Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei
La Mulți Ani celor ce poartă numele Sfântului Nicolae! La Multi ani iubiți credincioși!
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.(tropar)
Cu mila lui Dumnezeu, suntem în ziua marelui Ierarh Nicolae,să ne bucuram de acet praznic, sfântul sarbatorit și cinstit de toate neamurile, a cărui bunătate a trecut şi a străbătut veacurile, şi nu numai prin bunătatea pe care a făcut-o oarecând, pentru că oamenii uită, nu numai prin minunile pe care le-a făcut oarecând în viaţa lui din dragostea pe care o avea faţă de om, ci prin minunile pe care le-a făcut și le face neîncetat, din neam în neam, din generaţie în generaţie, cu fiecare rând de oameni. Acest Sfânt din Mira Lichiei a lucrat şi lucrează şi Îl roagă pe Dumnezeu neîncetat pentru oameni. Iar aceste minuni şi aceste lucrări ale sfântului se înmulţesc şi se înmulțesc şi parcă fiecare rând de oameni din fiecare oraş şi din fiecare regiune ar putea scrie câte o carte cu minunile pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în viaţa lor și s-ar putea strângei zeci și sute de cărţi, din marturiile credincioșilor cu minunile si viața Sfântului Nicolae.
Făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic și mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, pe Nicolae, l-au s-a nascut în părțile Lichiei, în cetatea ce se numește Patara, părinți cinstiți și de bun neam, dreptcredincioși și bogați. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa, Nona și l-au numit Nicolae, care se tâlcuiește „biruitor de popor”; și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății, așa binevoind Dumnezeu spre folosul de obște al lumii. Crescând pruncul cu anii, creștea împreună și cu înțelegerea și cu obiceiurile cele bune, pe care le învăța de la părinții săi cei buni. Sosind vremea de școală, a fost dat la învățătura dumnezeieștii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minții și cu povățuirea Sfântului Duh, în puțin timp, a ajuns la multă înțelepciune.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu același nume ca și dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viață cu fapte bune și cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinții lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Primind episcopul pe „tânărul bătrân” care avea înțelepciunea ca o căruntețe și viața cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfințite ale preoției, iar când s-a hirotonisit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică și umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: „Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristați ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea buneicredințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta și ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, cum aflam din viața sa.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredințat toată cârmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca și episcopul unchiul său. În acea vreme, părinții fericitului, părăsind această viață vremelnică, s-au mutat la cea veșnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moștenitorul averii lor, a împărțit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăția ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulțirea ei și lepădându-se de toate poftele lumești, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: „Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu”. Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.
Mai târziu, dupa o calatorie cu peripeții și minuni, Sfantul Nicolae a ajuns in Tara Sfânta, iar apoi Nicolae a mers în mănăstirea pe care o zidise moșul său, episcopul Patarelor și o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraților, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate și se foloseau de viața lui, cea întocmai cu a îngerilor și urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Aflând Sfântul Nicolae în această mănăstire viață liniștită și loc mai lesnicios pentru gândurile sale către Dumnezeu, ca un liman de liniște, nădăjduia că și cealaltă vreme a vieții sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogățească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o țarină acoperită de pământ, într-o mănăstire deosebită și într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguțătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: „Nicolae, să intri în nevoința poporului, dacă dorești să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat și cugetă întru sine: Ce voiește glasul acela și ce cere Domnul de la dânsul? Și iarăși auzi glas, spunându-i: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă și pe care o aștept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniștea, să meargă să slujească la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuți, sau în altă parte. Dar, temându-se și fugind de slava omenească cea deșartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaște nimeni. În Lichia este o cetate slăvită, Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l știa. Acolo trăia ca unul din săraci, neavând unde să-și plece capul. El nu se ducea decât în casa Domnului, având liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetății Mira, Ioan arhiepiscopul și mai întâi șezător pe scaun în toată țara Lichiei. Atunci s-au adunat toți episcopii țării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Fiind acolo bărbați cinstiți și cu bună înțelegere, erau nedumeriți între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniți din râvna dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omenești, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuși Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta și să fie păstor peste toată Lichia.
