Sfântul Dimitrie cel nou, ocrotitorul Bucurestiului
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.(tropar)
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici. Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvântat Dumnezeu cu câmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ. Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.(acatist)
Sfântul Dimitrie cel nou, Basarabov este ortotitorul Bucerștiului.
“Intr-o zi, pe cand umbla prin iarba inalta, in urma vitelor satului, a strivit din graba si din nevedere toti puii golasi dintr-un cuib de pasare. Si s-a simtit vinovat, in inima lui, ca pentru o mie de morti si si-a pedepsit piciorul cu care gresise, neincaltandu-se trei ani intregi, nici vara, nici iarna, in chip de ispasire“. In legatura cu aceasta intamplare din viata sfantului si cu ceea ce are mai specific duhul Cuviosului Dimitrie – pe care multi si mai ales cei din Bucuresti il simtim ca pe un prieten drag – anume simtul evlaviei si sensibilitatea sa duhovniceasca extraordinara.
Sfantul Dimitrie cel Nou din Basarabov a dus o viata simpla de mirean. Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Acum, mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor. Dupa un timp a lasat turma si a alergat in pustnicie. A ramas undeva langa apa Lomului, ducand o viata aspra, cu mult post, cu rugaciune neincetata, culcandu-se pe pamantul gol si asuprindu-si trupul in tot chipul, ca sa-l poata stapani, cum spune sfantul Pavel.
Apoi, Sfântul Dimitrie s-a calugarit și s-a retras la Mânastirea din apropierea satului său. În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.
Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli.
Asa a trait el, retras de lume, in rugaciune neintrerupta, ca un mare necunoscut. Si omul, cu cat se roaga mai mult, cu cat duce o viata mai atenta, mai fara pacat, mai umila, cu cat se lumineaza mai mult mintea lui – harul lui Dumnezeu il face sa poata privi departe. Asa s-a intamplat si cu sfantul Dimitrie, incat si-a cunoscut clipa sfarsitului, clipa mortii lui. Si cand a fost sa moara, a intrat in pestera si s-a asezat acolo, intre doua pietre, ca intr-un sicriu, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri si acolo a adormit somnul cel de veci, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi…
…Nimeni nu stia de el, decat numai Bunul Dumnezeu…
…Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile.
… Au trecut anii si s-au revarsat apele Lomului si cu vremea, pietrele s-au rasturnat, apele au venit deasupra si un strat gros de mal, de aluviuni, s-a asezat pe sfantul trup al acestui mare nevoitor, acoperindu-l cu nisip si pietris. A ramas ingropat in acest loc salbatec, noroiul venea navala pe el …Si a stat mai bine de o suta de ani sub aceasta povara a pamantului adus de ape, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip minunat…
… Ma gandeam de multe ori la acest mormant al sfantului Dimitrie in care s-a ingropat el insusi... Un mormânt facut de Dumnezeu…Si in loc sa putrezeasca, stralucea de acolo, plin de lumina si har, in acel mal, in acel noroi! …Ma gândeam fiindcă este invers de cum facem noi. Noi ne gandim la cavouri frumoase, la cimitire frumoase, pline de fala si podoaba pe deasupra iar acolo,înauntru zac oase pline de putrejune, punem acolo, de fapt, niste putregai…punem acolo un trup pacatos, in tărâmă, ca tărână suntem…
… Sfântul Dimitrie plin de dragoste față de Hristos, a stat acolo, aruncat de ape, departe de lume, dar și departe de lumesc, mai bine de o suta de ani, dar …
… S-a intamplat ca in satul acela era o femeie crestina, cu multa frica de Dumnezeu, care avea o fetita cuprinsa de duhul cel rau. Si intr-o noapte, sfantul se arata in vedenie acestei copilite si-i spune: „Daca parintii tai ma vor scoate din locul acesta unde ma aflu, am sa te vindec”.
