Sfântul Cuvios Gherasim - chipul sfințeniei și iubirii lui Hristos!
Sfântul Gherasim de la Iordan este pomenit in calendar la 4 martie și Mânăstirea Sf. Gherasim de la Iordan este un loc foarte drag pelerinilor în Tara Sfântă. Azi vom poposi și noi preț de câteva pagini aici.
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Gherasim. Cu postul, cu privegherea şi rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.(tropar)
Începuturile monahismului crestin, monah vine din greaca si inseamna singur, au fost in vremea sfântului Antonie cel Mare. Este vorba despre monahismul egiptean, despre retragerea celor care voiau sa fie doar în legatura cu Dumnezeu, departe de lume, in pustie. Mânastirea Sfantului Antonie cel Mare, locul unde sfantul a rezistat ispitelor. Astazi, dupa mai binede 16 secole de la infiintare, manastirea, aflata tot in pustiul egiptean, este lacas al crestinilor copti. Construita la mijlocul secolului al IV-lea, initial erau o bisericuta, o trapeză si cateva chili, de ucenicii lui Antonie cel Mare, nu si-a interrupt niciodata slujbele, azi fiind acelasi ca in urma cu un mileniu si jumatate. Discipolii sfântului, cunoscut ca primul anahoret crestin, au ridicat micul lacas la poalele muntelui unde el a murit.
Poate ca nu a fost cel dintai care s-a retras in pustie, se pare ca Pavel Tebeul ar fi fost, dar Antonie a avut o influenta extraordinara asupra contemporanilor hotarati sa pustniceasca. Învataturile sale si felul in care a rezistat ispitelor lumesti vreme de 50 de ani fiind dat “manifestul” viitoarei miscari isihaste. In secolele XIII-XIV, manastirea traverseaza o perioada de glorie, artele si literature cunosc o extraordinara efervescenta, se fac numeroase copii si traduceri ale unor manuscrise importante ale crestinatatii.
Câteva dintre primele mânăstiri ale crestinatatii exista si astazi, fiind vizitate de mii de pelerini din toata lumea: Mânastirea Sfanta Ecaterina, pe locul rugului aprins, la poalele Muntelui Sinai, locul unde Moise a primit Tablele Legii, in Egipt. Mânastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, pestera sfantului Ilie. Manastire ortodoxa,lacasul se afla pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon, strabatut de samariteanul cel milostiv dat pilda ucenicilor de Iisus. (Lc 10,29-37). Mânastirea Sfantului Teodosie cel Mare, incepatorul vietii de obste, care se afla in apropierea Bethleemului, pe drumul spre Marea Lavra a sfantului Sava din pustia Iudeii, întemeiata in 476 chiar de sfant, manastirea initiala a fost distrusa, dar în jurul ei s-a facut alta.Și desigur ca sunt multe alte mânastiri pe care cei mai multi dintre credincioși și pelerini le pot adauga la aceasta listă și care fac parte din istoria monahismului din estul europei si din orient.
Sfanta Biserica a dreptei credinte, corabie pe valurile ridicate de furtuna pacatelor noastre s-a vadit, din care multi s-au pierdut, nestiind a merge pe ape, neavand in cuget si sfintiri tri-sfanta cantare: Aliluia!
Încă din primele veacuri creştine oamenii sfinti ai lumii l-au cautat și l-au slavit pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să mântuiască lumea și au încercat nu mumai să-L marturisească, sa-L propovaduiască, ci și să urmezeu exempulul Său. Încă din primele veacuri creştinne monahismul s-a dezvoltat și în Ţara Sfântă mai ales în localităţile legate de existenţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi în munţii din pustiul Iudeii de dincolo de Ierusalim.
Această pustie începe din latura de răsărit a Cetăţii Ierusalimului şi se întinde până la Marea Moartă şi dincolo de Iordan, iar spre sud până aproape de Peninsula Sinai. În acest spaţiu, ars de soare nu se află aproape nici-o formă de vegetaţie. Doar poate, din loc în loc, la zeci de km distanţă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, musteşte câte un mic izvoraş, sau apare o oază, potolind setea puţinelor vieţuitoare din deşert. Aici este linişte deplină şi nici-o grijă nu tulbură acest ţinut încărcat de atâta sfinţenie şi istorie creștină. În acest spaţiu plăcut sufletului şi ostil trupului au ales să trăiască mulţi sfinţii placuţi lui Dumnezeu. Ei au ales contemplaţia şi vorbirea directă cu Dumnezeu, ca hrană de bun preţ sufletului şi au învăţat trupul că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.
Atunci când Dumnezeu S-a pogorat în aceasta lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a facut văzut. Si privindu-L, noi, de fapt, Il privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu in lume, Icoana lui Dumnezeu in lume (Col 1,15). Si aparand aceasta Icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, Biserica Ortodoxa a reusit sa-l apere pe om, a reusit sa-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca sa ne transmita noua, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina pacatelor si a patimilor, am slutit-o, am zgariat-o prin toata viata noastra intinata. Domnul a coborat in aceasta lume, a devenit om, asa cum se spune in minunatele cantari si rugaciuni, ca sa înnoiasca Chipul Sau în om, sa înnoiasca Icoana Sa in om, care a fost pângărita de patimi, pângărita de viciile noastre, stricata de pacatele noastre, încat omul a devenit sluțire a Icoanei lui Dumnezeu. Si El, pogorandu-Se in aceasta lume ca o curata, preacurata Icoana a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a aratat ce este omul, ce este omul desavarsit, cum trebuie sa fie omul in aceasta lume.
