Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni
La Mulți Ani celor care poartă numele Sfântului și vouă tuturor care vă bucurați de darurile lui moș Nicolae! Sfântul Ier. Nicolae are numele care se talcuieste, biruitor de popor, este asociat darurilor, pentru ca el este milostivirea intruchipata, milostivirea ca si chip al lui Dumnezeu, care biruiește inima poporului, Dumnezeu este Cel care iubeste si care lucreaza aceasta iubire. “Fiti milostivi asa cum Tatal vostru cel din ceruri milostiv este”. Si Sfantul Nicolae se aseamana intr-atat cu Domnul Hristos incat devine chip al darului, daruieste si se daruieste. Este vestea buna pe care o primim si in seara de Sfantul Nicolae. S-a intarit mila Lui, mila Lui a crescut prin Sfantul Nicolae si prin toti cei ce se aseamana, care merg pe aceasta linie, care merg in acest duh. Si pentru ca Dumnezeu este milostivire, numele lui Dumnezeu este Milostivire.
Si inca o data si in aceasta seara primim aceasta veste incurajatoare, mangaietoare ca mila Lui s-a intarit, ca este mai mare mila Lui, la care se adauga si faptul ca adevarul Domnului ramane in veac. Intr-o lume miscatoare, avem nevoie de aceasta stabilitate pe care ne-o da adevarul lui Hristos. Când L-am prins pe Hristos de poala hainei, abia atunci ne simtim stabili, pana atunci totul fuge sub picioarele noastre. Si nu trebuie să ascundem ca este un timp in care, mai mult ca oricand, ai impresia ca totul este miscator sub picioarele tale si ca nu stii incotro s-o apuci. Insa adevarul Domnului – aceasta este vestea cea buna – ramane in veac. Strigam – Doamne strigat-am – si incercam sa ne prindem de poala hainei lui Hristos, unde se va fi afland El in aceasta lume si dincolo de aceasta lume si pretutindeni. Aceasta este nadejdea noastra, aceasta este mângaierea noastra, si aceasta este, pâna la urma, rugaciunea noastra, in acest context al praznuirii Sf. Ierarh Nicolae, cel care a iubit si cel care si-a manifestat milostivirea. Si nu intamplator este probabil cel mai iubit sfant dintre toti din pleiada celor care se afla in calendar, atat in traditia ortodoxa care il iubeste foarte mult, cat si in traditia catolica, cât si in traditia, surprinzator, protestanta.
Pentru ca pana la urma de acolo vine, a fost asociat mai tarziu lui Mos Craciun in preajma Craciunului. Dar Santa Claus este Sf. Nicolae. Si de aceea si mai tarziu, Mos Craciun in varianta americana, este imbracat in rosu si arata ca un bunicut frumos, cu parul alb, pentru ca este chip al Sf. Nicolae. Daca va uitati acum pe internet si vedeti toate traditiile din occident, o sa vedeti ca in aceasta seara, in foarte multe biserici apare Sfantul Nicolae imbracat in odajdii arhieresti de culoare rosie si cu tiara pe cap, cu mitra latina pe cap. Iar americanii mai tarziu l-au asociat cu Craciunul, cu Mos Craciun si i-au luat aceste vesminte arhieresti, dar i-au lasat infatisarea frumoasa si culoarea rosie. Dar Santa Claus, Sfântul Nicolae, este imaginea milostivirii lui Dumnezeu si chip al celui care daruieste si se daruieste, avem nadejde ca si el ne va darui si se va darui mângâindu-ne inima si de ce nu, in aceasta seara si noi daruim si ne daruim unii altora. Gestul frumos de a oferi daruri dincolo de varsta trebuie sa ramana pentru ca in copilarie era una dintre serile cele mai misterioase pentru ca venea pe furis Sfantul Nicolae si lasa daruri acolo in ghetute, fara ca noi sa il putem vedea. Si aducandu-ne aminte de acest moment ne aducem aminte de casa, de parinti, de familie si de multe momente frumoase pe care le-am petrecut in copilarie.