Invatatorul Nicoloae din Basarabov, în 1898, descrie si felul in care s-au descoperit moastele Sfantului Dimitrie Basarabov. Se spune ca o tanara fecioara din satul Cerven Voda si-a pierdut vederea. Intr-o noapte, viseaza ca a mers la Manastirea Basarabov, unde s-a spalat pe fata cu apa din fantana Sfantului Dimitrie, dupa care si-a recapatat-o. Tanara povesteste visul parintilor sai si hotaraste sa mearga la Basarabov, cale de 17 kilometri. Ajungand aici pe inserat, ramane peste noapte, impreuna cu parintii sai, dorind sa se spele cu apa din fantana a doua zi dis-de-dimineata. Noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis: Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine! Avand dureri ingrozitoare de ochi, merge la fantana, se spala si isi recapata astfel vederea.
Privind spre apa Lomului, ce trece prin fata manastirii, vede, deasupra râului, mai multe candele si faclii aprinse. Se aproprie si zareste in apa moastele Sfantului Dimitrie stralucind. Tatal fetei este chemat, insa nu zareste nimic. Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov, trupul este scos din rau de catre preotii din Russe.
Moastele Sfantului Dimitrie sunt luate mai intai pentru a fi duse in orasul Russe, insa boii care trageau carul se opresc in fata casei parintesti a sfantului. Aici se va construi biserica ce ii va purta mai apoi hramul. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.
Multi romani isi fac cumparaturi in Bulgaria, la Russe, se duc seara sa manance si sa se plimbe prin oraselul de la Dunare, dar putini mai merg 10 kilometrii sa-si hraneasca si sufletul, cum sunt putini cei care cunoasc amanunte despre istoria romano- bulgara a acestor locuri.
Satul Basarabov se afla la 3-4 kilometri de Dunare, in linie dreapta, insa vatra vechiului sat Basarabov era initial mai aproape de Dunare. Noua asezare s-a mutat putin mai spre Ivanovo, mai aproape de pestera unde s-a nevoit Sfantul Dimitrie. Asezat in pitoreasca vale a Raului Lom, satul Basarabov si raul Lom isi intampina pelerinii cu pestera in care s-a nevoit Sfantul Dimitrie cel Nou. Pestera este cunoscuta si sub denumirea de Manastirea Basarabov.
Manastirea Basarabov a fost ctitorita de familia Basarabilor chiar inainte de intemeierea Tarii Romanesti. Satul, mosia si manastirea au apartinut lui Ioan Basarab I, primul domn al Tarii Romanesti. Cat de mult unea Dunarea cele doua maluri ale sale, se poate vedea chiar si din hartile mai tarzii ale nordului Peninsulei Balcanice; judetul Teleorman exista odinioara atat la nord cat si la sud de Dunare. Manastirea Sfantul Dimitrie Basarabov este o manastire ortodoxa infiintata in pestera in care s-a nevoit Sfantul Dimitrie cel Nou.
Pestera si manastirea se afla in localitatea bulgara Basarabovo, la o distanta de aproximativ 80 de kilometri de orasul Bucuresti. Trecand Dunarea prin vama de la Giurgiu, ajungem in orasul Russe, iar de aici si pana in localitatea Basarabovo nu mai sunt decat 10 kilometri. Aceasta manastire a luat fiinta in pestera iubitorului de nevointe Dimitrie cel Nou si este singura manastire sapata in stanca inca locuita din intreaga Bulgarie. De la varsarea Lomului in Dunare, urcand spre Ivanovo, se intalnesc peste 300 de chilii sapate in malul stancos al raului. Dintre acestea, 40 au ajuns biserici, in care s-a slujit Sfanta Liturghie mai multe sute de ani. Urme de fresca se vad pe peretii pesterilor pana in zilele noastre.
Chiliile si bisericile de la Ivanovo fac parte astazi din patrimoniul UNESCO.
Biserica actuala din Pestera Sfantului Dimitrie a fost construita in anul 1865, cu mai multe ajutoare primite din Romania. Manastirea actuala consta intr-o bisericuta, zidita in Pestera Sfantului Cuvios Dimitrie, si cateva chilii sapate in stanca din apropiere.