Toți, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguință și cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El și ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte și să stea lângă ușile bisericii și să ia seama cine va intra mai înainte decât toți în biserică; „acela”, zicea El, „este îndemnat de Duhul Meu și, luându-l cu cinste, să-l puneți arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae”. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela și auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalți episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie și aștepta venirea bărbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toți la biserică, pentru că avea obiceiul de a se scula în miezul nopții la rugăciune și venea la începutul cântării Utreniei, mai întâi decât toți la biserică. Intrând în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii și i-a zis: „Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăși. Sfântul i-a răspuns cu blândețe: „Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinției tale”.
Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numește Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfântul a răspuns cu blândețe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoiește Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci știa spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: „Pe cel blând și tăcut și spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele”. Atunci s-a bucurat foarte, ca și când a descoperit o comoară ascunsă și, îndată, luându-l de mână i-a zis: „Urmeză-mă, fiule”.
Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulțumire dumnezeiască și de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii. Străbătând vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decât păsările, mulțime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toți: „Primiți, fraților, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfânt și căruia i-a încredințat desăvârșit povățuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit și căutat, l-am aflat și l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povățuiți, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui și a descoperirii”.
Mira este un oraș grec antic din provincia Lichia, astăzi orășelul turcesc Kale provincia Antalya, situat la vărsarea în Marea Egee a râului Myros. Prima referință scrisă despre cetate apare în scrierile istoricului Strabon (64 î.Hr.-24 d.Hr.), unde cetatea apare ca unul din cele mai mari orașe membre ale alianței liciene (168 î.Hr.-43 d.Hr.). Mira Liciei este menționată în Faptele Apostolilor (27, 5-6). Aici Apostolul Pavel și însoțitorul său Apostolul Luca au schimbat corabia în călătoria de la Cezareea Palestinei spre Roma. Din diverse scrieri stim de existența unei comunități creștine la Mira, iar Le Quien își începe lista episcopilor din acest oraș cu Sfântul Nicandru, martirizat sub Domițian în 95, care, în conformitate cu martirologiul grec, a fost hirotonit episcop de către Sfântul Apostol Tit. În 325, Licia devine din nou provincie romană cu capitala la Mira și jurisdicțional ea devine scaunul mitropolitan al provinciei. Episcopul Mirei de la acea vreme era Sfântul Nicolae. Indexul lui Teodor Lector din secolul al VI-lea este primul document care îl așează pe Sfântul Nicolae printre părinții de la Sinodul I Ecumenic din 325. Mulți alți episcopi de Mira sunt prezentați în documentele existente, inclusiv Petrus, autorul lucrărilor teologice care apără Sinodul de la Calcedon, citat de Sfântul Sofronie al Ierusalimului și de către Fotie. Teodor și Nicolae au participat amândoi la Sinodul al II-lea de la Niceea din 787, primul abandonându-și poziția anterioară iconoclastă, iar ultimul fiind ecpiscopul catolic pe care iconoclaștii l-au exclus. Lucrarea lui Pseudo-Epifanie, scrisă în jurul anului 640 sub Împăratul Bizantin Heraclie, spune că la acea vreme, Mira avea 36 de scaune eparhiale subordonate, iar Documentul Notitia din secolul al X-lea, atribuit Împăratului Leon al VI-lea „Filozoful” înșiruie doar 33.
Biserica inițială a Sfântului Nicolae din Mira a fost construită în secolul al VI-lea. Biserica din zilele noastre a fost construită începând cu secolul al VIII-lea; în a doua jumătate a secolului al XI-lea a fost adăugată o mănăstire. În 1863, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a cumpărat clădirea și a început restaurarea, dar aceasta nu a fost niciodată finalizată. În 1963 laturile estică și sudică au fost excavate. În 1968 vechiul mormânt al Sfântului Nicolae a primit un nou acoperiș. Podeaua bisericii este formată dintr-un opus sectile, un mozaic din marmură colorată, iar pe pereți se găsesc rămășițe de fresce. Un sarcofag grecesc vechi din marmură a fost refolosit pentru înmormântarea Sfântului; dar oasele lui au fost furate în 1087 de către comercianți din Bari și acum se găsesc în catedrala acestui oraș. Biserica este acum în curs de restaurare. În 2007, Ministerul Turc al Culturii a acordat permisiunea de slujire a Sfintei Liturghii în această biserică pentru prima dată după multe secole. În 6 decembrie 2011, Mitropolitul Hrisostom, care este titularul eparhiei de Mira, a oficiat prima Sfântă Liturghie.