Caci ce inseamna sa fii Icoana lui Dumnezeu, sa fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta inseamna, că: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu in noi; avem simtire, avem inima – aceasta este chipul lui Dumnezeu in noi; vietuim in aceasta lume – aceasta este chipul vietuirii dumnezeiesti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu - acesta este chipul nemuririi dumnezeiesti. Si Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Sau, ca sa vietuim in aceasta lume intru El, ca mintea noastra totdeauna sa cugete: Ia aminte de unde esti, tu esti de la Dumnezeu, sa ai ganduri curate, ganduri dumnezeiesti. Atunci voia noastra este sanatoasa si desavarsita, cand se intoarce catre voia lui Dumnezeu, catre originea sa. Simtirea noastra este curata, sanatoasa, este dumnezeiasca, daca se calauzeste dupa simtirea dumnezeiasca.
In aceasta lume, noi purtam, de fapt, o lupta neincetata, o lupta pentru a pastra nestricată Icoana lui Dumnezeu care se afla in sufletul nostru. Cine o fura de la noi? Toti iconoclastii, toti potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este pacatul, iar tatal relelor sete satana, care îi conduce pe eretici. Pacatul nu Il suporta pe Dumnezeu, nu Il vrea pe Dumnezeu nici in om, nici in lumea dimprejurul sau. Iar in pacat iconoclastul principal este satana, impreuna cu ingerii sai, diavolii cei întunecati. Ei sunt aceia care ne fura sufletele noastre, care arunca pacate in sufletele noastre si acopera Chipul lui Dumnezeu care este in noi. Cu catranul cel negru al pacatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Si omul, daca traieste in pacate fara sa se pocaiasca, daca nu se lupta impotriva pacatelor sale, daca ramane in ele, daca nu le spovedeste, ce ramane din sufletul sau? Chipul lui Dumnezeu ramane cu totul manjit de vicii care raspandesc duhoare, de patimi si de moarte, infricosatoare imagine, cumplita rusine!
In aceasta lume, noi suntem, la lupta, mereu in lupta. Niciodata nu inceteaza aceasta lupta. Nu exista impacare intre om si diavol, nu exista impacare intre om si pacat. Diavolul alearga in jurul fiecaruia dintre noi cautand ca sa o schimonoseasca, sa intineze, sa distruga, sa nimiceasca Icoana lui Dumnezeu, Care este intru noi, ca sa-l poata purta pe om dupa voia lui cea demonica si nebuna si sa-l infunde in iad. De aceea in Evanghelie auzim de atatea ori din gura Mantuitorului: Privegheati, privegheati asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul este maretia dumnezeiasca intru tine, marirea dumnezeiasca. Aceasta este cea mai de seama valoare pe care o aveti; cea mai de seama valoare dupa Dumnezeu, in toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tau! El este nemuritor si vesnic. Unde va merge sufletul tau depinde de tine: va merge, oare, in vesnica Imparatie a Cerurilor sau in intunericul vesnic, in iad – depinde de libera ta voie.
Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume. Iti cunosti vrednicia, traieste potrivit cu ea. Iar pe aceasta intotdeauna o pazeste numai Domnul Hristos, Sfanta Sa Biserica si toate sfintele puteri pe care El i le-a daruit. Iata, Domnul i-a daruit Bisericii toate mijloacele si puterile, pentru ca sa pastram intru noi aceasta maretie dumnezeiasca si sa o sporim pana la cea mai inalta masura. Ne-a daruit Sfintele Taine si sfintele virtuti. Iata, ce este sfantul post? Sfantul post este curatirea sufletului, curatirea icoanei din suflet de noroiul pacatelor, de smogul patimilor, de mâlul viciilor, daca omul voieste cu sinceritate sa-si curateasca sufletul inaintea lui Dumnezeu, sa curateasca icoana sufletului sau care este cu totul manjita si cel mai adesea stricata de pacate. Domnul i-a randuit Sfintei Sale Biserici sfantul post, pentru ca în cursul postului sa ne curatim de orice intinaciune, sa curatim acest chip dumnezeiesc, aceasta icoana a lui Dumnezeu din noi, pe care am patat-o.
Apoi, rugaciunea este recunoasterea ajutorului lui Dumnezeu, a luminii ceresti ce se pogoara in sufletul nostru intunecat, pentru a scoate bezna intunecata a pacatelor din icoana sufletelor noastre. Ce este iubirea evanghelica? Ce este milostenia, ce este blandetea, ce este smerenia? Toate acestea sunt puteri dumnezeiesti, sfinte virtuti evanghelice pe care ni le-a daruit Domnul Hristos, iar Biserica ni le daruieste si ni le recomanda ca sa ne curatim sufletele de pacate si sa zugravim icoana, icoana lui Hristos in sufletele noastre. Culmea a toate este atinsa prin Sfanta Impartasanie. Sfanta Impartasanie prin care fiecare dintre noi ne impartasim – cu Cine? Cu Insusi Domnul Hristos! Caci in Sfanta Impartasanie fiecare crestin Il primeste pe Dumnezeu intreg, Il primeste pe minunatul Domn Hristos, primeste intregul Sau Adevar vesnic, intreaga Sa Dreptate vesnica, primeste intreaga Sa Viata vesnica. De aceea, Sfanta Impartasanie este cel mai insemnat eveniment in viata fiecarui crestin, cel mai important. Prin ea tu primesti nestirbit nemurirea lui Hristos in sufletul tau, Il primesti pe El intreg, primesti Evanghelia Sa intreaga. Ia aminte cum traiesti, pana in ziua de astazi.