Manastirea arde in anii 1877-1878, in timpul razboiului ruso-romano-turc. Tot acum sunt furate peste 60 de icoane valoroase din biserica. Probabil ca asa s-a intamplat si in anii 1769-1774, in timpul razboiului ruso-turc, cand satul Basarabovo este complet distrus, iar moastele nu puteau sa mai ramana in biserica pustiita de acolo.
Cele mai vechi marturii istorice in legatura cu Manastirea si Pestera din Basarabov apartin secolului al XV-lea, putand fi gasite in unele dintre registrele de taxe ale Imperiului Otoman. O ampla descriere a proprietatilor detinute in acea vreme de catre liderul valah Ivanko Basarab, socrul tarului Ivan Alexander – descriere numita „timar” – se gaseste intr-unul dintre aceste registre; aceasta „timar” este cea mai veche marturie scrisa in care gasim mentionat numele localitatii Basarbov – „Manastirea Basarab”.
In anul 1911, un Comitet al Vestigiilor Istorice a fost infiintat la Muzeul National de Arheologie din Sofia. Principala sarcina a acestui comitet era de a elabora o mapa arheologica pentru intreaga Bulgarie. Faimosul pelerin ceh Karel Skorpil, care a intreprins mai multe calatorii stiintifice pe teritoriul bulgar in anii 1887 si 1892, a fost chemat pentru a face parte din comitet.
In anul 1912, cehul Skorpil a plecat intr-o calatorie pe valea raului Lom; el va vizita si va descrie si faimoasa Manastire Basarbov. Anul in care manastirea a fost parasita de catre cercetatorii arheologi, datorita stapanirii otomane din Bulgaria, este inca necunoscut.
Stim doar ca viitorul episcop de Smolyan, parintele Tihon, a ingrijit Manastirea Basarabov in jurul anului 1919, iar in anul 1937, calugarul Hadji Hrisant din Manastirea Preobrazhene s-a asezat intr-o chilie a manastirii, incepand si restaurarea complexului monastic. In acelasi an va fi infiintat si un nou comitet.
Numit cu numele de „Comitetul de Ridicare a Capelei Sfantului Dimitrie Basarabov „, acesta avea principala sarcina de a ridica o cladire de chilii, in chiar curtea din fata pesterii sfantului. Chiliile manastirii au fost terminate si binecuvantate in data de 14 mai 1937, insa nu au supravietuit decat pana in anul 1940, cand o inundatie a distrus intreaga cladire. Reînnoitorul Manastirii Basarabov a fost ieromonahul Hrisant, care s-a asezat in aceste locuri in 1937 si a trait pana in anul 1961.
Dupa retragerea apelor, parintele Hrisant a inceput sa stranga donatii pentru refacerea celor stricate. Astfel, in mai putin de o luna, el a strans suficienta fonduri pentru a ridica doua chilii in apropierea bisericii din pestera. Acestea au fost terminate in data de 30 august 1940. Calugarul Hrisant a fost vizitat de Patriarhul Iustinian in anul 1953, impreuna cu Patriarhul Teoctist, pe atunci vicar patriarhal.
Monahul Hrisant si-a sapat timp de 100 de zile mormantul intr-o pestera de aici. In prezent, Manastirea din pestera Basarabov functioneaza si se afla in buna stare de pastrare. In manastire, slujbele se tin in special sambata si duminica. Pelerinii ce vin sa se inchine si sa calce pe sfintele locuri de nevointa ale lui Dimitrie, intra intr-o curte cu cativa copaci plantati si cu o cladire cu chilii. In curte se afla si o fantana, sapata chiar de catre parintele Dimitrie, care are grija de manastire. Doua camere si o sala de mese sapata in stanca, construite in anul 1956, se afla asezate la poalele muntelui de piatra.
Din curte si pana la biserica amenajata in Pestera Sfantului Dimitrie Basarabov, pelerinul trebuie sa urce o serie de 48 de trepte de piatra. In capatul scarii de piatra ne asteapta o bisericuta si un pangar. Bisericuta, sapata in partea dreapta a stancii, inca pastreaza iconostasul sculptat in lemn in anul 1941.