Așadar, după ce timp de 800 de ani oraşul a fost un loc de pelerinaj din Imperiul Bizantin, acesta a dispărut îngropată la 5m adâncime în mâlul apelor agitate ale râului Myros. Tot ce s-a păstrat a fost Biserica „Sfântul Nicolae”, părţi ale unui amfiteatru roman şi morminte cioplite în stâncile dealurilor. Astăzi, după 700 de ani de când statea îngropat, Mira iese din nou la suprafață. Arheologii au descoperit pentru prima dată vechiul oraş în 2009, folosindu-se de un sistem geo-radar care a detectat anomalii ale căror formă şi dimensiune semănau cu nişte ziduri şi clădiri. În următorii doi ani, aceştia au dezgropat o mică şi extraordinară capelă care s-a păstrat, în ciuda condițiilor îndurate din secolul XIII până în prezent. O cruce cioplită într-o singură stâncă, atunci când este luminată de soare, îşi reflectă forma chiar înăuntrul altarului. În interiorul bisericii există o frescă impresionantă a Sfântului Nicolae.
Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este una dintre cele mai mari personalităţi, pe care Biserica noastră le cinsteşte şi le sărbătoreşte cu mare cuviinţă. Viaţa lui este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor.
Lectura apostolică a acestui praznic este cea care ne spune să ascultam de povăţuitorii lor duhovniceşti:
„ Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” Așa a fost Sfântul Nicolae.
Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili. Fireşte, pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”. Fără îndoială, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea turmei încredinţate lui. Şi dimpotrivă, atunci când turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.
Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”. Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara turmei ca „un păstor năimit şi rău”. Au fost și multe exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”. Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga a Biserică ortodoxă.
Minunata viaţă a sfântului, pe care va trebui să o citim, este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, este nevoie să cunoaştem credinţa noastră ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.
Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea unor oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.
După vremea Apostolilor, despre Maica Domnului s-a vorbit prea puţin, până s-a făcut al Treilea Sinod Ecumenic, putem spune că tot timpul a fost cinstită, tot timpul a fost socotită Maica lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, dar cinstea ei a crescut încetul cu încetul. Parcă primele zeci şi sute de ani au fost atât de aprinse în aşteptarea Mântuitorului, a venirii Sale iminente, aşa cum şi Pavel spunea, aproape că era convins că va veni în vremea lor, în timpul zilelor lor, încât nici cinstirea Sfinţilor nu a căpătat atunci atât de mare putere, nici a Maicii Domnului, deși erau cinstiţi în toată acea perioadă; dovadă o fac nenumăratele chipuri ale Maicii Domnului din catacombe, de pe mormintele celor dragi, Maica Domnului Oranta – Rugătoarea – care apare acolo şi pe care ei o chemau în rugăciune să se roage pentru sufletele lor. O vedeau cea mai mare mijlocitoare a lor înaintea lui Dumnezeu, iar icoanele sfântului Apostol Luca care o înfațișau pe Maica Domnului, cu care au plecat Sinții Apostoli la propovaduire se pastrează și azi cu evlavie și mare cinstire în biserici și mânăstiri.
Dar parcă primul moment în care apare Maica Domnului foarte puternic după epoca Apostolilor este în viaţa Sfântului Nicolae. Oare ce legătură poate fi între Sfântul Nicolae şi cea care nu poate fi pusă între sfinţi, Maica Domnului, şi de ce Maica Domnului apare acum prima dată aşa, evident, puternic, în viaţa Sfântului Nicolae, printre sfinţii cei mari ai începuturilor, ai primelor trei-patru veacuri? Să vă amintesc că, având dragoste pentru Hristos, tocmai fiind eliberat din închisorile Imperiului Roman, în care stătuse cu cătuşe la mâini și la picioare, Sfântul Nicolae aştepta să fie condamnat şi numai edictul de la Milano şi eliberarea creştinilor din închisori l-a făcut să scape și, după ce a scăpat, a venit la tronul Mirelor Lichiei, dar semnele cătuşelor de la mâini și de la picioare şi urmele bătăilor şi chinurilor pe care le-a îndurat au rămas până la sfârşitul vieţii sale.