Când spunem ca ne-a cucerit, vrem sa spunem ca Sf. Nicolae, prin darul lui Dumnezeu, ne-a castigat, ca a convins si inima, si sufletul, ne-a convins in intregime. Ne-a castigat si de-acum inainte suntem ai Lui. Sf. Ierarh Nicolae este, pe de o parte, cel mai bland sfant pe care il cunoaste Ortodoxia. Pe de alta parte, este si foarte aspru, este necrutator cand e vorba de calcarea randuielii lui Dumnezeu. Aduceti-va aminte de palma pe care i-a tras-o lui Arie ereticul, pentru ca hulea numele lui Dumnezeu, la Sinodul I Ecumenic. Intr-adevar, cand este vorba de mantuirea sufletului, dragostea este nevoie, trebuie sa devina necrutatoare. Pentru ca “nu va lasa Dumnezeu toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor”, cum spune intr-un Psalm: “Că au surpat ceea ce ai aşezat; dar dreptul ce a facut?“. Dreptul se ridica si sta asemenea Arh. Mihail, odionioara si spune: “Sa stam drepti, sa stam cu frica, sa luam aminte…” Insa aceasta sabie, dreptatea acaesta a lui Dumnezeu care este de multe ori necesara si trebuie uneori scoasa la lumina, lucru pe care se pare ca l-am uitat in ultima vreme, aceasta dreptate trebuie sa aiba ca limita iubirea de oameni. Sf. Ierarh Nicolae a reusit sa faca acest lucru in modul cel mai desavarsit cu putinta.
Spunem noi intr-o rugaciune de la Vecernie un verset luat din Psalmi: “Veseleste inimile noastre ca sa se teama de numele Tau cel sfant“… Doar atunci cand simtim ca Dumnezeu ne iubeste si ca El este expresia bucuriei adevarate, atunci ne temem cu adevarat. Tot intr-o rugaciune la Vecernie spunem despre Dumnezeu ca este “puternic intru mila si bun intru tarie“. Mila trebuie sa fie un aspect al iubirii si nu un aspect al tristetii. “Puternic intru mila si bun intru tarie“. Chiar daca arati dreptatea lui Dumnezeu, trebuie sa o faci cu bunatate. Chiar daca esti milostiv, trebuie sa ramai demn si in aceasta mila trebuie sa arati puterea lui Dumnezeu”. Si biruinta asupra poporului aceasta este, pe care am auzit-o chiar in proorocia Sf. Proroc Ieremia: “Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: “Cunoaşteţi pe Domnul” că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni”. Asa a hotarat Dumnezeu ca este calea cea frumoasa, cea mai scurta si mai directa catre inima omului: a ierta pacatele si a nu-si mai aduce aminte deloc de faradelegile lor. Sf. Ierarh Nicolae a reusit sa imbine taria cu mila; dreptatea si mila au fost expresia Singurului Dumnezeu, pe care el L-a slujit mai mult decat oricine.
Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă - singuri ei fiind rădăcină sfântă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, "biruitor de popor"; şi s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii. Deci crescând pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămânţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune. Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfântului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atât de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cât era de trebuinţă bunului cârmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare.
Deci, făcându-se desăvârşit în cuvântul învăţăturii, s-a arătat desăvârşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile. Având adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, câte o zi întreagă şi câte o noapte, petrecând în rugăciunile cele gânditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfântului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi. Deci tânărul cel îmbunătăţit şi curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la dânsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrân pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrân, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în râs de toţi, tot aşa şi tânărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrân, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sânt nepotrivite tinereţile pentru bătrâneţe, dar cinstite şi frumoase sunt bătrâneţile în tinereţe.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dânsul. Primind episcopul pe "tânărul bătrân", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi".