O icoana de mari dimensiuni il infatiseaza pe Sfantul Dimitrie cel Nou din Basarabi , stand in picioare, iar de jur-imprejur 10 scene din viata acestuia ne descriu minunile si faptele sale deosebite. Icoana pastreaza o inscriptie in limba romana, scrisa cu litere chirilice, si una in limba greaca. In partea stanga a pesterii se afla un pangar sapat in piatra si pictat in exterior.
De la bisericuta din pestera porneste o alta serie de trepte sapate in piatra, acestea ducand la o a doua pestera naturala, chilie si loc de inmormantare al parintelui calugar Hrisant. Mai tarziu, aceasta pestera va pastra si ramasitele altor calugari ai manastirii. Acum cativa ani, osemintele calugarilor au fost luate si puse in cimitirul manastirii.
Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti. Iar Domnitorul Tarii Românești trimise alti oameni si puse sa se ridice, pe cheltuiala lui, o biserica in sat. Asezat acolo, Sfantul facu, de-a lungul vremii, multe alte minuni.
Unii cercetatori sunt de parere ca Sfantul Dimitrie cel Nou din Basarabov a trait in perioada de maxima inflorire a isihasmului, in timp ce altii cred ca a trait in secolul al XII-lea. Paisie de la Hilandar consemneaza in istoria sa ca Sfantul Dimitrie inca mai traia in anul 1685, fiind un sfant recent al vremii. Intr-o copie a Istoriei slavo-bulgare facuta la Russe, de catre ieromonahul Pantelimon, se spune ca Sfantul Dimitrie a trait in secolul al XVII-lea si a fost ingropat la Manastirea din Basarabov.
Nici in ceea ce priveste nationalitatea sfantului lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece multe sate aveau populatie mixta; or, in perioadele de restriste, locuitorii lor se mutau pe celalalt mal al Dunarii, in Tara Romaneasca. Acest lucru s-a intamplat si cu satul Basarabov, in secolul al XVIII-lea, cand, in urma distrugerii lui, localnicii se muta in satul Slobozia de langa Giurgiu, insa se reintorc, in parte, spre sfarsitul secolului, formand actualul sat Basarabov.
Sfantul Dimitrie cel Nou, al carui nume il poarta si manastirea din pestera, este mentionat de catre Sfantul Paisie de la Hilandar in renumita sa carte „Istoria slavo-bulgara”. Traditia din zona spune ca turcii, in vremea unui atac, din ispita diavoleasca, il dezgroapa dupa o vreme, in cautarea unei inchipuite comori. Afland sfintele moaste, le arunca in raul Lom, unde stau ascunse intre mal si pietre timp de 33 de ani, pana ce sunt descoperite de un crestin evlavios. Dupa aflarea acestora, ele au fost duse in satul Basarbov, unde au savarsit nenumarate minuni.
… Intr-o minune consemnata mai inainte ca moastele sa fie stramutate la Mitropolia din Bucuresti se vorbeste despre un turc care a vrut sa fure intr-o noapte candelele de argint din biserica Sfantului Dimitrie. Acestuia ii paralizeaza picioarele si este gasit dimineata de catre preot cazut in fata raclei cu sfintele moaste. In timpul razboiului ruso-turcesc din anii 1768-1774, sfintele sale moaste au fost transportate in orasul Bucuresti de catre generalul Petru Saltikov. Acestea au fost asezate cu mare evlavie si bucurie in Catedrala din Bucuresti „Sfintii Imparati Constantin si Elena „, unde se afla pana in ziua de astazi. In anul 1895, invatatorul Nicolae Nemtov viziteaza Mitropolia de la Bucuresti si se inchina la moastele Sfantului Dimitrie, rugand pe mitropolit sa-i deschida racla. Facand o descriere a vesmintelor si a infatisarii sfântului, invatatorul consemneaza ca o mana este mai alba, iar cealalta pare putin innegrita din cauza multimii inchinatorilor care o săruta.