Mânastirea Sfântul Gherasim de la Iordan este primul lacas din Valea Botezului. Aici, in valea Iordanului, la poalele muntilor din desertul Iudeii, sfantul Gherasim a ridicat primul lacas monahal din apropierea apei unde a fost botezat Mantuitorul. Parintii crestinatatii incepusera a pustnici nu numai in Egipt, ci si in Valea Iordanului. A fost atunci in pustia Iordanului un sihastru, care nu demult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate randuielile vietii monahicesti le trecuse si bine se invoice asupra necuratelor duhuri”, scria Chiril al Ierusalimului despre Gherasim.
Din partile Lichiei adunat de chemarea slujirii dumnezeiesti, te-ai ocolit cu frica de Dunnezeu si cuget dumnezeiesc dobandind ai lasat cele stricacioase si trecatoare.(Acatist)
Mânăstirea, ridicata in secolul al VI-lea in jurul unei fantani adânci, a fost părasita, apoi distrusa si, in fine, reconstruita in secolul al XIX-lea asa cum o vedem astazi.Sfantul Gherasim a imbinat pentru prima data cele doua feluri de viata monahala, cenobitic (fiecare in locsorul lui) si de lavra (traiul in comun) si a organizat astfel cea dintai comunitate de calugari, cu reguli stricte. Aşa se forma cu timpul o comunitate monahală şi se întemeiau lavre. Deşi unii monahi continuau să rămână retraşi în grotele din apropierea lavrei, dar totuşi ei păstrau legătura cu grupul initial.In antichitate, lavra (în limba greacă λάβρα) denumea o parte a oraşului sau un perimetru populat, înconjurat de ziduri de apărare. Mai apoi, în secolul al IV-lea, termenul de lavră apare în denumirea uneia dintre mănăstirile întemeiate de Sfântul Hariton Mărturisitorul – Vechea Lavră, cunoscută și sub numele de Shuqa (cerc), datorită modului de așezare a chiliilor, ridicate una lângă alta, iar nu risipite. În secolul al V-lea, Sfântul Eftimie cel Mare (377-473) a pus bazele a numeroase comunități monastice în întreaga Palestină, folosind modelul de lavră al Sfântului Hariton Mărturisitorul. Un sistem asemănător a fost introdus de Sfântul Gherasim de la Iordan către anul 460, cu șaptezeci de chilii ridicate în jurul unei chinovii. După o vreme petrecută în viața de obște, călugării se îndreptau apoi spre viața pustnicească. La anul 478, Sfântul Sava cel Sfințit (†532), în apropierea peşterii sale de pe Cheile Kedronului, a întemeiat o mănăstire mare care a primit numele său – Lavra Mar Saba (Lavra Sfântului Sava), cunoscută în sursele mai vechi drept Marea Lavră. Viaţa monahală continuă şi astăzi în Lavra Sfântului Sava. În Sfântul Munte Athos, Marea Lavră este numele dat mănăstirii întemeiate de Sfântul Athanasie Athonitul. Înainte de Sfântul Atanasie, monahismul athonit era unul de tip pustnicesc, semi-anahoretic și lavriot. Deşi era o mănăstire cu viaţă de obşte, Sfântul Atanasie a păstrat numele de „lavră” mănăstirii ctitorită de el, din cauza opoziţiei pustnicilor athoniţi. Principala caracteristică a monahismului de tip lavriot era rugăciunea individuală săvârșită în chilie de fiecare călugăr, spre deosebire de monahismul de tip chinovial, unde majoritatea slujbelor se săvârșeau în comun.
