Sfântul Cuv. Atanasie Atonitul
Sfântul Athanasie s-a născut în Trapezunda, capitala Pontului, între anii 927-930, din părinți nobili și bogați. La naștere a primit numele de botez Avraámios. Tatăl său era din Antiohia Siriei, iar mama sa din Kolhída (Pont). Tatăl său a murit înainte de nașterea sa, iar mama sa a plecat din această lume la scurt timp după nașterea pruncului. Micul Avraámios, rămas orfan de ambii părinți, a fost luat în grija unei monahii, o rudenie de-a sa, care și-a asumat creșterea și educarea sa. Întreaga viață și conduită a acestei monahii a influențat pozitiv și decisiv evoluția ulterioară a caracterului micului Avraámios. Cu toate că era doar un copil, acesta nu avea comportamentul și apucăturile celorlalți copii de vârsta sa. Nu era necuviincios, nepoliticos sau neatent, ci, dimpotrivă, îi plăcea să se roage și să meargă la biserică. După moartea protectoarei sale și după ce dobândise deja o educație aleasă, merge la Constantinopol, în timpul împăratului Romanos I Lekapinós (920-944), ajutat fiind de un funcționar al Imperiului, care venise în Trapezunda pentru a strânge impozitele. Ajuns în Constantinopol, se înscrie la școala directorului școlilor din capitală, pe nume Athanasie. Urmează ani grei de studiu, în care, cu mult zel și sârguință, se străduiește să-și însușească o educație cât mai aleasă. În paralel însă, nu-și neglijează sarcinile spirituale și religioase. În Constantinopol l-a cunoscut pe generalul Zefinazér, o rudenie de-a sa, în casa căruia a și locuit de altfel.
Învățător în Constantinopol. În scurt timp, Avraámios a devenit un cunoscător și învățător atât de priceput al filosofiei și retoricii, încât faima sa a ajuns până la palatele împărătești. Viața sa curată și plină de virtuți, blândețea firii sale, vorba dulce, cunoștințele sale bogate, caracterul său drept și cinstit, toate acestea l-au făcut iubit de către toți. Datorită darurilor sale, elevii și învățătorii școlii, «prin vot comun», i-au cerut împăratului să-l numească învățător. Și astfel, prin porunca împăratului, Avraámios este investit în funcția de învățător.
După ce a fost investit în această funcție, nu a întârziat să-și arate calitățile sale deosebite. Într-un interval de timp extrem de scurt, a dobândit mulți ucenici, fiind recunoscut de către toți drept un învățător înțelept. De la an la an, numărul ucenicilor sporea. Cu toate acestea, Avraámios ducea aceeași viață creștină virtuoasă. Dorința sa era de a de dedica în întregime lui Dumnezeu. Între timp, rudenia sa, generalul Zefinazér, a fost numit administratorul marinei din Marea Egee. Luându-l pe Avraámios cu el, acesta întreprinde o serie de călătorii în apele acestei mări. Ajungând la un moment dat în insula Límnos, tânărul Avraámios a putut zări de departe Sfântul Munte, unde, mai târziu, avea să întemeieze Marea Lavră. Revenit în Constantinopol, se întâlnește cu cuviosul Mihail Maleínon, întemeietorul și egumenul Lavrei Kyminás, căruia îi mărturisește dorința sa de a îmbrățișa viața monahală. La scurt timp după aceea, s-a întâlnit și cu Nikifóros Fokás, viitorul împărat al Bizanțului. Cuviosul Mihail considerând că Avraámios este pregătit să urmeze o viață mai ascetică și mai isihastă, îl trimite într-un loc pustiu, pentru a se dedica nevoințelor duhovnicești. Văzând cuviosul Mihail izbândele sale în plan spiritual, i-a prevestit faptul că urma să devină succesorul și continuatorul lucrării duhovnicești începută de el.
Monah în Lavra Kyminás. La scurt timp, Avraámios își dă demisia din funcția de învățător și intră în Lavra Kyminás. Aici este primit de cuviosul Mihail, egumenul mănăstirii, care îl călugărește, schimbându-i numele în Athanasie. După tunderea în monahism, Athanasie se dedică dobândirii virtuților monahale, sub directa oblăduire a experimentatului său duhovnic. În interval de numai patru ani, a reușit să dobândească «toată virtutea cea ascetică», curățindu-și mintea pentru a se învrednici de vederea «dumnezeieștilor descoperiri», așa cum menționează biograful său.
