Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei
La multi ani celor ce poarta numele Sfântului Vasile!
În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărătească preoţie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.(tropar)
Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile! (codac)
Numele Vasile, foarte raspandit in toata lumea crestina, provine din grecescul basileios, care la randul lui sta in legatura cu basileos, "rege", "imparat", "bazileu". Latinii l-au redat prin Basilius. La noi astazi e curenta forma Vasile (la vechiul Vasilie pare sa fi renuntat chiar si conservatoarea limba bisericeasca), cu prescurtarea populara Sile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se intalnesc astazi destul de rar, fiindu-le preferat mai gratiosul Vasilica.
Liturghia Sfantului Vasile cel Mare se oficiaza in Biserica Ortodoxa de zece ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in joia si sambata din Saptamana Patimilor, in ajunul Craciunului si Bobotezei si, desigur, și astazi in sarbatoarea care ii este dedicata in ziua de 1 ianuarie.
Crestinismul s-a raspandit, incepand din secolul al III-lea, in Capadocia, iar Cesareea devenise capitala sa religioasa. Sute de ani, construirea si pictarea a mii de biserici rupestre care, in ultima instanta, reflecta nivelul artei bizantine au fost una dintre obsesiile crestinilor din centrul Turciei. Prezenta acestor biserici evoca marii predicatori care au fost in zona, Sf. Vasile si Sf. Grigore din Nazianz, dar si certurile teologice despre natura Fiului, care au dus la marea schisma a crestinismlui. In Capadocia, din 400 de biserici si capele deschise, 200 prezinta un real interes stiintific si cutural. Cele mai frumoase constructii se afla in zona Goreme, numita si Valea Calugarilor.
Sfantul Vasile cel Mare s-a nascut in anul 330, in Capadocia, intr-o familie numeroasa. A avut patru surori si patru frati. Cinci din cei noua au devenit sfinti in calendarul Bisericii Ortodoxe, alaturi de parintii lor, Vasilie, Emilia si Macrina cea Batrana, bunica Sfantului Vasile. Doi dintre fratii sai au ajuns episcopi: Grigorie de Nyssa si Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sfanta Macrina cea Tanara, a ajuns un model de viata ascetica. Temelia educatiei sale este pusa de tatal sau, Vasile, profesor de retorica la Neocezareea in Pont, fiu al Sfintei Macrina cea Batrana si elev al Sfantului Grigorie Facatorul de Minuni. Sfântul Vasile a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol si Atena, insusindu-si tot ceea ce era mai bun din cultura pagana.
In anul 356 revine in tara si devine profesor de retorica, apoi paraseste cariera de profesor si intra in monahism. Prima forma de monahism pe care Sfantul Vasile a studiat-o a fost cea urmata de ucenicii episcopului Eustatiu de Sevasta, insa, nu s-a regasit in monahismul predicat de acesta. Calatoreste pentru cunoasterea monahismului in Siria, Palestina, Egipt si Mesopotamia.
Planul de organizare a vietii monahale l-a alcatuit dupa anii petrecuti alaturi de ucenicii Sfantului Pahomie cel Mare si de anahoretii care traiau dupa regulile Sfantului Antonie cel Mare. Acest plan a fost pus in practica la Annesi, un vechi domeniu al familiei sale, din vecinatatea raul Iris. Viata ascetica de la Annesi se schimba dupa venirea in acel loc a Sfantului Grigorie de Nazianz. Se construiesc noi chili, iar munca este impletita cu studiul si rugaciunea. A scris Regulile vietii monahale si a pus bazele Filocaliei împreună cu Sfantul Grigorie.
Regulile monahale ale Sfantului Vasile au ramas in Biserica de Rasarit temelia organizarii vietii manastiresti. In Apus, ele au circulat in traducerea facuta de Rufin de Aquileia si au fost cunoscute de Sfantul Cassian si Sfantul Benedict, legiuitori monahali apuseni.