Şi, după ce el a venit la Primul Sinod Ecumenic, unde se vorbea despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea pe care Sfântul o avea faţă de Mântuitorul, dragostea faţă de acest adevăr al dumnezeirii, pe care stă toată Evanghelia şi toată credinţă noastră, că oricine crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu este de la Dumnezeu, ne spune Scriptura, prin Sfântul Ioan Evanghelistul. Dragostea aceasta pe care el a arătat-o şi în închisoare, și în faţa morţii, n-a putut răbda cuvintele pline de hulă ale lui Arie şi, în timpul Sinodului, el fiind episcop în Mira Lichiei, ascultând, pentru că întâi se prezenta dreapta credinţă, apoi vorbea cel care era capul unei erezii mari, la care trecuseră foarte mulţi episcopi între timp, iar Arie, deci, şi-a prezentat şi partea lui. Iar cuvintele pline de hulă ale acestuia, cum că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o creatură a Tatălui, că El nu trebuie să fie cinstit ca Dumnezeu şi toate celelalte lucruri pe care le spunea, şi prin aceasta cum că nici Maica Domnului nu trebuie să fie cinstită ca Maică a lui Dumnezeu. Prin această învăţătură falsă, greşită, a lui Arie, cădea toată învăţătura creştină. Și, nemaiputând răbda, în mijlocul Sinodului, Sfântul Nicolae a ieşit din rândul celor care stăteau acolo, în Niceea, ascultând cuvântul lui Arie, şi l-a pălmuit. Sfântul Nicolae n-a mai putut răbda să audă asemenea hule la adresa Mântuitorului. El, care era poate cel mai blând dintre cei blânzi, vestit în blândeţe şi în bunătate şi în iertare şi în îngăduinţă până în zilele noastre.
Dar pe acestea nu le-a putut răbda. Dar chiar dacă el era vestit printre ceilalţi, era un mărturisitor, aproape un martir în închisorile romane, totuşi, pentru acest gest şi această ieşire, a fost dezbrăcat de omofor, adică i s-a luat treapta episcopală. Nu s-a mai socotit între episcopi, pentru că nu trebuia să facă asta, nu trebuia să-şi iasă din fire şi să lovească pe nimeni. Şi, fiind încă găzduit în cămările unde fuseseră găzduiţi episcopii, înainte de a pleca de acolo, în noaptea următoare, mai mulţi au avut vedenii în care, pe de o parte, Mântuitorul şi Maica Domnului îi mustrau pe cei care i-au ridicat omoforul şi însemnele episcopale, și, de altă parte, îi îndemnau să-i le redea și este prima arătare vădită a Maicii Domnului. Omoforul era ţinut de o parte și de alta de Mântuitorul şi de Maica Domnului, care îl aşezau pe umerii lui în acea vedenie pe care au avut-o unii dintre episcopi. Şi, întorcându-se ei de dimineaţă şi văzând că e semn de la Dumnezeu dat mai multora, au hotărât toţi sa-i redea semnele episcopale, pentru că Mântuitorul şi Maica Lui asta doresc. În mijlocul unui Sinod Ecumenic, în mijlocul a toată lumea, atunci a fost prima arătare clară și vădită a Maicii Domnului. De ce oare la Sfântul Nicolae? Ce legătură tainică este între ei? Sfințenie, evlavie, religiozitate, pietate, smerenie, cucernicie toate le regasim la Sfântul Nicolae. Ce e cucernicia? Greu de cuprins noima acestui cuvant intre hotarele unei definitii; insa va fi destul daca vom cerceta trasaturile de obste si cele mai insemnate.
„Cucernicia este deprinderea judecatii luminate prin descoperirea dumnezeiasca, deprinderea sinceritatii, deprinderea de a-I jertfi lui Dumnezeu totul in viata, deprinderea inimii pline de ravna.” „Cucernicia este deprinderea judecatii luminate prin descoperirea dumnezeiasca.” Aici nu este exclusa simplitatea inimii, de a vorbi si de a face totul pe fata. Aceasta e o intelepciune pe care inteleptii cei deserti inca n-au gasit-o in nascocirile lor: cunoasterea invataturii crestinesti, care e cu putinta pentru toti, cercetarea dumnezeiestii descoperiri numai pentru a face cugetari subtiri, nu pentru a filosofa stralucit, nu pentru minte, ci pentru inima, si primirea cu inima a intregii invataturi a lui Hristos, cu nadejdea tare ca in toate celelalte ne va lumina Cel ce lumineaza pe orice om, Cel ce-i intelepteste chiar si pe prunci.