Mânastirea Sfântul Gherasim. Încă de departe se vede turla aurită înălţându-se peste o clădire înconjurată de ziduri ca de cetate. Ansamblul monahal de la Iordan este alcătuit din mai multe clădiri: biserica centrală, chiliile călugărilor, bucătăria şi trapeza. Biserica centrală se află deasupra paraclisului închinat Maicii Domnului; la biserică se ajunge urcându-se cele câteva trepte din partea dreaptă a curţii. Aici se păstrează şi Sfintele Moaşte ale călugărilor omorâţi de perşi. Astăzi, aceasta este singura mănăstire de pe Valea Iordanului deschisă pentru închinători. În afara zidurilor Mănăstirii Sfântului Gherasim de la Iordan se găsesc ruinele a peste 70 de chilii sihăstreşti ce au făcut parte din vechea Lavră a Sfântului Gherasim de la Iordan. Acestea chilii simple sunt săpate în pământul moale din Valea Micului Palmier – Wadi en-Nukheil. Chiliile sihăstreşti au fost descoperite şi cartografiate de către arheologul Hirschfeld. În aceste chilii au fost descoperite obiecte de ceramică din perioada bizantină
Intram în curtea Mânastirii Sfântul Gherasim, într-un loc plin de taine, pe o poartă ingustă, un loc umbros, menit să ne racorescă de arșita pustiei și să ne adape sufletul însetoșat după Dumnezeu. Iata-ne sub ocroritea maicii Domnului, care a trecut și s-a adapostit aici ținand strâns în brate, lipit de pieptul Său pe Împaratul Împaraților în timpul fugii în Egipt. Obișnuiti cu întinderile vaste ale pustiului curtea mânastirii ne pare neîncapătoare asta și pentru ca fiecare colțișor este plin de sfintenie și de istorie crestină, dar încet, încet îi descoperim o parte din rosturi și din comori. În mijlocul curții tronează Crucea, armă asupra diavolului și a lumescului din noi
Îndraznim să ne ridicăm ochii și vedem ca ne întâmpina Sfântul Gherasim cu leul slujitor care a recuperat catârul luat de negustori și îl aduce înapoi la Sfântul Gherasim împreună cu camilele acestora, deasupra peșterii în care s-a adăpostit pentru o noapte Fecioara Maria, Pruncul Iisus și Sfântul Iosif. Tradiția spune ca în aceasta pesteră se adapostiseră și magii dupa ce au parasit Bethleemul. Cercetam și fotografiem fiecare colțișor și ca în toate mânastirile ospitalitatea acordată oaspeților, pelerinilor este la ea acasă, pe o masă gasești mereu suc, apa, uneori cafea, ceva de mâncat, dulciuri etc., iar saracii sunt adapostiți și hraniti fiindcă în spatele fiecaruia este Hristos. Astazi maicutele de aici nu mai aduc în mămastire lei, catâri ori alte animale, astazi eroii nostrii preferați au fost gainușele, cocoseii și pasările din colivie. Papagalii ne urmaresc atenți mișcarile Pasarile se ospatează si ele din pâinea pe care maicuțele o oferă pelerinilor. Am urcat scarile spre biserica de la etaj, înainte de intrare erau oseminte și moaște ale calugarilor ucisi de persi. Între sfinții care sunt legații de istoria mânastirii sunt și Sf. Maria Egipteanca și Sf. Cuv. Zosima.
Biserica manastirii in care se adunau calugarii se afla la etaj, deasupra Capelei Maicii Domnului. La biserica se ajunge urcandu-se cele cateva trepte din partea dreapta a curtii. Interiorul bisericii este frumos impodobit, frescele si mozaicurile podelei facandu-ne sa ne gandim cat de frumoasa putea fi aceasta in perioada ei de glorie. In interiorul bisericii se pastreaza si Sfintele Moaste ale calugarilor omorati de persi. Catapeteasma, care tainuieste Sfantul Altar, este impartita in trei registre inegale: cel mai de sus infatiseaza icoanele praznicale, cel de la mijloc infatiseaza sfintii ocrotitori, in marime naturală, alaturi de Hristos si Maica Domnului, iar cel mai de jos infatiseaza cateva scene din Vechiul Testament. Capela Maicii Domnului se afla in curtea interioara a manastirii, imediat in partea dreapta a intrarii principale.
Ne simțim bine în acesta oază de verdeață, mai ales că afară este pustiul, în aceasta gradină roditoare pe care, așa cum spune acatistul, Sfântul Gherasim a udat-o cu lacrimi de credință. În anul 455, el a întemeiat o mănăstire pe care o va şi conduce ca stareţ până în anul 475, când va trece la cele veşnice. Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Ierusalim ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. Distrusă de perși în timpul marii invazii din anul 614, mănăstirea a fost reconstruită pe aceleași temelii la începutul secolului al IX-lea. Mănăstirea actuală a fost reconstruită pe ruinele unei alte mănăstiri, aflate în imediata vecinătate a lavrei Sf. Gherasim, și anume Lavra Sf. Kalamon (gr. Καλαμώνος Λαύρα), întemeiată de pustnici din deșertul Iordanului înainte de la Lavra Sf. Gherasim, și considerată cea mai veche mănăstire din Palestina. Din lavra Kalamon a plecat sfântul Sava cel Sfințit când a întemeiat propria sa lavră. Lavra era încă locuită în secolul al XII-lea când a fost restaurată de împăratul bizantin Manuel Comnenul. Pe ruinele acestei mănăstiri a fost construită în secolul al XIX-lea actuala mănăstire a Sfântului Cuv. Gherasim.
Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Gherasim; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.
Puţin mai încolo era o altă lavră numită Calamon sau lavra trestiilor, iar pe valea Hozevei Sfântul Ioan Hozevitul, iar mai târziu Gheorghe Hozevitul a întemeiat în pustia Ruva o altă lavră în care recent a trait o altă lavră în care recent a trăit şi un sfânt de neam român Ioan Iacob Hozevitul român Ioan. Cea mai mare dintre toate lavrele din pustiul din răsăritul Ierusalimului este cea a Sfântului Sava cel Sfinţit .