Desi Sfantul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai mari organizatori ai monahismului, el nu a dispretuit familia si casatoria, caci spune: "Dumnezeu, Care poarta grija de mantuirea noastra, a impartit viata oamenilor in doua feluri de vietuire, adica in viata de casatorie si in cea de feciorie, asa incat cel care nu poate sa duca lupta fecioriei sa-si ia femeie (sotie) legiuita, cunoscand ca i se va cere fagaduinta de infranare, sfintenie si asemanare cu sfintii care au avut sotie si au crescut fii". Sfantul Vasile cel Mare ca dascal al dreptei credinte a luptat impotriva pnevmatomahilor, a celor care negau dumnezeirea Sfantului Duh. A argumentat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii ca Duhul Sfant este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul. Pana la Sfantul Vasile cel Mare, termenii ousia si hypostasis erau socotiti sinonimi, iar aceasta abordare provoca neintelegeri si controverse. Sfantul Vasile cel Mare a insistat asupra individualizarii termenilor: o singura usie si trei ipostase (in Dumnezeu exista o singura usie si trei ipostasuri).
Sfantul Vasile cel Mare a fost un practicant prin excelenta a milosteniei. Dragostea sa fata de semeni s-a concretizat mai ales in asezamantul filantropic, numit de credinciosi Vasiliada. Acest asezamant a fost construit la marginea Cezareei. Aici au fost adunati cei infometati si abandonati, spre a fi hraniti. Potrivit cercetatorilor, fiecare boala isi avea rezervata cladirea si personalul necesar pentru ingrijire.
Sfantul Vasile cel Mare a trecut la cele vesnice pe 1 ianuarie 379. „Zăcea Vasile, aproape sa-si dea cea din urma suflare; era asteptat sa fie luat in primire de corul ceresc, catre care de multa vreme isi atintise privirea. Imprejurul lui era adunat tot orasul, care nu se putea deprinde cu ideea acestei pierderi; blestema moartea ca pe un tiran, voind parca sa-i apere sufletul, ca si cum, fie cu mainile, fie cu puterea rugaciunilor, ar fi putut sa-i constranga sufletul sa ramana in trup. Erau, de altfel, nebuni de durere si fiecare ar fi fost bucuros sa-si dea viata in locul lui, daca aceasta ar fi fost cu putinta. La urma s-au vazut biruiti – ca trebuia sa se arate ca si el nu-i decat un om – si Vasile, rostind cuvintele: <<In mainile Tale depun sufletul meu>>, si-a dat sufletul in mainile ingerilor, care aveau sa-l duca la cer; dar aceasta dupa ce mai intai a dat celor prezenti invataturi asupra credintei si prin sfaturile lui i-a facut sa ajunga mai buni.
Apoi s-a vazut un lucru mai mare decat toate ce s-au vazut vreodata. Acest barbat a fost purtat pe bratele sfintilor; care mai de care se silea sa puna sau sa atinga, unul poala vesmantului, altul umbra, altul nasaliile pe care era purtat sfantul; caci ce putea fi mai sfant si mai curat decat trupul lui? Altii se imbulzeau ca sa se apropie macar de cei ce il purtau, altii ca macar sa-l priveasca, in credinta ca si aceasta le poate fi de folos.
Se umplura pietele, porticele, etajul al doilea si al treilea de cei ce-l petreceau; unii mergeau inainte, altii in urma sau alaturi de el, inghesuiti unii in altii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toata varsta, unii chiar necunoscuti. Cantarile de psalmi erau inabusite de plansete, iar taria de suflet a tuturor era biruita de durere. Era o adevarata intrecere chiar intre necrestini, pagani, evrei sau straini. Ca si ei se intreceau cu noi in plans, ca si cand cel care ar fi plans mai tare ar fi dobandit un folos si mai mare.
Contrar asteptarilor, durerea s-a incheiat la urma cu nenorociri, intrucat cu prilejul acestei inmormantari, din cauza grozavei ingramadiri si imbulzeli, si-au dat obstescul sfarsit multe persoane; si totusi erau socotite fericite ca si-au gasit sfarsitul asa, intrucat il intovaraseau astfel pe Vasile la plecarea din viata sau, cum ar putea spune un indraznet, erau un fel de jertfa pe mormantul lui.
Cu greu trupul a fost smuls din imbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; si astfel a fost redat mormantului parintilor sai, adaugandu-se preotilor arhiereul, predicatorilor glasul cel puternic, care rasuna inca in urechile mele, in fine, adaugandu-se martirilor un nou martir. Acum el este in cer, unde aduce jertfe pentru noi si se roaga pentru popor, caci desi ne-a parasit, nu ne-a parasit de tot.