În Sfântul Munte. Însă Dumnezeu avea alte planuri pentru monahul Athanasie, care, plecând din muntele Kyminás, ia drumul Sfântului Munte. Ajungând aici, vizitează multe locașuri ale Peninsulei athonite și are ocazia să cunoască mulți monahi și asceți virtuoși. Rămânând impresionat de asprimea și austeritatea vieții ascetice, se hotărăște să rămână aici. Inițial, se stabilește la o chilie aflată în aproperea chiliei Zygoú, intrând sub ascultarea unui gheronda simplu și smerit. Nedorind să-și descopere identitatea, se prezintă drept un oarecare monah, pe nume Barnaba. Dorința sa era de a-i cunoaște pe monahii aghioriți și de a urma un stadiu superior de viață monahală – acela de erimit. Așa cum mărturisește el însuși în Tipicul său, în acea perioadă, autoritățile athonite nu permiteau nimănui să trăiască ca erimit, fără să fi trăit în prealabil doi-trei ani în Sfântul Munte ca simplu monah. În acest fel, autoritățile vroiau să mențină lucrurile sub control și să aibă o statistică a celor care doreau să devină erimiți.
Nevrând să-și descopere adevărata identitate, Athanasie intră așadar sub ascultarea acestui anahoret simplu, fără nici o educație, față de care, din respect, își ascundea cunoștințele vaste și darurile sale spirituale. Se smerește deci, făcându-se ucenicul unui gheronda aproape analfabet, care, în afara ascezei monastice, îl învață și «sfintele litere».
Între timp, Nikifóros Fokás, directorul Școlilor din Răsărit, îl căuta cu insistență pe Athanasie, care se nevoia din greu în Sfântul Munte pentru a deveni ascet. După ce l-a căutat fără nici un sorț de izbândă la diverse mănăstiri din Asia Mică, în cele din urmă, Fokás își amintește că Athanasie îi propusese în urmă cu doi ani să meargă împreună în Sfântul Munte, așa cum se menționează în biografia sfântului. De aceea îi scrie o epistolă eparhului de Tesalonic, în care îi cere să meargă în Sfântul Munte în căutarea lui Athanasie, făcându-i în același timp o amplă descriere a chipului acestuia. Ajungând în Sfântul Munte, eparhul are o întrunire cu Stéfanos, protos-ul Sfântului Munte (958-962), căruia îi comunică cererea lui Fokás. Acesta îi promite că îl va găsi. Era aproape sărbătoarea Crăciunului și urma să aibă loc sinaxa bătrânilor aghioriți, care se întruneau de trei ori pe an: de Crăciun, de Paște și pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului. La aceste sinaxe participau părinții de la schiturile din împrejurimile capitalei Karyés, sub conducerea protos-ului. Cu ocazia întrunirii desfășurate în Crăciunul acelui an, protos-ul a reușit să-l identifice pe Athanasie, astfel că toți athoniții au aflat că Barnaba era un monah foarte cult. Nu au aflat, însă, cine era el în realitate, întrucât acesta îi ceruse protos-ului să nu-i facă cunoscută adevărata identitate, fiindcă, în caz contrar, va părăsi Athosul. Protos-ul îi oferă o chilie pe lângă Karyés, unde Athanasie se instalează dimpreună cu un ucenic de-al său, pe nume Loukítzis, exercitând profesia de caligraf. În această chilie a rămas până în anul 959.
În 960, vine în Sfântul Munte Léon Fokás, directorul Școlilor din Apus și fratele lui Nikifóros Fokás, pentru a aduce mulțumiri lui Dumnezeu pentru victoria repurtată asupra sciților. Desigur, dorea să-l întâlnească pe Athanasie, lucru care s-a și petrecut de altfel. Atunci au aflat toți cine era de fapt monahul Barnaba și care era legăturile sale cu renumita familie Fokás. Pustietatea în care trăia, întreaga sa personalitate ascetică și legăturile sale cu una din cele mai de vază familii ale imperiului i-au impresionat pe mulți athoniți, care doreau să-l cunoască personal. Vrând să evite întâlnirea cu această mare de oameni și orice pericol de tulburare, Athanasie s-a gândit că a sosit vremea să pună în aplicare planul pentru care venise în Athos: retragerea în pustietățile Sfântului Munte, în isihie. Astfel, după ce petrecuse doi ani în această chilie de lângă Karyés, cu binecuvântarea protos-ului și a membrilor sinaxei, Athanasie se retrage într-un loc cu totul pustiu și inaccesibil, unde avea să întemeieze Marea Lavră. În acest loc și-a ridicat o colibă, un mic «laborator de lucrare a virtuților», în care s-a dedicat în întregime nevoințelor ascetice, petrecând în studiu și învrednicindu-se de mari vederi dumnezeiești.