Și această proorocire s-a împlinit mai pe urmă. Deci, primind Sf. Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecând în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sârguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cârmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.
Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrânare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să câştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană.
Deci, auzind Sf. Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul şi a cugetat ca astfel cu mâna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Aşadar, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculându-se bărbatul şi aflând legătura, a dezlegat-o şi văzând galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plângea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dând laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei. Despre aceasta înştiinţându-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrânului, sârguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătânului aceluia. Dimineaţă, sculându-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzând cu faţa la pământ, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mântuirii noastre, care mai întâi m-ai răscumpărat cu Sângele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pământesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gândurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mâna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin câştig necurat să-mi aducă mare pierdere. Apoi bărbatul acela, rugându-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, având nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţându-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mână făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungând la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l şi cunoscându-l cine este - căci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat - a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mântuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sântem mântuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfânt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurământ a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sf. Nicolae, ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. Și multe au fost milele lui şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici.
După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Pe drum Sfântul a facut multe minuni, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mângâind, pe calea spre Palestina şi ajungînd la Sfânta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mântuirea neamului omenesc, întinzându-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dând mulţumire Mântuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcând multe închinăciuni pretudindeni. Iar când era să intre noaptea în Sfânta Biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dând intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise. Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rânduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa. Drumul spre casă are de asemenea multe întămplari si minuni, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se întoarce în patria sa. Aici sfântul a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfântul Sion. Acolo, Sf. Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Aflând Sf. Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gândurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pământ, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dânsul? Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sf. Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei.
Deci, într-acea cetate a venit Sf. Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavând unde să-şi plece capul. El nu se ducea decât în casa Domnului, având liman numai pe Dumnezeu. În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.
Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decât toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală. Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sf. Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării Utreniei, mai întâi decât toţi la biserică. Intrând în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfântul i-a răspuns cu blândeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfântul a răspuns cu blândeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blând şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi când a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luându-l de mână i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătând vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decât păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfânt şi căruia i-a încredinţat desăvârşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii. Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sf. Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfântul Nicolae a văzut pe Mântuitorul nostru întru slavă, stând aproape de dânsul şi dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecând puţine zile şi răposând Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi. De acea vedenie aducându-şi aminte Sf. Nicolae şi văzând bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecându-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvârşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stând la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptând cuvântul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetându-le şi învăţându-le. Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e, atât de popular, nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr. Deci «mila şi adevărul», pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor. Sf. Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a câştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia. Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvântătoare.
Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdând a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi până în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgânătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecând aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdând foame, sete şi strâmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind întrânşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.
Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate. La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sf. Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sf. Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei, dar la porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae. Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!
Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi şi i-a scăpat. Tot aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete. Nicolae a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui: capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, ceea ce îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinţa şi iubirea cresc în progresie. Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul. Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi iubitori de oameni.
In icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mâini un omofor arhieresc. Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sf. Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rând este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie. Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sf. Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stând de o parte a Sf. Nicolae, şi întinzându-i cu mâinile Sfânta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stând de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfântului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop. Văzând aceasta cu înspăimântare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sf. Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adânc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mâniei trupeşti şi neînfrânate, ci dimpotrivă, acela al râvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu”.
Se spune că: „Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”.
Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sf. Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră.