Să facem din inimile şi din faptele noastre izvor necurmat de mângâiere, de căldură şi de mulţumire pentru toţi cei din jurul nostru, înecând răutatea noastră şi a altora în noianul iubirii noastre.
O rază din lumina lui Dumnezeu, o părticică din pacea şi armonia divină a cerului în care sălăşluiesc sfinţii se va coborî atunci şi în colţul nostru de viaţă şi-l va lumina, arzând toată necurăţia, toată urâţenia păcatelor şi toată nefericirea.
Aşa să ne apropiem apoi, cu credinţă şi evlavie, de racla sfinţitelor moaşte ale sfântului sărbătorit astăzi şi să fim încredinţaţi că ne vom întoarce mai îndreptaţi, mai uşuraţi, mai întăriţi, mai mângâiaţi. Mâna ocrotitoare a sfântului, care a mângâiat în viaţă toiagul păstoresc, se va coborî nevăzută şi asupra capetelor noastre, ne va mângâia dulce frunţile.
Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sânul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrânare pe pământ. Că cine a fost mai sărac decât Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobândi pâinea vieţii.
Apoi adăugând la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvârşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungând să petreacă ca un înger pământesc.
Care este taina acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu care sunt încununaţi sfinţii în ceruri şi cu care sunt cinstiţi pe pământ? Ce minune a făcut dintr-un umil păzitor de vite, nebăgat în seamă de nimeni, unuia dintre sfinţii cei mai cinstiţi în aceste părţi? Cu Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol Pavel: că Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele tari, a ales pe cele de jos ale lumii ca să ruşineze pe cele de cinste. Dar în sufletul acestui umil păzitor de vite sălăşluiau atâtea alese însuşiri şi virtuţi, care au facut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-aţi auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi nevinovăţia inimii, bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea faţă de oameni şi de vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.
Nu şi-a iertat toată viaţa greşeala de a fi curmat fără voie viaţa scurtă a unor sărmani puişori de pasăre. Cât respect faţă de viaţă, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumnezeu făpturilor Sale celor mai mici şi mai neînsemnate, câtă delicată simţire şi gingăşie în sufletul acestui simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul dintre sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecţie ne dă sfântul prin aceasta, nouă, celor care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim şi adesea rănim de moarte sufletele semenilor noştri, prin cuvinte şi purtări aspre nesăbuite, lipsite de atenţie, de delicateţe şi de iubire!
„Smerit, fară de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic (lin) fiind, părinte, mai presus de om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”; aşa zugrăveşte chipul sufletesc al Sfântului Dimitrie cel Nou una din cântări sfintei slujbe de astăzi (Mineiul pe octombrie, ziua 27, stihira 3 de la Laude).
Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfarşită faţă de toţi oamenii şi faţă de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de milioane de credincioşi pe pământ. Căci ele sunt rupte de-a dreptul din fiinţa lui Dumnezeu însuşi; pe ele se întemeiază armonia şi pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni înainte de a fi căzut în păcat şi numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viaţa noastră şi a popoarelor, pacea, buna înțelegere şi armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură şi de vrăjmăşie dintre oameni.
Aceasta este mai ales lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu prin viaţa minunată a sfântului pe care-l prăznuim astăzi. A fost un sfânt al smereniei, al bunătăţii şi al milostivirii, virtuţi care au fost totdeauna în mare cinste la binecredincioşii români şi prin care a strălucit
Dumnezeu inzestreaza cu un anumit dar, chiar si dupa moarte, persoanele care au o viata spirituala inalta. Dar nu insist in privinta aceasta. Vreau doar sa spun ca exista o relatie stransa intre sufletul sfantului si moastele pe care le veneram. Este bine sa le cinstim. Neindoios ca aceasta sete de veneratie a moastelor tine si de o anumita relatie care se stabileste intre credinciosul care se roaga sfantului si sfantul respectiv. Sunt convins ca fiecare credincios isi da seama ca nu moastele in sine aduc vindecari, sau consolari, ori scapari de necazuri, ci sfantul, prin harul pe care Dumnezeu i l-a dat, poate sa opereze prin acele particele de moaste.