„Cucernicia este deprinderea judecatii luminate prin descoperirea dumnezeiasca.” Ea nu ingaduie sa se furiseze necredinta si superstitia. N-are decat sa se arate lupul in piele de oaie ca sa vaneze blandetea care nu stie de viclenie, n-are decat sa vina in chip de inger stapanul intunericului ca sa „binevesteasca” ceva nou, ce pare mai presus decat descoperirea dumnezeiasca: cucernicia luminata va patrunde planurile viclene ale subtirelui mestesug dracesc. Chiar daca ispititorul, avand de gand sa amageasca, ar imbia cu toate farmecele bunatatilor de acum, ale placerilor simturilor, zugravind imparatire asupra lumii si slava, adevaratul ucenic al lui Hristos, caruia Cerescul invatator i-a aratat regula: destul este ucenicului sa fie ca invatatorul (Mt. 10, 25), nu va intarzia sa raspunda: Piei, satano! (Mt. 4, 10). Fara aceasta luminare cereasca cine s-ar putea impotrivi rautatii atat de bine ascunse a intunecatului nostru vrajmas? De vreme ce avem simturi atat de slabe, fara luminarea adevarata cine nu ar fi asemenea unei trestii aplecate in toate partile de vantul invataturilor straine, asemenea unui prunc ce alearga pana la istovire dupa fiecare gaza care zboara pe langa el? Este de mirare daca fara luminarea aceasta unii usuratici iau drept lege ratacirile mosilor si stramosilor, drept evanghelie – basme oarbe, drept fapte virtuoase – ritualuri de putina insemnatate? Este de mirare daca, neintelegand esenta religiei, sunt manati doar de exterior si adeseori cred ca prin arderea pe altar a catorva graunte de tamaie binemirositoare pot acoperi putoarea paganatatii lor, schimonosind astfel sfintele ritualuri?
Asadar, adevarata cucernicie este intemeiata neaparat pe luminarea de Sus. Apostolul Pavel ii indeamna la aceasta pe efeseni, zicand: nu incetez a va pomeni in rugaciunile mele, pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere (Efes. 1,16-17), iar Prorocul striga catre Domnul: descopera ochii mei, si voi cunoaste minunile din legea Ta (Ps. 118,18), care este faclie picioarelor mele si lumina cararilor mele (Ps. 118,105). Cand in inima cucernica a fost aprinsa aceasta faclie, in ea nu se mai poate tainui intunericul. Omul este atunci sincer, iar aceasta desparte cucernicia de fatarnicie.
Prefacatoria sireata se pricepe sa-si arate cu multa iscusinta sfintenia, asa incat oricine poate sa se insele cu usurinta in privinta ei. Inchipuiti-va un asemenea fatarnic, priviti la infatisarea lui: cata seriozitate, ai crede ca nimic n-ar putea s-o schimbe; ce haine, zici ca sub ele nu se poate ascunde nimic in afara cucerniciei; ascultati-l cum vorbeste: ce asprime fata de sminteli, ce cunoastere a moralitatii! Sa ne inchipuim ca el isi petrece intreaga viata indeletnicindu-se cu aceasta. Urmariti-l: ce osardie! Cat de des isi inalta ochii, suspina, cat de jos isi apleaca fruntea, cat de umil, cat de smerit este! Cine va tagadui ca avem de-a face cu un crestin desavarsit? Dar pentru ce straduinta, pentru ce o asemenea nazuinta infrigurata de a dobandi tot ce se bucura de cinste? Pentru a dobandi un loc inalt in gandurile oamenilor, pentru a se lauda cu slava desarta, pentru ca lumea sa il arate: „Uite un om cucernic!”