Asadar voi toti cei din jurul meu, toti cei ce alcatuiti corul lui, fie ca sunteti de-ai nostri, fie ca sunteti straini, atat cei din preajma altarului cat si cei de pe treptele cele mai de jos, asociati-va cu mine sa-l laudam pe Vasile, fiecare povestind si imitand vreuna din virtutile lui; cei de pe tronuri, laudati-l si imitati-l pe legiuitor; cei ce guvernati orasul, ca pe un stalp al acestui oras; cetatenii de rand, ca pe un om de ordine; oratorii, ca pe un profesor; fecioarele, ca pe un conducator de mireasa; cele casatorite, ca pe un profesor al infranarii; monahii, ca pe cel ce va intraripeaza; cei ce traiti in lume, ca pe un judecator; cei simpli, ca pe cel ce va arata calea; cei iubitori de stiinta, ca pe un teolog; cei fericiti, ca pe un frau; cei nenorociti, ca pe un mangaietor; batranii, ca pe un toiag; tinerii, ca pe o scoala; saracii, ca pe un miluitor; bogatii, ca pe un bun administrator. Mi se pare ca chiar si vaduvele ar trebui sa laude pe patronul lor, orfanii pe parintele lor, saracii pe amicul saraciei, bolnavii pe doctorul tuturor bolilor si cunoscatorul tuturor leacurilor; in sfarsit, cei sanatosi, pe pazitorul sanatatii lor. Cu alte cuvinte toti sa laudam pe cel ce s-a facut toate tuturor ca sa dobandeasca pe toti sau macar pe cat mai multi.
Iar tu, Vasile, primeste de la noi aceasta cuvantare de lauda, primeste-o de la glasul care altadata iti era foarte placut, de la cel de aceeasi varsta si de aceeasi treapta cu tine. Daca aceste laude sunt la inaltimea meritelor tale, aceasta se datoreste tie, intrucat cu sprijinul tau am alcatuit cuvantarea; iar dimpotriva, daca sunt departe de a corespunde meritelor tale si mult mai prejos de asteptare, gandeste-te ca nu puteam face ceva mai bun, ca sunt apasat la batranete de boala si de dorul de tine! Doar si lui Dumnezeu ii place ce este facut dupa puterea omului. Tu, insa, fiinta sfanta si dumnezeiasca, priveste de sus spre noi! Potoleste, prin rugaciunile tale, ghimpele trupului, care ne este dat de Dumnezeu pentru inteleptirea noastra, sau da-ne curaj ca sa-l suportam; si indreapta viata noastra spre ceea ce ne este mai folositor; iar dupa ce ne vom muta din viata aceasta, primeste-ne si pe noi acolo, in corturile tale“.(Amfilohie - viata Sf. Vasile)
Liturghiile ritului bizantin au fost alcatuite Vasile cel Mare, Ioan de Sfintii Gura de Aur si Grigorie. Unii liturgisti considera ca Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, atribuita Sfantului Grigorie Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece in cadrul ei nu se aduce Sfanta Jertfa si nu se sfintesc darurile. Potrivit acestora ea este un ritual solemn de impartasire cu Sfintele Taine sfintite la una din Liturghiile propriu-zise. De la Leontiu de Bizant, care l-a mustrat pe Teodor de Mopsuestia pentru faptul ca a inlocuit ritualul traditional al Bisericii cu o Anafora scrisa de el, aflam ca Sf. Vasile este autorul Liturghiei care ii poarta numele. Liturghia Sfantului Vasile este pomenita si in canonul 32 al Sinodului trulan (692) apoi de Sfantul Ioan Damaschinul si de parintii Sinodului al VII-lea ecumenic (Niceea 787) . Numele Sfantului Vasile se gaseste in titlul Liturghiei lui in cele mai vechi manuscrise care ne transmit textul Liturghiilor bizantine, incepand cu Codicele Barberini, din secolul VIII. Liturghia Sfantului Vasile a fost la inceput Liturghia normala sau obisnuita in Biserica Ortodoxa, fapt dovedit de asezarea ei in manuscrise, inaintea Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur. Incepand cu secolele IX-X, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, a fost inlocuita treptat cu Liturghia, mai scurta, a Sfantului Ioan Gura de Aur. Savarsirea ei a fost limitata la un numar restrans de zile, din cursul anului bisericesc.