Cucernicia îl cacacterizează pe Sfântul Nicoloae. „Cucernicia este deprinderea judecatii luminate prin descoperirea dumnezeiasca.” Aici nu este exclusa simplitatea inimii, de a vorbi si de a face totul pe fata. Aceasta e o intelepciune pe care inteleptii cei deserti inca n-au gasit-o in nascocirile lor: cunoasterea invataturii crestinesti, care e cu putinta pentru toti, cercetarea dumnezeiestii descoperiri numai pentru a face cugetari subtiri, nu pentru a filosofa stralucit, nu pentru minte, ci pentru inima, si primirea cu inima a intregii invataturi a lui Hristos, cu nadejdea tare ca in toate celelalte ne va lumina Cel ce lumineaza pe orice om, Cel ce-i intelepteste chiar si pe prunci. Cucernicia nu ingaduie sa se furiseze necredinta si superstitia. N-are decat sa se arate lupul in piele de oaie ca sa vaneze blandetea care nu stie de viclenie, n-are decat sa vina in chip de inger stapanul intunericului ca sa „binevesteasca” ceva nou, ce pare mai presus decat descoperirea dumnezeiasca: cucernicia luminata va patrunde planurile viclene ale subtirelui mestesug dracesc. Chiar daca ispititorul, avand de gând sa amageasca, ar imbia cu toate farmecele bunatatilor de acum, ale placerilor simturilor, zugravind imparatire asupra lumii si slava, adevaratul ucenic al lui Hristos, caruia Cerescul invatator i-a aratat regula: destul este ucenicului sa fie ca invatatorul (Mt. 10, 25), nu va intarzia sa răspunda: Piei, satano! (Mt. 4,10).
Fara aceasta luminare cereasca cine s-ar putea impotrivi rautatii atat de bine ascunse a intunecatului nostru vrajmas? De vreme ce avem simturi atat de slabe, fara luminarea adevarata cine nu ar fi asemenea unei trestii aplecate in toate partile de vantul invataturilor straine, asemenea unui prunc ce alearga pana la istovire dupa fiecare gaza care zboara pe langa el? Este de mirare daca fara luminarea aceasta unii usuratici iau drept lege ratacirile mosilor si stramosilor, drept evanghelie – basme oarbe, drept fapte virtuoase – ritualuri de putina insemnatate? Este de mirare daca, neintelegand esenta religiei, sunt mânati doar de exterior si adeseori cred ca prin arderea pe altar a catorva graunte de tamaie binemirositoare pot acoperi putoarea paganatatii lor, schimonosind astfel sfintele ritualuri?
Ah! Daca si intre noi, aici, inca se mai ascund ramasite ale acestei blestemate necunoasteri de Dumnezeu! Dimpotriva, infatisarea celui cu adevarat cucernic este oglinda launtrului sau. Sinceritatea este chipul nemasluit al celor launtrice. Omul cu adevarat cucernic nu are aceleasi ganduri ca fariseul, cu toate ca uneori seamana cu el la infatisare. El nu cugeta nimic in afara celor pe care le porunceste Apostolul: Fratilor, cate sunt adevarate, cate sunt de cinste, cate sunt drepte, cate sunt curate, cate sunt vrednice de iubit, cate sunt cu nume bun, orice virtute si orice lucru de laudat, la acestea va fie gandul (Filip. 4,8). In inima sa, el striga neincetat, impreuna cu Petru, catre Mantuitorul:„Doamne, Tu stii toate; inima mea Iti este deschisa: Tu stii ca Te iubesc (In 21,17)”, iar in felul acesta se straduieste neincetat sa aprinda in sine insusi o iubire de Dumnezeu pe masura iubirii Lui.
Sunt unii oameni care din fire iubesc insingurarea, oameni modesti, tacuti. Acestia nu se lasa cuprinsi de bucurie peste masura, de placeri prisositoare, in chip firesc se indeletnicesc mai mult cu ei insisi, rareori stau de vorba cu cineva, fug de gloata cea zgomotoasa, de lumea razvratita. Toate acestea sunt de laudat, dar daca oamenii cu pricina le indeplinesc doar din inclinare fireasca, doar pentru propria lor placere, pentru propria lor liniste, aceasta stralucita infatisare poate fi mai apoi pierzatoare. Ei sunt ca cei ce in adevarurile Evangheliei cred doar din prejudecata, fiindca, din fericire pentru ei, au crezut in ele tatal lor, sau bunicul lor, sau invatatorul lor. Dupa cum acestia din urma nu au credinta adevarata, vie, nici cei ce implinesc anumite indatoriri crestine doar pentru ca se potrivesc cu inclinarile lor nu inalta inaintea lui Dumnezeu nici o jertfa bineplacuta a supunerii.