Daca exista persoane care cred ca moastele fac bine, nu Dumnezeu Insusi, inseamna ca au cazut intr-un exces, foarte aproape de idolatrie. n primul rand, conteaza rugaciunea, dar este de folos si contactul cu sfintele moaste sau cu icoanele. Pentru ca omul are nevoie de anumite trepte pentru ridicarea in viata sa spirituala. Relatia cu sfantul se stabileste mai bine asa, in mod personal. Parintele Staniloae se intreba: “Cum se face ca un milion de oameni se roaga unui sfant, iar sfantul le raspunde tuturor?”. Explicatia este ca sfintii primesc de la Dumnezeu darul de a asculta in acelasi timp un milion de rugaciuni, de a face distinctia si de a le da ajutor tuturor.
Intru tine parinte s-a mantuit cel după chip. Acest chip al lui Dumnezeu din noi, daca-l mantuim atingem desavarsirea, ideal pe care il recomanda Hristos tuturor, cu glas puternic, pe muntele Fericirilor: „Fiti desavarsiti precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!”. A fost spus nu numai pentru multimile de atunci, ci si pentru noi cei de astazi.
Desavarsirea nu este un indemn, o porunca numai pentru anumite categorii de oameni pe care ii numim “sfinti”, desavarsirea a fost rostita si poruncita pentru toti, frati crestini: barbati, femei, copilasi, toti suntem chemati sa ne desavarsim, ca sa atingem acest ideal, adica sa mostenim Imparatia lui Dumnezeu. Sa nu uitam acest ideal frati crestini. Suntem lasati pe pamant ca sa castigam cerul.
Acolo, in cer, in Imparatia lui Dumnezeu, nu intra nimic necurat. Asa ne spune Sfantul Pavel: „Nu va amagiti fratilor, nimic necurat nu va intra in Imparatia cerurilor”.Nimic necurat… Dar noi cat de necurati suntem? Avem sfintele taine cu care ne putem curati, dar cati dintre noi colaboram cu harul lui Dumnezeu, ca sa putem arunca afara din fiinta noastra tot ce este necurat, spurcat, tot ce este uraciune inaintea lui Dumnezeu? Noi ne spovedim, ne impartasim, iar cand iesim afara [din biserica], facem lucruri mult mai rele ca inainte. Noua, oamenilor, ne-ar fi foarte greu sa pornim pe acest drum al desavarsirii, daca nu ne-ar sta Mantuitorul in fata, spunandu-ne: „Urmati-Ma!” Cum sa-L urmam? Luand crucea Lui. Iisus ne spune: „Eu sunt calea, adevarul si viata”.
Calea – adica modelul. „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima”. „Eu sunt usa” prin care se intra la Tatal. El este exemplul nostru, ghidul, calauza noastra. Dar poate ca ne-ar fi greu sa pornim pe acest drum, daca ne-ar sta in fata numai Mantuitorul Hristos. Mai avem nevoie si de alte exemple care au pasit pe acest drum al desavarsirilor. Acestia sunt sfintii, frati crestini. Acesti sfinti care, plini de curaj, L-au urmat pe Hristos cu toata fiinta lor, asa cum spune sfantul Pavel: „Urmati-mi mie, precum si eu urmez pe Hristos”. Din aceasta Imparatie plina de lumina a tuturor sfintilor care populeaza cerul lui Dumnezeu, se desprind zilnic acesti sfinti, care ni se ofera ca modele de viata.
Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum. Evlavia credincioşilor şi dragostea pentru sfinţii lui Dumnezeu însufleţesc Biserica, făcând-o vie.
Cine sunt sfinţii? Sunt oameni ca şi noi, numai că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, prin urmare, sunt oameni care au urmat întocmai pe Iisus, iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta. Iisus a zis limpede: “Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” “Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37), mulţi Îl urmează pe Iisus până la muntele Fericirilor, dar foarte puţini Îl urmează până la Golgota, până sus pe Cruce. Până sub Cruce a străbătut numai iubirea Maicii Sale şi a ucenicului iubirii.