Raportul dintre Liturghia Sfantului Vasile si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Cele doua Liturghii bizantine (a Sfantului Vasile si cea a Sfantului Ioan) sunt amandoua prelucrari ale Liturghiei Sfantului Iacob. Ele s-au format aproximativ in acelasi timp; cea dintai reprezinta probabil varianta capadociana, iar cea de-a doua, varianta constantinopolitana a vechii Liturghii, care se intrebuinta in secolele IV-V, in tot Orientul crestin. Deosebirile esentiale dintre Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur constau in continutul rugaciunilor rostite de preot si, mai ales, al rugaciunii centrale prin care se aduce Sfanta Jertfa numita anaforaua liturgica. Randuiala lor insa este aproape identica. Parintele Ene Braniste afirma ca si in Bisericile ortodoxe de rit bizantin se oficiaza de fapt o singura (randuiala de) Liturghie, cu doua anaforale de schimb, asa precum este uzul in toate celelalte Biserici rasaritene (necalcedoniene), in care numarul anaforalelor inca folosite astazi variaza.
Din vremea Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur nu provine decat partea din Liturghie cuprinsa intre lecturile biblice (Apostol si Evanghelie) si rugaciunea amvonului. Partea de la inceput si cea de la sfarsit, precum si unele piese din cadrul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) au fost adaugate ulterior epocii celor doi Sfinti Parinti fiind dezvoltari proprii ritului bizantin. Deoarece rugaciunea centrala a Liturghiei sau Anaforaua Liturgica este mai lunga decat in cazul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur si cantarile liturgice ce insotesc acest moment sunt mai lungi, mai bogat ornamentate.
Cei care au fost la Sfânta liturghie a Sfăntului Vasile cel Mare au rămas surprinsi și împresionați, nu mai de molifte dar și de profunzimea textului rugăciunii în timpul Sfintei Jertfe. De aceia am căutat și eu să înțeleg și sa va dau mai multe explicatii:
Explicarea Sfintei Liturghii din Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Anafoa este – piinea ramasa de la prescurile din care s-a scos Sf. Agnet, numita „atidoron”, pentru ca „da darul harazirii lui Dumnezeu” . Dupa ce preotul o binecuvanteaza la Axion, se da spre sfintire- celor ce nu s- au impartasit, de acelasi preot care a slujit. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare debutează cu o slăvire, cu un cuprins profund teologic, a Sfintei Treimi, slăvire care culminează în unirea oamenilor cu îngerii prin intonarea „cântării de biruinţă”: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus”. A doua parte a anaforalei exprimă învăţătura despre om şi despre iconomia mântuirii împlinită de Hristos. După „cântarea de biruinţă” anaforaua continuă expunând învăţătura despre om şi despre opera mântuitoare împlinită de Hristos. Expresiile sunt luate aproape în întregime din Sfânta Scriptură. Întâlnim aici o expunere detaliată a învăţăturii despre natura omului creat de Dumnezeu, despre căderea lui, despre grija pe care Dumnezeu i-a purtat-o în continuare pregătindu-l pentru mântuire şi despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Şi această expunere, ca de altfel întreaga anafora, se face într-o formă doxologică adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl.
„Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni, şi noi, păcătoşii, strigăm şi grăim: Sfânt eşti cu adevărat şi Preasfânt şi nu este măsură sfinţeniei Tale şi drept eşti întru toate lucrurile Tale; căci, cu dreptate şi cu chibzuire adevărată, ne-ai adus toate; că, zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi, cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i, întru paza poruncilor Tale, viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi. Dar, neascultându-Te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul, şi amăgirii şarpelui supunându-se şi, dat fiind morţii, pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul, cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta, şi l-ai întors în pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea cea din a doua naştere, cea prin Însuşi Hristosul Tău. Că nu Te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, şi nici n-ai uitat lucrul mâinile Tale, ci, în multe chipuri, l-ai cercetat întru îndurările milei Tale: prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut Ţie, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori”. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Lui, din ţărână şi a fost aşezat în rai „făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi”. Neascultarea de Dumnezeu ca urmare a „amăgirii şarpelui” a dus la căderea omului din starea primordială „dat fiind morţii” şi izgonit „din rai în lumea aceasta”. Dar, încă de la căderea lui, Dumnezeu i-a rânduit „mântuirea cea din a doua naştere, cea prin însuşi Hristosul Tău”. În continuare este înfăţişată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de om până la venirea lui Hristos, scoţându-se în evidenţă întreaga valoare a Vechiului Testament ca neîncetată pedagogie a iubirii, împlinită prin întruparea Cuvântului la „plinirea vremii”. „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcându-se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău. Şi, vieţuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt. Şi, curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi, înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate. Şi, suindu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălţime. Care iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale”.
Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă într-o amplă frescă doctrinară, folosind numeroase texte scripturistice, tema întrupării şi lucrării mântuitoare a lui Hristos. El arată chenoza Fiului lui Dumnezeu, preluând textul clasic paulin pe care îl adaptează numindu-L pe Dumnezeu Tată, şi afirmă ferm că Fiul este Dumnezeu adevărat, mai înainte de veci, combătând astfel erezia ariană care nega dumnezeirea Fiului. Rugăciunea surprinde aspectul ontologic al mântuirii aduse de Hristos, Care S-a făcut pe Sine„asemenea cu chipul smeritului nostru trup ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” „şi înviind a treia zi… cale a făcut oricărui trup la învierea cea din morţi”. Mântuirea are şi un aspect recapitulativ Fiul lui Dumnezeu „făcându-se sub Lege ca să osândească păcatul în Trupul Său pentru ca cei morţi în Adam să învieze întru însuşi Hristosul Tău”. Si aspectul de jertfă este subliniat: Hristos „S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat„. Prin întruparea, moartea şi învierea Sa Hristos ne-a scos din rătăcirea idolească, ne-a adus la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu ca Tată şi ne-a rânduit ca preoţie împărătească, şi, curăţindu-ne prin apă şi prin Duh, adică prin Taina Botezului şi a Mirungerii, ne-a deschis calea spre înviere făcându-se „începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi”. Hristos S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta slavei Tatălui şi „iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale”.
„Şi ne-a lăsat nouă aduceri aminte de patima Sa cea mântuitoare, Acestea pe care le-am pus înainte, după poruncile Lui. Că, vrând să meargă la cea de voie şi pururea pomenită şi de viaţă făcătoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însuşi pentru viaţa lumii, luând pâine în sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând-o Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând, A a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.Asemenea şi paharul, din roada viţei luând, amestecând, mulţumind, binecuvântând şi sfinţind, A dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, Care, pentru voi şi pentru mulţi, se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi”.
Actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se împlineşte prin săvârşirea Sfintei Liturghii pe care Mântuitorul a întemeiat-o la Cina cea de Taină. Această Cină are o semnificaţie aparte în seria evenimentelor mântuitoare, fiind în legătură directă cu Crucea şi „moartea Sa de viaţă făcătoare”, tocmai pentru că, prin participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, roadele lucrării mântuitoare a lui Hristos devin accesibile tuturor celor ce cred într-Însul, până la sfârşitul veacurilor. Slujirea Sfintei Liturghii este o poruncă a Mântuitorului, prin participarea la aceasta şi împărtăşire căpătând puterea să-L mărturisim pe Hristos prin viaţa noastră. „Fiul lui Dumnezeu se imprima în noi în starea Sa de jertfă tocmai pentru a ne face să trăim jertfa Lui pentru noi, sau simţirea Lui capabilă de jertfă pentru noi, şi să răspundem şi noi cu jertfa noastră, sau cu renunţarea la mândria noastră sub impresia iubirii Sale până la jertfa pentru noi” „Deci, pomenind şi noi, Stăpâne, patimile Lui cele mântuitoare, Crucea cea făcătoare de viaţă, îngroparea cea de trei zile, învierea cea din morţi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu-Tatăl, şi slăvita şi înfricoşătoarea Lui a doua venire…”. Ca o concluzie a expunerii lucrării lui Hristos se face anamneza principalelor acte mântuitoare: patimile, Crucea, îngroparea, învierea, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi cea de-a doua venire. Anamneza lucrării veşnice a Fiului depăşeşte timpul şi amestecă prezentul, trecutul şi viitorul. Intrăm astfel în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu ieşind din liniaritatea timpului lumii acesteia. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”.
Anamneza, cuvântul înseamna aducerea aminte a celor rostite de Mântuitorul Iisus Hristos la cina cea de taină, lucrării mântuitoare a lui Hristos se revarsă în mod firesc în actul dăruirii noastre totale lui Dumnezeu concretizat în înălţarea de către preot, în numele întregii Biserici, a darurilor de pâine şi vin. Mărturisim astfel că noi nu avem nimic al nostru, propriu, pentru a constitui din partea noastră un dar vrednic de Dumnezeu, ci îi oferim din cele ce sunt de fapt ale Lui şi anume pâine şi vin pe care Mântuitorul a poruncit apostolilor Săi să le aducă lui Dumnezeu ca pârgă din cele pe care El le-a creat pentru oameni. Pâinea şi vinul fiind hrana specifică omului care ne ţine în viaţă devin un simbol al vieţii noastre pe care o aducem lui Dumnezeu.