Parintele Cristian, ghidul grupului nostru dă explicații, în timp ce un grup de pelerini rusi au cântat în peșteră la icoana Maicii Domnului.. Ceea ce esti…în rusă bineînțeles… vom ajunge și noi nr vom închina, ne vom ruga apoi după un scurt cuvânt de învatatură vom cânta, în româna, cântece închinate Fecioarei și Fiului Până în secolul al VIII-lea, în mănăstire erau doar zece călugări. În vremea împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180), Patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului a înălţat o nouă biserică, folosind materiale de la vechea biserică. În anul 1185, când mănăstirea este vizitată de către Ioan Focas, doar un singur călugăr mai vieţuia între pietrele singuratice ale mănăstirii. După perioada cruciadelor, mănăstirea va fi în întregime abandonată. Va fi reconstruită în anul 1588, dar distrusă în anul 1734.
De-a lungul timpului, în apropierea mănăstirii au trăit Sfânta Maria Egipteanca şi Sfântul Cuvios Zosima, dar şi doi sfinţi romani: Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.
Aşa au fost şi lavrele întemeiate prin secolele IV-VI de Sfinţii Eftimie cel Mare, așa a fost în vremea Cuvuiosul Sava cel Sfinţit, a lui Teodosie începătorul vieţii de obşte ş. a., în vremea cărora istoria monahismului palestinian a înregistrat o mare strălucire.
Printre primii sihaştrii în jurul cărora s-au stabilit pustnicii din Ţara Sfântă au fost Sfântul Ilarion, marele făcător de minuni şi ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, apoi Sfântul Hariton, cel care a pus bazele lavrei din Fara, iar mai apoi a celei din Carantania, locul în care a fost ispitit şi a postit. În viaţa acestor părinţi se relatează că ei lăsau ucenicilor lor anumite reguli, în mare bazate pe principiile ascetismului egiptean. Monahii aveau o rânduială de ascultare, de hrană şi de muncă bine stabilită. Rugăciunile şi cântările erau stabilite la anumite ceasuri din zi şi din noapte. Iar în vreme ce mintea şi sufletul erau ocupate cu rugăciunea și meditaţia mâinile trebuiau să lucreze, lenea fiind socotită izvorul răului.
Ospitalitatea era aproape o lege pentru că sub zdreanţa săracului, putea să fie însuşi Hristos. La început pustnicii locuiau în singurătate şi doar sâmbăta şi duminica veneau să asiste la Liturghie și așa a ramas în multe locuri, intre care Muntele Athos cu pusnicii din pesteri și vagauni, pâna în ziua de azi.
Până în secolul al VIII-lea, în mănăstira de la Iordan erau doar zece călugări. În vremea împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180), Patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului a înălţat o nouă biserică, folosind materiale de la vechea biserică. În anul 1185, când mănăstirea este vizitată de către Ioan Focas, doar un singur călugăr mai vieţuia între pietrele singuratice ale mănăstirii. După perioada cruciadelor, mănăstirea va fi în întregime abandonată. Va fi reconstruită în anul 1588, dar distrusă în anul 1734. De-a lungul timpului, în apropierea mănăstirii au trăit Sfânta Maria Egipteanca şi Sfântul Cuvios Zosima, dar şi doi sfinţi romani: Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ. Aşa au fost şi lavrele întemeiate prin secolele IV-VI de Sfinţii Eftimie cel Mare, așa a fost în vremea Cuvuiosul Sava cel Sfinţit, a lui Teodosie începătorul vieţii de obşte ş. a., în vremea cărora istoria monahismului palestinian a înregistrat o mare strălucire.
Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Cuv. Gherasim i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre avva Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blânzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.Scara faptelor celor bune străbătând-o, înţelepte, te-ai învrednicit de o privire şi mai Tainică. Pentru aceasta ai şi luat har de a vedea mai înainte de vreme cele ce aveau să fie.
„Omul este chemat să umanizeze animalele, animalele umanizate să animalizeze plantele, plantele animalizate să vegetalizeze mineralele, mineralele să pacifice elementele, astfel încât mineralele să se vegetalizeze, plantele să se animalizeze, animalele să se umanizeze (adică să dobândească limbajul uman) şi oamenii să se îndumnezeiască. Regnurile inferioare sunt determinate de cele superioare. Dumnezeu devine om, pentru ca omul să devină Dumnezeu. Evoluţia universului depinde doar de om. Singur omul îndumnezeit poate umaniza fiarele“.(Episcopul Jean Kovalevsky, Taina originilor)
O astfel de legătură a sfinţilor cu fiarele sălbatice este și în atenţia sinaxarului. Sfântul Gherasim de la Iordan, pomenit în 4 martie, s-a deprins încă de copil cu frica de Dumnezeu. „Înţelepţite de Dumnezeu, părinte Gherasim, într-aripându-ţi gândul tău cu credinţă spre Domnul, nestatornicia celor lumeşti ai defăimat şi, pe umerii tăi luându-ţi crucea, Stăpânului tău celui din cer ai urmat, supunând judecăţii trupul cel cu anevoie de înfrânat, cu nevoinţele pustniciei, prin puterea Sfântului Duh“. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi auzind de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă, răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul pe mormântul sfântului. Condacul sfântului ne aduce aminte de aceasta: „Aprinzându-te de dorirea celor de sus, asprimea pustiului Iordanului mai mult decât toate dulceţile lumii ai socotit-o, acolo plecându-se ţie fiara cu ascultare până la moarte, cu jale pe mormântul tău s-a sfârşit, într-acest fel preamărindu-te Dumnezeu; pe Care roagă-L pentru noi, părinte Gherasim“. Legătura aceasta de supunere şi dragoste dintre leu şi sfântul lui Dumnezeu, Gherasim, ne arată câtă ascultare aveau fiarele către Adam, în rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere.