Termenul de „sfânt” apare în spiritualitatea creștină încă din primele zile ale religiei creștine. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, numește „sfinți” pe creștinii primelor biserici. Această numire apostolică este legată de primirea Sfântului Botez și de participarea la dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, după ce numărul celor care au devenit creștini a crescut, au fost numiți „sfinți” acei creștini care, prin faptele și viața lor l-au urmat întru totul pe Mântuitorul Hristos. Primele trei secole creștine au adus o altă valență a acestui termen – sfinți au început să fie numiți martirii pentru credință. Eroii credinței, acei oameni care preferau să moară, în loc să se lepede de Dumnezeu, au devenit sfinții Bisericii.
Încetarea persecuțiilor și pacea adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au dus la apariția altor categorii de sfinți. Departe de zgomotul lumii, unii credincioși au căutat sfințenia în liniște pustiului – sfinții cuvioși. Teologii și marii gânditori ai religiei creștine, care au trăit conform Evangheliei, au fost numiți și ei în ceata sfinților lui Dumnezeu. Apostoli, mucenici, cuvioși, împărați, oameni simpli, ierarhi și preoți, bărbați, femeii sau copii, oameni care au înțeles că esența vieții este bucuria învierii și mărturisirea cu toată inima a credinței formează ceata sfinților.
Deci, sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii.
Una dintre cele mai frumoase cântări ale Bisericii ne arată care este legătura noastră cu sfinții: „Doamne, de nu am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi!”. Așa cum îi numește Biserica, „prieteni și casnici ai lui Dumnezeu”, sfinții au puterea să se roage pentru noi în fața lui Dumnezeu. De aceea, spunem totdeauna: „Sfinte… roagă-te pentru noi!”.
Mijlocirea sfinților o obținem prin cinstirea pe care noi, credincioșii actuali, le-o aducem.
Dar cum îi cinstim pe sfinți? În primul rând, urmându-le exemplul vieții lor. Credința profundă, viața curată, faptele izvorâte din bunătatea lor ar trebui să devină coordonate ale vieții noastre. Pe plan secund, îi cinstim pe sfinți prin zilele de prăznuire rânduite de către Biserică, prin participarea la slujbele închinate lor – având icoanele lor în bisericile și în casele noastre, prin purtarea numelor lor și prin închinarea la sfintele lor moaște.
Moaștele sfinților – semnul sfințeniei lui Dumnezeu, împărtășit oamenilor. Cuvântul românesc „moaște” reprezintă o moștenire rămasă din folosirea limbii slavone, în Biserica noastră. Sensul acestui termen este acela de „relicvă” sau „rămășițe pământești” ale sfinților. Cinstirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, de aducere aminte a sfinţilor Bisericii. Moaştele sunt cu adevărat sfinţite, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască.Prin închinarea la rămășițele pământești ale unui sfânt, creștinul cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.
Si iata ca ne intalnim in aceste două zile cu doi mari sfinti a caror viata este scoasa la lumina cu toata smerenia, pentru ca ei au implinit acea porunca grea a Mantuitorului: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru din cer, desavarsit este”. Sunt doi mucenici: Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir, care isi implineste mucenicia sa rosie, cu sange nevinovat, si Sfantul Dimitrie cel Nou care este tot mucenic, dar mucenicia lui a fost o mucenicie alba, de grea nevointa si truda; mucenicie fara sange, dar tot mucenicie.
Pentru ca este foarte greu sa te lupti cu tine insuti, este extrem de greu, frati crestini. Deseori noi cautam fel de fel de scuze ca sa calcam in picioare cele mai usoare porunci ale lui Dumnezeu si sa ne facem voia noastra. Este foarte greu sa infrangem raul din noi.
Lupta aceasta au dus-o pustnicii, cei care nu au fost ucisi de altii, ci ei singuri si-au mortificat trupurile, ca sa le faca sfinte si curate, adevaratele temple ale Duhului Sfant. Acesti mari nevoitori au luptat pana la sange cu ei insisi, clipa de clipa, nu cumva sa se strecoare in ei un gand murdar, mincinos, fals, care sa intineze launtrul inimii. Aceasta luare-aminte la ei insisi le-a adus sfintenia vietii lor.