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Dăruirea noastră şi a întregii creaţii lui Dumnezeu, exprimată de înălţarea de către protos a darurilor de pâine şi vin şi de rostirea cuvintelor „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”, îşi află împlinirea în momentul culminant al anaforalei şi al întregii Liturghii şi anume în epicleză, invocarea Duhului Sfânt peste noi şi peste daruri. „Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, şi noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptăţile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosinţă peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic şi, punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem, Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste Darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să le arate: Pâinea aceasta, adică, însuşi Cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este în potirul acesta, însuşi Cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viaţa lumii. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.”
Urmându-i Sfântului Vasile ne mărturisim totala nevrednicie în aducerea Sfintei Jertfe „că n-am făcut ceva bun pe pământ”. Totuşi, având în vedere bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu pe care am evocat-o până acum, îndrăznim să cerem venirea Duhului Sfânt „peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să la arate” însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Sfinţirea înseamnă primirea darurilor de Tatăl ca jertfă. Arătarea lor ca Trupul şi Sângele Domnului se descoperă ochilor duhovniceşti ai credinţei şi nu celor trupeşti: „Noi credem nu în ceea ce vedem ci în altceva care nu se vede” spune Sfântul Ioan Gură de Aur în legătură cu Sfintele Taine. «Arătarea» pâinii şi a vinului în Euharistia de la cea din urmă Cină se perpetuează în „memoria” Bisericii, în fiecare Euharistie făcută întru pomenirea Domnului, în oferirea darurilor către Tatăl şi în rugăciunea ca Duhul Sfinţeniei să pogoare peste daruri şi peste credincioşi. Astfel se manifestă „Cincizecimea euharistică” în sfinţirea şi arătarea credincioşilor ca moştenitori ai Împărăţiei şi ca fii ai luminii şi ai zilei, la sfârşitul rugăciunii euharistice. „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă…”. Epicleza continuă cu rugăciunea pentru unitatea credincioşilor care se împărtăşesc „dintr-o pâine şi dintr-un potir”, să se unească unul cu altul „prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”. Este scos astfel cu putere în evidenţă aspectul eclezial al împărtăşirii la Liturghie, ca mijloc esenţial de împlinire a unităţii Bisericii.
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare înfăţişează împărtăşirea Sfântului Duh ca rod principal al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului şi ca condiţie a unirii mădularelor Bisericii. În teologia Sfântului Vasile noţiunea de «împărtăşire a Sfântului Duh» desemnează „participarea la viaţa dumnezeiască prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh”. Împărtăşirea tuturor „dintr-o pâine şi dintr-un potir” ne conduce aşadar la unirea cu Hristos şi între noi în Biserică după chipul unităţii Sfintei Treimi, prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh. Conştienţi de marea taină pe care o reprezintă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne rugăm ca aceasta să nu ne fie spre judecată sau spre osândă.
„Ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bine-plăcut Ţie: cu strămoşii, părinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii şi cu tot sufletul cel drept ce s-a săvârşit întru dreapta credinţă; Mai ales cu Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Cu Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul; cu Sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli; cu Sfântul (N) a cărui pomenire o săvârşim, şi cu toţi sfinţii; pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule, şi pomeneşte pe toţi cei mai înainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci”.
Împărtăşirea nu îi uneşte doar pe credincioşii adunaţi la slujbă, ci uneşte toată Biserica, de aceea anaforaua îmbrăţişează întreaga Biserică triumfătoare şi luptătoare. Ne rugăm astfel „să aflăm mila şi har împreună cu toţi sfinţii” cu care ne împletim rugăciunea. „Afirmăm în acest chip, pe de o parte, că sfinţilor li s-a acordat deja sfinţirea de la jertfa răscumpărătoare a lui Hristos şi, în acelaşi timp, că Jertfa euharistică uneşte într-un singur Trup tainic al lui Hristos pe toţi care se împărtăşesc şi s-au pomenit în prezenţa ei”.