Cuviosul Gherasim este lauda pustnicilor și din tinereţe având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu, și primind sfinţitul chip monahicesc s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, apoi s-a întors iarăşi la Lichia, și după aceea a venit în Palestina, pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450) şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune și a ajus la apele Iordanului ca să facă acestă mânastire.
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Gherasim, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
În zilele petrecerii Sfantului Gherasim în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi. După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită. Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinând de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tânăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul şi ceilalţi sfinţi.
De la lume, de la trup si de la diavol vin ratacirile, curse ascunse in caile in pare umblam. Dar cetatea Iisus Hristos este de necucerit si peste toate lumina Lui privegheaza.(Acatist)
Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte. ,,Cu năvala rugăciunilor, taberele demonilor le-ai rănit vitejeşte şi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, L-ai lăudat, Sfinte Părinte Gherasime,, Aceasta povesteşte Chiril despre dânsul. După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzându-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încât mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greşeala să în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.
Asa cum oglinda reflecta orice chip sau lucru asezat inainte-i, asa te-ai facut tu oglinda de taina si iubirea sfinteniei lui Hristos, pentru care cu cutremur si liniste glasuim si noi cu tine, cu voi,cu toti cei ajunsi la limanul ceresc: Aliluia! Aliluia! Aliluia!(Acatist)
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămâna fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puţină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile. Sâmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puţină pâine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încât fiecare dintre dânşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obşte.
,, Armă tare având împotriva tuturor măiestriilor celui potrivnic înfrânarea, vitejeşte să călcăm în picioare toate meşteşugirile lui,, Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfântul le răspundea: "De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!" Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate câte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul şi Marele Post nimic nu gusta până la luminată zi a Învierii lui Hristos, decât numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfânta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.
Lângă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.
Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine şi apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna şi îl iubea. Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia câteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţând la cer cu bucurie sufletul Cuvi Eftimie.
Luminându-ţi ochii cei înţelegători ai sufletului tău, cu Strălucirea Duhului, purtătorule de Dumnezeu, ai privit prin virtute Lumina Cea Neapusă.Cautat erai de toti cei aflati in nevointe si te-ai facut ca o oaste dumnezeiasca, taina peste fire, tamaduitorule al urii, cel ce desavarsit ai cantat: Aliluia! Peste fire a fost alcatuirea ta pentru ca peste fire te-ai nevoit, aducand la firea cea dintai cele pierdute din neascultare.(Acatist)
Omule! Nu sluti chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Domnul Hristos, Care prin Sfanta Impartasanie a intrat in sufletul tau. Nu-I impleti prin pacatele tale cununa de spini in jurul capului. Nu-I intina minunatul si Sfantul Sau Chip cu tina pacatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum traiesti! Daca pana astazi ti-ai ingaduit orice pacat, fie ca ai furat, fie ca ai savarsit adulter, sau ai fost iubitor de argint, sau ai avut ganduri necurate in sufletul tau, osteneste-te ca pe toate acestea sa le respingi. Tu Il saruti pe Domnul – ce raspundere, ce lucru infricosat! Stii, fiecare nou pacat al tau este o palma peste Sfantul Sau Chip, fiecare pacat al tau este o lovitura de moarte in icoana vie din sufletul tau. Sinucidere este aceasta. Te-ai impartasit, ai devenit purtator de Hristos, te-ai indreptat, ti-ai indreptat viata. Nu ingadui in niciun fel ca aceste dorinte sa te ucida. Gandurile cele rele aduc tulburare: lupta-te impotriva lor, nu te lasa stapanit de rau. Biruie raul cu binele! Biruie-l pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai impreuna cu Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fara El, oamenii sunt molii si plosnite, pe care diavolul le imprastie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai impreuna cu Domnul Hristos. Si El stapaneste asupra vietii noastre, asupra intregii vieti de pe pamant.
Fie ca El sa ne curateasca de tot pacatul, de orice patima, sa ne izbaveasca de orice diavol, de orice moarte, ca si noi sa fim pe pamant, cu adevarat, icoane vii ale lui Dumnezeu, ca omul sa fie maretie dumnezeiasca pe pamant. Omule, frate! Nu uita niciodata ca esti un mic dumnezeu in facere! In facerea fiintei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu. Ia aminte cum traiesti, ia aminte ce faci cu icoana lui Dumnezeu care este in tine. Ia aminte, omule! Omule!