Suntem lasati pe pamant, ca sa castigam cerul, frati crestini. Dar cati dintre noi avem aceasta constiinta, ca Dumnezeu este mereu prezent in viata noastra, si cati inteleg pe deplin acele cuvinte spuse de Mantuitorul: „Cine implineste poruncile Mele, acela Ma iubeste”!
Sunt multi oameni care stiu foarte multe lucruri despre Dumnezeu, despre cum trebuie sa duca o viata cu adevarat crestina; pot scrie tratate intregi despre acest subiect. Stim si laudam pe cei care au urmat o astfel de viata, le intocmim cantari, asa cum am facut si noi, in seara aceasta. Insa noi, desi cunoastem aceste reguli de viata duhovniceasca, ducem o viata asa cum stim noi ca o ducem.
Adica in miselii, in pacate, in tot felul de rele si lipsuri duhovnicesti. La cele mai mici neajunsuri ne razbunam, ne uram intre noi, ne tulburam, ne vorbim de rau si ne otravim viata sufleteasca. Nu asa a facut sfantul Dimitrie. El era o fiinta umila, cinstita in sufletul lui si mereu cercetandu-se pe sine, ca sa poata placea lui Dumnezeu, sa implineasca intru totul voia Lui. Desi nu stia carte, nu stia nici sa se iscaleasca, insa prin felul sau de viata, prin atenta supraveghere a vietii lui, a ajuns ce a ajuns.
De aceea, frati crestini, plecandu-ne fruntea pe mana lui binecuvantata de Dumnezeu si plina de har, sa ne gandim la sfintenia vietii lui si sa ne indreptam viata noastra, adica sa ne umilim, sa ne tanguim pentru tot ce ne lipseste din cele sufletesti si sa cerem de la Dumnezeu sa ne ajute sa sporim in bine, nu atat in cunoastere, cat mai ales in practicarea acestor reguli de sfintire a propriei noastre vieti.
Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:
Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.
Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.
În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.
În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.
În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis: Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine? Nu! i-a răspuns femeia. Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.Şi te-a consultat? întrebă femeia. M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte! Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.
În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori. După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.
Creştinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaşte pentru a le săruta cu evlavie, cu ferma convingere că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. Închinarea la rămășițele pământești ale sfinților ne face martori la viața lor minunată. În fața moaștelor Cuvioasei Parascheva vedem o tânără cuvioasă, care s-a nevoit până la sânge pentru dragostea de Dumnezeu și de semeni. La Sfântul Ioan de la Suceava avem în față mucenicul care a renunțat la viață pentru Hristos, și așa mai departe.
Nu mergem să ne închinăm sfintelor moaște doar „ca să ne meargă bine”, ci ajungem acolo cu toată credința, să mulțumim sfântului pentru mijlocirea adusă pentru noi în fața lui Dumnezeu. Ca și cum am merge la ziua de naștere a celui mai bun prieten. Mergem să ne bucurăm de prezența lui, de binecuvântare și de rugăciune curată.
Cinstirea sfinților și a sfintelor moaște, practică de două mii de ani a Bisericii, este modul în care noi, credincioșii actuali, mărturisim că Dumnezeu împărtășește din sfințenia sa oamenilor. Mărturisim că sfinții sunt prietenii și ajutătorii noștri!
Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787): „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor”.
Martiriul Sfântului Policarp: „Noi, creştinii am dobândit osemintele martirului Policarp, socotitu-le mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios”.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Stai lângă mormântul mucenicului, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor!”.
Sa mergem, așadar si noi, bolnavi cu trupul si cu sufletul la moastele Sfantului Dimitrie, iar in timpul in care zabovim pe Dealul Mitripolie sa citim acatistul Sfantului, sa ne inchinam cu credinta la sfanta racla si sa zicem: Sfinte Cuvioase Dimitrie, roaga-te pentru noi pacatosii! Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)