Cel cu adevarat cucernic jertfeste pentru Dumnezeu totul, paraseste casa parinteasca, isi paraseste copiii, soata, averea, se paraseste pe sine insusi, ca sa-L dobandeasca pe Dumnezeu. Iata, spuneau Apostolii, noi am lasat toate (Mt. 19, 27); cei care sunt ai lui Hristos au rastignit trupul cu patimile si poftele (Gal. 5, 22). Ferice de cel ce in viata sa se impotriveste neincetat celor mai tainice navaliri vrajmasesti, venite din partea iubirii subtiri de sine si, ca un ostas ce apara cetatea, arunca foc din toate partile impotriva vrajmasului, se intareste si isi indreapta impotriva lui toate stradaniile! La o asemenea lucrare neobosita se adauga cu usurinta si ravna, si caldura spre implinirea tuturor indatoririlor crestinesti. Prin urmare, nelucrarea si lenevia crestinilor sunt potrivnice cucerniciei. Ce fel de crestini sunt aceia care stiu bine toate indatoririle religiei, insa numai in teorie? Crestini sunt acestia, care isi recunosc inchinarea la idoli, dar nu se leapada de ea, care jertfesc totul – daca se poate, chiar religia – propriului lor idol, adica vreunei patimi care domneste in ei? Crestini sunt acestia, care arata o anumita ravna pentru partile din afara ale crestinismului, dar duhului si miezului sau se impotrivesc, care merg deseori la biserica, isi deschid auzul pentru cuvintele dumnezeiesti, aprind lumanari cu mana lor si, s-ar parea, cu ravna, care cinstesc sarbatorile, dar fac toate acestea numai din obicei sau din „buna crestere”, pe cand inima si gandurile le sunt prinse cu socoteli lumesti? Ravna crestineasca este aceasta, care se plictiseste uneori ca rugaciunile sunt prea lungi? Dumnezeul meu! Daca a sta de vorba cu Tine este un lucru apasator pentru acesti oameni, ce va fi pentru ei Crucea Ta? Nu, ascultatorilor, cel cu adevarat cucernic are o ravna nebiruita pentru crestinism…
Asadar, cine va cuteza sa se socoata cucernic cu adevarat daca are fata de Dumnezeu doar simtaminte reci? Chiar daca ravna se aprinde uneori in el, se aprinde ca un pai, care luand foc se stinge indata, ca un fulger in vreme de noapte intunecata, care dupa ce lumineaza toate le lasa in aceeasi bezna. In inima celui cu adevarat cucernic nu se stinge niciodata focul acesta, pentru ca el are impartasire cu Dumnezeu. Este atat de apropiat de Mirele sau Cel Tainic, ca stanga Sa, spune, este sub capul meu, si cu dreapta-I ma cuprinde; Il iubeste atat de mult, incat iubirea lui este tare ca moartea; sagetile ei sunt sageti de foc, si flacara ei ca fulgerul din cer; marea nu poate stinge dragostea, nici raurile s-o potoleasca . Iata cateva trasaturi ale adevaratei cucernicii, ale aceleia despre care spune Apostolul: deprinderea trupeasca la putin foloseste, dar cucernicia spre toate e de folos (I Tim. 4, 8).
Să mai învățăm de la Sfântul Nicoloae ce înseamnă blândețea activă, lucrătoare, ce înseamnă dragostea față de săraci şi nedreptățiți, ce înseamnă un mărturisitor al dreptei credințe, căci Sf. Nicolae era la fel de săritor în a mărturisi dreapta credință pe cât era de săritor în a ajuta pe cei săraci. Viața Sfântului Nicolae ne arată cât de mare impact are o astfel de prezență evanghelică în lume, este un exemplu concret despre ce este şi cum arată o Biserică vie. Faptele sale au străbătut timpurile şi întinderile geografice, au devenit sursă de inspirație pentru frumosul obicei de a face daruri apropiaților, de a‑i bucura pe cei sărmani şi necăjiți. Aş zice chiar că urmarea faptelor şi viețuirii Sf. Nicolae este poate singura strategie prin care Biserica poate recuceri inimile poporului lui Dumnezeu. „Strategia” unei inimi fierbinți care bate pentru poporul lui Dumnezeu neîncetat.