La apa Intaiului Botezat, la Iordan ai fost trimis de Sfantul Eftimie cel Mare sa aduni oile risipite ale turmei Mantuitorului lumii. Ai facut din inima ta biserica Domnului, caci fara de margini a fost si iubirea ta pentru cele facute si binecuvantate de Domnul.(Acatist)
Omule! Caci, viata noastra isi are inceputul pe pamant si ne duce inaintea prealuminatului Chip al lui Dumnezeu, ca acolo sa dam raspuns ce am facut cu chipul lui Dumnezeu in aceasta lume. Fie ca Bunul Dumnezeu sa daruiasca inimii fiecaruia dintre noi toate darurile ceresti, toate virtutile evanghelice: si credinta, si dragostea, si nadejdea, si rugaciunea, si postul, si rabdarea, si blandetea, si smerenia, pentru ca sa putem tine piept in aceasta crancena lupta pamanteasca si sa pastram chipul lui Dumnezeu in sufletele noastre, si sa plecam din aceasta lume in cea de dincolo spre Hristos Cel inviat. Iar pana atunci, fie ca sfantul post sa ne conduca spre Sfintele Pasti, spre Sfanta Inviere a lui Hristos – ca atata timp cat vietuim in trup sa I ne inchinam Lui, Domnului Celui Inviat, Biruitorului pacatului, al mortii si al diavolului, Lui, Celui ce a daruit Viata vesnica si trupului, si sufletului nostru.
Cu moartea pre moarte calcand viata vesnica a izvorat Dumnezeu tuturor celor ce-L urmeaza si sfantul Lui jug pe grumaz si-l aseaza, odihna cea lucratoare afland, vesnic bucurandu-se cu cantarea: Aliluia!(Acatist)
In pustie, și nu numai, înca de la inceputurile crestinismului omul încerca să se apropie de Iisus Hristos, modelul și icoana lui. Prin aceste văi ale munţilor numite de localnici „wadi” părinţii pustiului se retrăgeau în vreo crăpătură, în vreo grotă,în vreo peșteră hotărâţi fiind să lepede cu totul modul de viaţă lumească, să-l găsească pe Hristos, să încerce să-I semene Lui. Să fie sfinți asemenea Lui. În curând, prin harul lui Dumnezeu Cel ce pe toate le face, faima lor, a rugatorilor din acestă lume, a celor care caută sfințenia, se răspândea şi în jurul lor se adunau alţi și alți pustnici pentru a învăţa de la ei metodele dobândirii sfinţeniei. Taina si lumina, soapta si strigare bucurie in nevointe, ajunare indestulatoare, desert verde, furtuna neprimejduita, blandete nestricacioasa si stapanitoare, iubire din iubirea lui Dumnezeu te-ai aratat.(Acatist)
La început pustnicii locuiau în singurătate şi doar sâmbăta şi duminica veneau să asiste la Liturghie și așa a ramas în multe locuri, intre care Muntele Athos cu pusnicii din pesteri și vagauni, pâna în ziua de azi. Cu timpul s-au organizat şi construit biserici şi obşti. Obştea avea un rol important de şlefuire, în care se ducea o viaţă în comun de ascultare muncă şi rugăciune. Aici veneau monahii tineri şi începătorii, obştea fiind pentru ei o adevărată şcoală a pustiei. După o perioadă suficientă de pază, de lupte, de nevoinţe şi izbânzi duhovniceşti, nevoitorii obştilor veneau în lavră unde duceau mai mult o viaţă contemplativă, dar nu era exclus ca şi cei din lavră să fie trimişi iarăşi în mănăstirile de obşte pentru vreo anumită îndreptare. În această situaţie se găseau mănăstirile şi obştile din Ţara Sfântă pe laŢara Sfântă pe la începutul secolului al V -începutul secolului al V - lea, când de pe Eufratullea, când de pe Eufratul de Sus a venit şi s-a stabilit într-o grotă din Fara un monah cu numele numele Eftimie. Acesta avea să dea o mare strălucire monahismului din pustiul Ierusalimului alături de bunul său prieten şi învăţător pe numepe nume Teoctist. De la acesta a învăţat toate nevoinţele cele pustniceşti, privegherile prelungite, dormitul pe piatră, rugăciunea, meditaţia şi postul. Viaţa celor doi părinţi cu toate nevoinţele şi experienţele cele monahiceşti au constituit pentru miile de monahi, care roiau împrejurul lor adevărate pilde de viaţă şi nevoinţă. Ei au devenit părinţii şi înţelepţii pustiei care vindecau nu numai trupurile dar şi sufletele, fraţilor şi tuturor credincioşilor care apelau la dânşii.