Originalul acestui portret a fost aratat de Iisus Hristos in fariseii vremii Sale, catre care a fost rostita urmatoarea amenintare: serpi, pui de naparci, cum veti scapa de osanda gheenei? (Mt. 23, 33), infatisarea celui cu adevarat cucernic este oglinda launtrului sau. Sinceritatea este chipul nemasluit al celor launtrice. Omul cu adevarat cucernic nu are aceleasi ganduri ca fariseul, cu toate ca uneori seamana cu el la infatisare. El nu cugeta nimic in afara celor pe care le porunceste Apostolul: Fratilor, cate sunt adevarate, cate sunt de cinste, cate sunt drepte, cate sunt curate, cate sunt vrednice de iubit, cate sunt cu nume bun, orice virtute si orice lucru de laudat, la acestea va fie gandul (Filip. 4,8). In inima sa, el striga neincetat, impreuna cu Petru, catre Mantuitorul: „Doamne, Tu stii toate; inima mea Iti este deschisa: Tu stii ca Te iubesc (In 21,17)”, iar in felul acesta se straduieste neincetat sa aprinda in sine insusi o iubire de Dumnezeu pe masura iubirii Lui. Cel cu adevarat cucernic jertfeste pentru Dumnezeu totul, paraseste casa parinteasca, isi paraseste copiii, soata, averea, se paraseste pe sine insusi, ca sa-L dobandeasca pe Dumnezeu. Iata, spuneau Apostolii, noi am lasat toate (Mt. 19, 27); cei care sunt ai lui Hristos au rastignit trupul cu patimile si poftele (Gal. 5, 22). Ferice de cel ce in viata sa se impotriveste neincetat celor mai tainice navaliri vrajmasesti, venite din partea iubirii subtiri de sine si, ca un ostas ce apara cetatea, arunca foc din toate partile impotriva vrajmasului, se intareste si isi indreapta impotriva lui toate stradaniile! La o asemenea lucrare neobosita se adauga cu usurinta si ravna, si caldura spre implinirea tuturor indatoririlor crestinesti.
Ce fel de crestini sunt aceia care stiu bine toate indatoririle religiei, insa numai in teorie? Crestini sunt acestia, care isi recunosc inchinarea la idoli, dar nu se leapada de ea, care jertfesc totul – daca se poate, chiar religia – propriului lor idol, adica vreunei patimi care domneste in ei? Crestini sunt acestia, care arata o anumita ravna pentru partile din afara ale crestinismului, dar duhului si miezului sau se impotrivesc, care merg deseori la biserica, isi deschid auzul pentru cuvintele dumnezeiesti, aprind lumanari cu mana lor si, s-ar parea, cu ravna, care cinstesc sarbatorile, dar fac toate acestea numai din obicei sau din „buna crestere”, pe cand inima si gandurile le sunt prinse cu socoteli lumesti?Ravna crestineasca este aceasta, care se plictiseste uneori ca rugaciunile sunt prea lungi? Dumnezeul meu! Daca a sta de vorba cu Tine este un lucru apasator pentru acesti oameni, ce va fi pentru ei Crucea Ta? Nu, ascultatorilor, cel cu adevarat cucernic are o ravna nebiruita pentru crestinism…Iata cateva trasaturi ale adevaratei cucernicii, ale aceleia despre care spune Apostolul: deprinderea trupeasca la putin foloseste, dar cucernicia spre toate e de folos (I Tim. 4, 8).
Privind spre viaţa Sfântului Nicolae, aşa cum în fiecare sfânt se vădeşte un chip al dragostei lui Dumnezeu pentru om, aşa cum Sf. Ioan Gură de Aur spunea că atâtea popoare de îngeri sunt… Stiţi că spune, la un moment dat, Sfântul Pavel: Dacă aş vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, nimic nu-mi foloseşte. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spunea: Oare sunt limbi ale îngerilor? Da, sunt neamuri ale îngerilor. Chipul şi căile dragostei lui Dumnezeu faţă de toată făptura şi faţă de om atâtea limbi îngereşti sunt câte chipuri ale dragostei lui Dumnezeu faţă de om și de toată făptura se găsesc, câte căi ale dragostei lui Dumnezeu faţă de făptură. Atâtea limbi îngereşti sunt, atâtea popoare îngereşti. .. Aşa şi sfinţii sunt chipuri ale dragostei dumnezeieşti pentru om, care au avut o viaţă asemănătoare, cu care Dumnezeu a lucrat aşa şi ei ajută tot aşa. Iar sfinţi precum Sfântul Nicolae şi alţii, care sar cu grăbire la toate necazurile și durerile şi neputinţele, în felul în care Sfântul Nicolae sare grabnic în ajutorul omului, chiar şi când nu este chemat vine, aşa cum acele fete rămase la tatăl lor fără zestre şi care nu mai aveau din ce trăi, nici ele, nici tatăl lor şi se gândea tatăl lor să le dea spre desfrânare ca să aibă toţi pâine, ei nu l-au chemat pe Sfântul Nicolae, dar el a primit de la Dumnezeu semn şi a venit.