În Creta. Între timp, aflat în fruntea armatelor bizantine, Nikifóros Fokás conducea campania de eliberare a insulei Creta de sub stăpânirea arabă (960). Ciocnirile au fost duri și cu mari pierderi de ambele părți, mai ales că, spre deosebire de armata arabă, armata bizantină a avut de îndurat frigul și foamea. Vrând să ridice moralul soldaților, Fokás le-a reamintit că scopul acelei campanii era eliberarea pământului și populației creștine aflată sub ocupația musulmanilor. De altfel, atât arabii, cât și sarazinii, folosind ca punct de plecare insula Creta, întreprindeau deseori invazii în toate insulele din Marea Egee, ajungând chiar și în Sfântul Munte. Aici nu s-au mulțumit cu capturile de bunuri materiale, ci au luat și mulți monahi drept ostatici. În încercarea sa de a le ridica moralul soldaților, Fokás a trimit scrisori către mănăstirile din Asia Mică și din Sfântul Munte, solicitând trimiterea câtorva monahi care să îmbărbăteze armata bizantină. Printre alții, i-a scris și lui Athanasie și protos-ului din Sfântul Munte. Monahii athoniți au răspuns pozitiv cerinței conducătorului bizantin. Și astfel, cu binecuvântarea protos-ului și a celorlalți bătrâni, Athanasie a fost trimis în Creta, însoțit de un alt monah, Theódotos.
Întâlnirea dintre Fokás și Athanasie a fost extrem de emoționantă. Acesta din urmă a fost primit cu mare cinste de către ilustrul general și prietenul său spiritual, Fokás. Deplasarea lui Athanasie în Creta a fost încununată cu succes, acesta ajutând la alungarea arabilor din insulă și la eliberarea monahilor athoniți care fuseseră luați ostatici. În același timp, și-a reînnoit realțiile de prietenie cu vechiul său amic, generalul Nikifóros Fokás.
În Creta a fost pusă în discuție ideea întemeierii unei mănăstiri în Athos, sub egumenia lui Athanasie, mănăstire în care urma să intre și Fokás. Din acest motiv, Fokás s-a oferit să pună la dispoziția acestuia banii necesari pentru ridicarea mănăstirii. După ce au căzut de acord în această privință, Athanasie a plecat spre Athos, iar Fokás s-a întors în Constantinopol. Odată ajuns în Munte, Athanasie era preocupat cum să înceapă construirea mănăstirii. Între timp, Fokás îl trimite în Athos pe monahul Metodie, un prieten de-al său apropiat, cu o epistolă și cu banii promiși pentru începerea lucrărilor de zidire a mănăstirii. Călugărul Metodie a rămas șase luni în chilia lui Athanasie și nu a plecat până nu l-a convins să înceapă lucrările de construcție a Lavrei.
Într-adevăr, Athanasie a început lucrările la mănăstirea în care urma să intre însuși Fokás. Mai întâi a zidit katholikonul, închinat Sfântului Ioan Botezătorul, apoi celelalte clădiri ale mănăstirii. În timp ce lucrările de zidire erau în plină desfășurare, a venit vestea că Nikifóros Fokás a urcat pe tronul Imperiului Bizantin. Acest lucru l-a întristat pe Athanasie, care își asumase zidirea Lavrei tocmai la insistențele și rugămințile celui care acum era împărat și care îi promisese că se va călugări și el la mănăstirea ce avea să fie ridicată. Mâhnit, Athanasie a hotărât să părăsească Lavra și să plece din Sfântul Munte.
În Cipru. Plecat din Sfântul Munte, Athanasie poposește mai întâi în Ávidos, Asia Mică. Imediat rimite înapoi în Athos vasul cu care venise de la Lavra, nu înainte de a-i îmbarca în el pe cei mai mulți dintre cei care îl însoțiseră. De asemenea, trimite un monah în capitală pentru a-i înmâna o epistolă împăratului, după care, împreună cu trei monahi de încredere, se îmbarcă într-un vas cu destinația Cipru. În acea epistolă, îl înștiința pe împărat că renunță la egumenia Lavrei și îl sfătuia să-l numească pe monahul Efthímios drept succesorul său. Ajuns în Cipru, poposește la Mănăstirea Preoților (Moní Ieréon). Apoi îl trimite pe monahul Theódotos să meargă la Lavra, pentru a urmări desfășurarea evenimentelor în lipsa sa. Întrucât la mănăstire lucrurile luaseră o turnură negativă, Theódotos se întoarce numaidecât în Cipru și îl informează pe Athanasie cu privire la starea de lucruri de acolo. După citirea epistolei, împăratul, întristat de cele petrecute, îl numește totuși pe monahul Efthímios egumen, după care trimite epistole către diverse mănăstiri, cu scopul de a-l găsi pe Athanasie, care se ascundea în Mănăstirea Preoților.