Frati crestini, Sf. Nicolae ne-a învațat cum să daruim bucuria. Bucuria nu este bucurie daca nu se face in nume personal, daca nu o faci unei persoane in mod direct. Nu poti sa faci bucurie intregului neam omenesc. Trebuie sa incepi de la o persoana, trebuie sa incepi sa bucuri pe cineva, pe un om. Si acel om, bucurandu-se, va bucura, la randul lui, pe alti oameni, si acei oameni, la randul lor, pe alti oameni s.a.m.d. In Ortodoxie, bucuria se imprastie in acest fel, ca un vlastar care rodeste si din care ies alte vlastare. Persoana la persoana, la persoane si persoane… Asa se imprastie bucuria, in mod personal. Nu incepem sa rezolvam problemele lumii in mod general, ci in mod particular. De exemplu, daca va puneti intrebarea cum puteti rezolva problemele tuturor saracilor din Romania: oricat as vrea, nu as putea; dar as vrea… Oricat de mult m-ar durea inima pentru necazul celor saraci, nu pot rezolva problemele tuturor. Si atunci ma cuprinde tristetea.
Iata, mila ca aspect al tristetii. Insa daca eu ma concentrez asupra unei persoane si o bucur pe aceea, si prin bucuria pe care i-o fac, ii dau viata, o inviez, acea persoana, fiind vazuta de alte persoane, iar ea avand bucurie mare in inima ei, va incerca sa daruiasca aceasta bucurie... Pentru ca bucuria are aceasta caracteristica, se vrea a fi impartasita, a fi daruita, fiecare dintre noi stim ca atunci cand suntem bucurosi, simtim nevoia sa o dam, nu putem tine bucuria in noi. Si acea persoana pe care eu am bucurat-o va bucura pe alte doua persoane, fiecare din acelea va bucura pe altele mai departe. Si asa mai departe, lumina din lumina din lumina… Fiecare va fi cucerit de aceasta iubire smerita a lui Dumnezeu, care nu vrea pur si simplu sa rezolve niste probleme, ci vrea sa dea viata. Si viata asa se da!
Sfantul Ierarh Nicolae a reusit sa cucereasca poporul ortodox prin blandetea lui si prin credinta lui care s-a transformat in fapta. Nu sunt cuvinte ramase de la Sf. Nicolae. Desi a fost ierarh al Bisericii si a aparat credinta, nu au ramas predici sau scrieri de-ale lui. Dar ce a ramas? Bunatatea si milostivirea lui! Mila lui, cand se impartea celorlalti, aducea bucurie, aducea viata, aducea nadejde, pentru ca era o marturie a iubirii lui Dumnezeu. Daca vrem sa fim milostivi… si astazi ar fi bine sa ne punem serios intrebarea… De astazi suntem chemati sa fim si noi milostivi, sa impartim si noi din bucuria noastra si sa fim milostivi asa, ca expresia a iubirii si nu a tristetii. Sa-i dam celui sarac, celui trist, celui singur, sa-i dam nadejde ca iubirea lui Dumnezeu nu s-a stins pe pâmânt, ca sfintii lui Dumnezeu nu se roaga in zadar in cer, ca Sfantul Ierarh Nicolae vine, asa cum stim ca vine, an de an, sa imprastie bucurie si sa aduca lumina aceasta a iubirii milostive si puternice a lui Dumnezeu…
Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţându-i din adâncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducându-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărând de tăierea de sabie şi scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printrînsul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)