Şi nu întâmplător, că nu oricine primeşte semn de la Dumnezeu pentru un necaz, ci doar cel pe care îl doare inima, care nu dispreţuieşte acel semn, doar cine poate preţui un semn îl primeşte. Sfântul Nicolae a primit acest semn, pentru că pe el cu adevărat îl durea inima, pe el îl durea inima și pentru aceste fete pe care sărăcia le putea face roabele desfrâului, și în taină s-a dus şi a aruncat în trei nopţi, nu consecutive, ci în timp, pentru cele trei fete câte o pungă de bani, ca tatăl lor să le căsătorească şi să le dea zestre. În vremea aceea, zestrea era un lucru foarte important, cum şi astăzi mai e, dar, har Domnului, nu mai e aşa de important azi ca atunci.
Şi ne aducem aminte şi de alte momente din care vedem că e grabnic ajutător. De pildă, la cei trei voievozi care erau în închisoare, care l-au strigat pentru că auziseră de dragostea lui, văzuseră buna lui judecată, dragostea şi milostivirea lui. Şi au strigat, ei fiind în temniţă în Constantinopol şi el în Mira Lichiei, în mijlocul Asiei Mici, la mii de kilometri, şi ei au strigat: <Dumnezeul lui Nicolae, ajută-ne!> Şi Dumnezeu pe Nicolae l-a trimis. El trebuia să ajungă acolo, la ei, înainte de ivirea zorilor, pentru că atunci trebuia să li se taie capetele. Şi Sf. Nicolae, cu grăbire i s-a arătat în primul rând împăratului Constantin şi l-a certat că a judecat cu nedreptate și că aceia n-au nicio vină şi că trebuie să fie eliberaţi.
Dar, în acelaşi timp, vedem un chip al dragostei lui Dumnezeu arătate prin el cu atâta delicateţe, cu atâta fineţe, cu atâta atenţie, cum n-am văzut aproape la nimeni, pentru că el, în acelaşi timp, apare și în vis şi la cel care era şeful închisorii din Constantinopol, ca nu cumva, până se trezeşte împăratul să transmită cuvântul şefului închisorii să anuleze execuţia, acesta să-i omoare. Atâta delicateţe rar am văzut. Si l-a înfricoșat pe seful închisorii, încât acela s-a liniștit abia când a primit cuvânt de la împăratul.
Dar asemenea minuni sunt nenumărate. Nechemat sau doar amintit în rugăciuni, în timp ce o corabie se scufunda în valuri, el a venit imediat, nu ştim dacă în trup sau în afară de trup şi s-a pus la cârma corabie şi a cârmuit corabia la ţărmul Mirelor Lichiei şi de atunci e socotit ocrotitorul tuturor navigatorilor şi naufragiaţilor, celor care sunt în mare ispită pe mare. Şi câte alte minuni! Dar la el, mai mult decât la alţi sfinţi, vedem o subţirime a dragostei sale, o atenţie extraordinară faţă de om. Înainte de a-l chema, el, Sfantul Nicolae, vine la tine; înainte de a şti cui să te rogi, dacă cineva te-ar mai putea ajuta, el sare în ajutorul tău. În chipul în care nimeni n-ar mai crede că poţi fi ajutat, uneori el vine în trup! Vizibil.
Această atenţie a Sfântului Nicolae e asemănătoare numai cu a Maicii Domnului. O asemenea dragoste atât de fină şi de suavă şi plecarea la nevoia şi la durerea omului. Știm foarte bine că la cele mai de nimic dureri ale noastre, parcă la Maica Domnului avem toată încrederea că tot o doare şi pe ea şi tot o să ne ajute. Aşa e şi Sfântul Nicolae. Mi se pare că aici el chiar e fiul Maicii, aşa cum i-a spus Hristos Sfântului Ioan Evanghelistul: Fiule, iată mama ta! şi din momentul acela toţi creştinii devin cumva fiii Maicii lui Dumnezeu şi ea ne devine mamă.. În minunile Maicii Domnului sau ale Sfântului Nicolae şi de aceea sunt aşa de iubiţi de popor, se vede acea dăruire totală.