Anaforaua şi întreaga Liturghie se descoperă nu numai ca o rugăciune comună, a tuturor, ci şi pentru toţi. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să-i pomenească „pe toţi cei mai dinainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci”. Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă tocmai viaţa veşnică, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. „Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe dânsa, şi sfânt locaşul acesta întăreşte-l, până la sfârşitul veacului. Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Ţi-au adus Ţie aceste Daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea. Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase.
Adu-ţi aminte, Doamne, de cei din pustie şi din munţi şi din peşteri şi din crăpăturile pământului. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce, în feciorie, în evlavie, în înfrânare şi în viaţă cinstită vieţuiesc. Pomeneşte, Doamne, pe cârmuitorii, pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânşii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; veghează asupra capului lor în ziua de război, întăreşte braţul lor, înalţă dreapta lor, întăreşte stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruieşte lor adâncă şi statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta şi pentru tot poporul Tău, ca, în liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia. Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomeneşte, Doamne, poporul care stă înainte şi pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace şi în unire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte.
Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi ce au trebuinţă de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi, şi de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Şi pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Apără, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara aceasta şi toate oraşele şi satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi”.
Rugăciunea se răsfrânge asupra Bisericii „cea de la o margine până la cealaltă a lumii”, despre care ne aduce aminte că a fost câştigată „cu scump Sângele” lui Hristos, integrând toate nevoile, toate treptele, vârstele şi situaţiile concrete în marea rugăciune pentru comuniune şi unitate, cimentată de legăturile de iubire ale Duhului Sfânt. Astfel se apleacă asupra nevoilor diferitelor categorii de credincioşi, începând cu cei care „Ţi-au adus Ţie aceste daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea”. În continuare sunt pomeniţi binefăcătorii bisericilor şi săracilor, cei ce se nevoiesc pentru Dumnezeu, cârmuitorii tării şi ai oştirii şi întreg poporul cerând ca „pe cei buni în bunătate îi păzeşte, pe cei răi buni îi fă în bunătatea Ta”.
Ne rugăm pentru tot ajutorul de la Dumnezeu atât în cele spirituale cât şi în cele materiale amintindu-i pe cei aflaţi în situaţii deosebite: călători, posedaţi de duhuri necurate, orfani, robi, închişi şi pe toţi „cei ce au trebuinţă de marea Ta milostivire… pe cei ce nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare sau pentru mulţimea numelor”. În concluzie ne rugăm lui Dumnezeu să fie „tuturor toate… Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui”.
De asemenea ne rugăm să fim feriţi de calamităţile de orice natură. „Întâi pomeneşte, Doamne, pe (episcopul locului), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelung în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea de fără de voie, şi să nu opreşti, pentru păcatele mele, harul Sfântului Tău Duh, de la Darurile ce sunt puse înainte. Pomeneşte, Doamne, preoţimea cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi să nu laşi ruşinat pe nici unul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic”.
Un loc aparte îl ocupă pomenirea episcopului locului, ca întâi stătător al Bisericii locale, alături de toţi episcopii ortodocşi şi întreg clerul. Preotul, conştient de nevrednicia sa pentru măreaţa slujire care îi este încredinţată, se roagă şi pentru sine ca să nu se oprească, pentru păcatele sale, harul Sfântului Duh de la Darurile ce sunt puse înainte. „Ce fel de om trebuie să fie, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la preot, cel ce se roagă pentru tot oraşul – dar pentru ce spun tot oraşul? – pentru toată lumea, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de păcatele tuturora, nu numai a celor vii ci şi a celor morţi?… Unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh?”
„Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite şi de folos ne dăruieşte; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale”. Într-o rugăciune de mijlocire cosmică, pentru lume, ne rugăm ca Domnul să-şi reverse binecuvântarea asupra noastră şi a lumii astfel încât să ne putem bucura de roadele muncii noastre şi să avem cele necesare traiului. „Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh”. Despre Sfântul Vasile cel Mare se poate spune că „în afară de Sfântul Atanasie, nimeni nu a resimţit mai dureros drama Bisericii şi nici n-a luptat mai cu curaj pentru a o îndepărta”. Grija lui pastorală şi preocuparea pentru unitatea Bisericii este reflectată şi de anafora în care, în partea ei finală, ne rugăm pentru îndepărtarea a tot ceea ce distruge unitatea Bisericii.„Pe noi pe toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi fii ai zilei arătându-ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ne-o, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă”.