Ai implinit ascultarea cea mare iubind pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau si pe aproapele ca pe tine insuti, intorcand intelegerea desavarsita a creatiei si lumina in ochii tuturor, oameni si fiare, cu ingerii toti cantand: Aliluia! Cu fapta si adevarul, urmand lui Hristos in iubire cruce ai aflat, prin care cei ce te urmai ii scapai de frica satanei, ii tamaduiai de neputinta lumeasca, trecandu-i hotarul pacatelor cel de netrecut fara de rastignirea intru dragostea lui Dumnezeu. Taina si implinire a voii lui Dumnezeu, pustnicia cea lepadata de toate cele lumesti aduce tuturor bogatia mantuirii: Aliluia! Vietuirea ta cine o poate intelege si urma? ingerule in trup omenesc care ai daruit tuturor ucenicilor tai postul desavarsit, roditor al rugaciunii rugului aprins si implinirea vietii. Taina Sfintei Cruci, taina jertfei iubirii, taina unirii ce ruperea pacatului o trece, taina chipului omului robit in cautarea Domnului ai implinit-o, invesnicirea redand-o cu rugaciunile tale: Aliluia! Toate le-ai lepadat pentru a dobandi tot de la unicul Dumnezeu cel Intreit Sfant, pe care L-ai slujit si de la care ai dobandit turma aleasa, cuvantatoare.(Acatist)
In limbajul pustnicilor, dorul priveşte obiectele ori persoanele absente, în timp ce dragostea se referă la obiectele ori persoanele prezente. Dumnezeu, fiind nevăzut şi necuprins, este dorit, dar fiind în acelaşi timp omniprezent şi participabil prin energiile Sale necreate în cei ce se fac vrednici de acestea, El este Dragoste.Sunt doi termeni: Dor şi Dragoste. Acest dor după Dumnezeu, această dragoste pentru Dumnezeu se naşte numai în linişte. Liniştea şi singurătatea îi ajută pustnicului să-şi adune mintea din tulburare, coborând-o în inimă pentru a cugeta şi a chema Numele cel mai dorit, singurul care trebuie iubit, al Preadulcelui Domn Iisus Hristos, spunând plin de dragoste: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!"
Mierea din faguri laolalta strange si albina si musca, ursul si omul, deopotriva hranindu-i, vindecandu-i si alinandu-i. Astfel a fost si cantarea ta, astfel sunt si rugaciunile tale acum: Aliluia! Cu ce arme ai biruit iadul si slabiciunile noastre omenesti, cel ce n-ai avut ca arme decat credinta, nadejdea si dragostea? Ca si noi cu ele inarmandu-ne sa-ti urmam la rai. Impreuna vietuitori ati fost Sfintilor Parinti de la Iordan si Palestina si Egipt si Sinai si Rait cu multimile de sfinti si mucenici si cu toti ingerii in chip vazut si nevazut, dar stiut si adeverit ati cantat: Aliluia! Timp de odihna nu are biserica luptatoare a Domnului decat la ceruri, in sanul cel bland al lui Avraam, acolo unde cei ce n-au vrut sa cunoasca odihna se aduna in cete pe cete, cantare ingereasca sa auda si sa cante.
In pustiul Iordanului ai trait, dar gradina mai desfatata decat a Semiramidei te-ai facut, vesnicule, roada Duhului implinind, taine ce se descopera doar in cantarea trisfanta: Aliluia! Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el – a tunat glasul de tunet al Domnului Sfantului Ioan Bogoslovul,Apostolul iubirii ce o ai urmat. Cautat erai de toti cei aflati in nevointe si te-ai facut ca o oaste dumnezeiasca, taina peste fire, tamaduitorule al urii, cel ce desavarsit ai cantat: Aliluia! Ai inteles cine este Biruitorul lumii, si L-ai marturisit cu gandul, cu cuvantul si cu faptele tale bune, aratandu-ne tuturor de atunci si din veac ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu venit la noi prin apa si prin sange(Acatist) Limba sa nu taca si gura sa nu se osteneasca aducand laude celor ce din tinerete au alergat la purtarea cea anevoioasa a duhovniciei, ca din iubirea Sa Domnul a revarsat har de iubire in inimile deschise Lui, intru care au stralucit si tu. Bucura-te Sfinte Parinte Gherasim, chipul sfinteniei iubirii lui Hristos.(Codac)
Cum îl numește biserica pe Sfântul Cuvios Gherasim? Chipul sfinteniei iubirii lui Hristos, tinerete luminata de lumina invierii, viata neirosita in alergari desarte, izvor nesecat ai iubirii lui Dumnezeu, tarina roditoare de cele mantuitoare, punte peste hotarul blestemului stramosesc, martor al biruintelor ortodoxiei, rug aprins nu pentru litera legii cu pentru trairea iubirii Mantuitorului Iisus, dar al iubirii lui Hristos, cuib al Sfantului Duh, binecuvantarea lui Dumnezeu Tatal, bucuria nevointei, campie roditoare celor iubitori de Hristos, cu rod de viata vesnica, nor cu apa dumnezeiasca, candela aprinsa Mantuitorului lumii, cetate a Premaritului Imparat Ceresc, trezorerie a Mangaietorului, revarsare din nesfarsitul fluviu al iubirei Sfintei Treimi, palat nestricacios al faptelor bune, sageata trimisa spre cer de arcul monahismului, potir sfant al posturilor mari, arma de care doar iadul si pacatul se inspaimanta, piatra in care Domnul lovind cu dragostea Sa a izvorat apa vie a rugaciunii, gradina mai frumoasa decat poate vedea ochiul lumii, plans auzit doar de ingeri si bunul Dumnezeu, indestulatorul celor ce se satura doar cu rostirea cea aspra, buruitorule al iadului fara de arme, blandete izvorata din iubirea lui Dumnezeu, cela ce ai stapanit peste regele fiarelor, foc ce parjoleste vrasmasiile diavolesti, cel de din contrarii ai facut armonie de rai, cel ce ai inteles ca Dumnezeu este iubire. Bucura-te Sfinte Parinte Gherasim, chipul sfinteniei iubirii lui Hristos!Amin (postat pe fb de ioan monahul)