Când te rogi Maicii Domnului, îţi dă desăvârşit! Nu îţi dă nici în trepte, nici bucăţică cu bucăţică; Maica Domnului ne vede desăvârșiți, ea lucrează ca pentru desăvârşiţi! Aşa cum dragostea pe toate le vede curate și bune, nu judecă, nu vede răul, aşa este această dragoste desăvârşită a Maicii Domnului şi parcă simţim că din această dragoste desăvârşită a sa are şi Sfântul Nicolae, care ne dă şi el ca la nişte desăvârşiţi, că dragostea în chip desăvârşit, fără rezervă, se dă numai celor desăvârşiţi, ar vrea să fim desăvârşiţi, ne îndeamnă la desăvârşire aşa, în chipul acesta. Aşa cum eraţi bucuroşi, atunci când eraţi mici, când cineva vă vorbea ca unui matur, ca unui om mare şi vă explica lucrurile ca la oamenii mari, aşa lucrează Maica Domnului şi Sfântul Nicolae: lucrează ca şi cu un om mare. Dragostea lor te făcea să înveţi, aceasta e pedagogia pe care o au Maica Domnului şi Sfântul Nicolae şi, implicit, Dumnezeu, că este dragostea dăruită de Dumnezeu lor pentru noi, încât, dăruindu-ne desăvârşit, ca unor oameni desăvârşiţi, nu ca unor jumătăţi de oameni, ne face să răspundem la măsură înaltă.
De fapt, nu întâmplător se spune că pe Maica Domnului o doare atunci când noi n-o cerem în rugăciune. Aceşti sfinţi însetează după om, vor să-l ajute pe om, îl caută ei pe om. De aceea par că se supără, nu se supără de fapt, dar par că se supără atunci când tu nu arăţi sau nu spui nimic despre minunea care ţi s-a întâmplat sau nu o dezvălui cumva. Deci aceste gesturi exterioare, pe lângă faptul că ne ajută pe noi, îi ajută pe mulţi, mulţi alţii. Şi nu pe Sfânt. Pe Sfânt îl ajută prin faptul că dobândeşte mai multă lucrare cu oamenii și poate lucra mai mult cu ei, ceea ce şi doreşte.
Din viaţa Sfântului Nicolae de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, adică de Hristos, de adevăr şi de sfintele Lui învăţături, iar a doua iubirea sa de oameni materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani. Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt, ai poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune. Iubirea sa de adevăr, de ortodoxie, a mers până la jertfă, purtând lanţuri şi pătimind torturi pentru iubirea lui Hristos şi adevărul Său, ortodoxia. Când preotul şi filosoful eretic Arie, l-a coborât pe Hristos de pe scaunul său de Dumnezeu la treapta de făptură, sigur una superioară, sfântul Nicolae i-a ars o palmă părintească, pentru a-l trezi la realitate: cu asfel de lucruri nu se glumeşte! Fapta a plăcut lui Hristos, dar ereticul,din păcate, tot eretic a rămas.
A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său”. Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său.
De-a lungul vieţii sale a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.
Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor – Dumnezeu. Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane. Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solidar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti.
O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae, povesteşte că:„Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”. Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La Înfricoseroarea Judecată faptele milei vor cântari covârșitor și ne vor pecetlui pe veci soarta.
Purtătorule de cunună, stând cu Oştile îngereşti înaintea Scaunului lui Hristos, Preaînţelepte Ierarhe Nicolae, dăruieşte-mi luminarea care să împrăştie întunericul sufletului meu, ca să laud, bucurându-mă, preafericite, pomenirea ta. Domnul, Cel Ce slăveşte pe toţi cei ce-L slăvesc pe Dânsul, adăpost te-a dat pe tine credincioşilor, care izbăveşti de ispite pe cei ce aleargă la acoperământul tău, Sfinte Nicolae şi te cheamă cu credinţă şi cu dragoste, preamărite. Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Rugăciunile, postul, milosteniile sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, din iubire de Dumnezei și de oamnei, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin (postat pe fb de ioan monahul)