În încheiere, ca o concluzie a întregii anaforale, se arată finalitatea eshatologică a participării la Liturghie şi a împărtăşirii, rugându-ne ca să ne primească Dumnezeu în Împărăţia Sa dăruindu-ne pacea şi dragostea Sa, astfel încât să ne unim cu toţii în dreapta – slăvire a lui Dumnezeu: „Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta şi a slăvi preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.Unitatea Bisericii, fundamentată pe unitatea în credinţă, se împlineşte în unitatea în dreapta slăvire a lui Dumnezeu pe care o cerem prin ecfonisul de la sfârşitul anaforalei. Acest ecfonis „uneşte în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga lume spirituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinţii şi terminând cu toţi – încât El însuşi să fie totul în toţi”.
Forma Sfintei Liturghii nu a fost de la inceput asa cum o cunoastem noi astazi. Ca o expresie a lucrarii Duhului Sfant in Biserica, forma originara a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contributia personala a marilor liturgisti si ierarhi, adaptari locale, accentuarea anumitor amanunte etc., au dus, in diferite regiuni, la conturarea unor variante in slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat treptat in rituri liturgice, adica in forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mantuitorului in Liturghie. Patriarhul Proclu al Constantinopolului marturiseste in lucrarea "Despre predania dumnezeiestii Liturghii", ca Sfantul Vasile cel Mare a prelucrat si prescurtat Liturghia intrebuintata in vremea lui in Cezareea Capadociei, slujba care provenea de la Sfantul Apostol Iacov. Ceea ce apartine Sfantului Vasile din formularul actual al Liturghiei este partea cuprinzand rugaciunile citite in taina de catre preot pentru sfintirea darurilor "Cu vrednicie si cu dreptate... "pana la cuvintele: "Si ne da noua cu o gura si cu o inima..." , care alcatuiesc anaforaua euharistica, partea cea mai veche si centrala a Liturghiei.
Sfantul Vasile cel Mare (+379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog si pastor al Bisericii, a redactat pe baza traditiei capadociene o Liturghie care a fost adoptata si la Constantinopol. Dintre Liturghiile ritului bizantin, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare este cea mai veche. In forma ei initiala, urmeaza intru totul randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, fata de care are insa unele rugaciuni mai scurte. Vechimea si autenticitatea acestei Liturghii sunt confirmate de numeroase marturii. Sfantul Grigorie de Nazianz considera aceasta Liturghie ca fiind cea mai de seama realizare a Sfantului Vasile in planul reformei liturgice pe care a intreprins-o preot fiind in Cezareea Capadociei. In biografia Sfantului Vasile, atribuita lui Amfilohie, episcop de Iconiu, ni se relateaza ca la hirotonia sa de episcop, Sfantul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu sase zile in sir sa-l invredniceasca sa-I aduca jertfa cea nesangeroasa cu propriile sale cuvinte, adica sa compuna un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci. In a saptea zi, i s-a aratat Mantuitorul in vis, implinindu-i dorinta. Sfantul Vasile a inceput a vorbi si a scrie inspirat: "Sa se umple gura mea de lauda ca sa cant slava ta, Doamne..." si celelalte rugaciuni din randuiala Liturghiei.
Iata, a cui zi o sarbatorim astazi! A Marelui si Sfantului invaţator al lumii, a lui Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, omul care si-a transformat timpul vieţii sale pamantesti in vesnicie.
Priveste-l, ia aminte! Cum traieste el, cum in fiecare ora, in fiecare clipa el transforma timpul in vesnicie, traieste in Biserica lui Hristos si cu puterea ei, el transforma timpul sau in vesnicie.
Fie ca Sfantul Vasile sa reverse de la Domnul credinţa mare, dragoste evanghelica mare, rugaciune neincetata, post aspru, milostivire, iubire de fraţi, iubire de Dumnezeu. Cu ajutorul tuturor acestor sfinte virtuţi sa ne transformam zilele noastre, nopţile noastre, orele noastre si clipele noastre in vesnicie, sa fim si noi, atunci cand vom iesi din aceasta lume, cu sufletele pline de credinţa evanghelica, de dragoste evanghelica si de toate virtuţile evanghelice, sa ne inalţam la Ceruri si acolo impreuna cu toţi Sfinţii sa-L slavim pe Domnul nostru cel Minunat si Neschimbat, pe Iisus Hristos, Caruia I se cuvine cinstea si slava vesnica, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)