagă pentru cel ce este în primejdie sau are vreo cerere către Dumnezeu.
Nicăieri nu se pot ruga creștinii mai mulți laolaltă ca în sfintele biserici, unde rugăciunile lor și ale preoților se unesc și ca tămâia se înalță la Dumnezeu, de unde le vine tuturor milă și ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijlocește în Sfântul Altar către Dumnezeu și pentru toți binecredincioșii creștini de pretutindeni. rugăciunile preoților din sfintele altare și contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.
Sf Apostol Pavel spune: „Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” (Romani 1, 8). Începutul acestei epistole este demn de fericitul său suflet, şi suficient de a povăţui pe toţi ca să participe la lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu, cu fapta şi cu cuvântul, mulţumindu-I nu numai pentru propriile lor merite, ci şi pentru faptele bune ale altora, ceea ce curăţeşte sufletul de orice răutate şi invidie, iar pe Dumnezeu Îl atrage încă şi mai mult spre dânşii. De aceea şi zice el în alt loc:
„Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea cea duhovnicească” (Efeseni 1, 3).
Noi, astfel, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai când suntem bogaţi, ci şi când suntem săraci; nu numai când suntem sănătoşi, ci şi când suntem bolnavi; nu numai când prosperăm, ci şi când pătimim cele contrare.
A mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu e ceva de mirare; însă a-I mulţumi când este furtună şi corabia se zbate în toate părţile, şi este în primejdie de a se scufunda, atunci este probă de o mare răbdare şi recunoştinţă.
De aceea şi Iov a fost încununat, de aceea a închis gura cea neruşinată a diavolului şi a arătat clar că mulţumea lui Dumnezeu nu pentru prosperitatea zilelor pe pământ, ci pentru dragostea lui cea mare către Dumnezeu.
Priveşte, deci, pentru ce mulţumeşte şi el lui Dumnezeu: nu pentru cele pământeşti şi pieritoare, cum sunt slava, puterea, întâietatea, căci toate acestea nu sunt vrednice de vreun cuvânt, ci pentru adevăratele bunuri, credinţa şi libertatea cuvântului.
Şi priveşte încă cu câtă dispoziţie mulţumeşte, căci nu a zis simplu „lui Dumnezeu”, ci „Dumnezeului meu”, ceea ce şi profeţii fac, împropriindu-şi ceea ce este al tuturor. Şi ce este de mirare că profeţii fac aceasta, când Dumnezeu Însuşi, vorbind necontenit cu servitorii Săi, Se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov?
„Fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea”. Amin.(Surse:Crestin ortodox, Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scararul, Sf. Ioan Gură de Aur)