Una dintre aceste epistole a ajuns în mâinile egumenului Mănăstirii Preoților, care l-a chemat pe Athanasie și pe celălalt monah pentru a da explicații. Athanasie însă, fără să-și dezvăluiască adevărata identitate, pleacă în orașul Attáleia din Asia Mică, unde se întâlnește cu monahul Theódotos, care îl informează cu privire la situația neplăcută de la Lavra. Fără să mai stea pe gânduri, Athanasie se hotărăște să se întoarcă la mănăstirea sa. Revenirea sa a reprezentat un prilej de bucurie și liniștire pentru părinții de acolo, care fuseseră greu încercați în tot acest răstimp, în care a fost pusă în pericol însăși existența mănăstirii.
În Constantinopol. După ce a aranjat treburile la Lavră, Athanasie s-a decis să meargă în capitala imperiului, pentru a se întâlni cu împăratul Nikifóros Fokás. Întâlnirea celor doi a fost din nou emoționantă, importantă și extrem de utilă, întrucât nu a marcat numai încetarea tuturor neînțelegerilor, ci a constituit și o etapă importantă nu numai pentru istoria Lavrei, ci și pentru însăși istoria Sfântului Munte. Athanasie știa foarte bine că, din funcția pe care o deținea, Fokás putea ajuta extrem de mult Marea Lavră. Și nu s-a înșelat, căci împăratul, de dragul prieteniei sale cu Athanasie, a emis trei hrisoave, care, dincolo de reglementările legislative, ofereau importante privilegii nou-întemeiatei mănăstiri. Într-unul din aceste hrisoave, care avea caracterul unui Tipic pentru Lavră, Fokás a inclus următoarea clauză de o importanță majoră: cu excepția împăratului, nimeni nu avea dreptul să se amestece în treburile mănăstirii. Astfel, odată cu urcarea lui Fokás în scaunul împărătesc, Marea Lavră, din mănăstire privată, devine mănăstire regească (împărătească), de sine stătătoare și independentă față de orice autoritate bisericească sau politică.
Nikifóros Fokás, ctitorul mănăstirii, este proprietarul acesteia pe întreaga durată a vieții sale, iar după moartea sa, mănăstirea urma să treacă în proprietatea lui Athanasie, care este numit egumen pe viață. Hrisoavele interzic cedarea Lavrei vreunei persoane – cleric sau mirean – străine de aceasta, sau vreunei alte mănăstiri. Concomitent, Lavra va beneficia de importante sume de bani, pe care urma să-i primească lunar, bani necesari pentru întreținerea sa. Și astfel Lavra devine o mănăstire împărătească, cu viață de obște (chinovie), dispunând de mari proprietăți și bogății.
Datorită renumelui lui Athanasie, dar și dezvoltării impresionante a mănăstirii, Lavra atrage mulți monahi din diverse regiuni, care poposesc aici cu dorința de a rămâne. De asemenea, vin și monahi din alte țări, precum: Italia, Calabria, Iviria (Georgia), Armenia, etc. Cu toții găsesc refugiu la Marea Lavră, care, în acea perioadă (964-972), reprezenta singurul așezământ monahal din Athos, alături de Protátos. Dezvoltarea impresionantă a Lavrei a stârnit și o serie de reacții negative din partea anumitor asceți, erimiți și egumeni aghioriți. Protestul acestora consta în faptul că, din cauza activităților economice, a marilor investiții materiale, etc., exista pericolul de a fi compromisă tradiția monastică a Sfântului Munte și de a se denatura duhul ascetismului aghiorit. Asasinarea lui Fokás a marcat o nouă etapă în evoluția Lavrei și a dus la schimbarea multor lucruri în Sfântul Munte. Cei care erau împotriva lui Athanasie au considerat că acela era momentul oportun pentru a-i băga bețe în roate. De aceea, au trimis o delegație către noul împărat pentru a-și exprima nemulțumirile.
Tipicul lui Ioánnis Tzimiskís
Noul împărat, Ioánnis Tzimiskís (969-976), l-a chemat pe Athanasie la Constantinopol. În cadrul întrunirii dintre cei doi, împăratul, cu toate că știa de legăturile strânse dintre Athanasie și predecesorul său, Nikifóros Fokás (963-969), nu numai că nu a arătat antipatie sau dușmănie față de el, așa cum sperau cei care erau împotriva acestuia, ci, dimpotrivă, s-a arătat extrem de binevoitor față de el, îndeplinindu-i toate cerințele. Atitudinea sa prietenoasă a dus la încetarea neînțelegerilor și la împăcarea celor două părți. Odată cu încheierea tratativelor, Efthímios, egumenul Mănăstirii Stoudíon, a fost trimis în Athos cu scopul de a soluționa definitiv chestiunea aghioritică. De asemenea, Ioánnis Tzimiskís a emis un hrisov în favoarea Lavrei și a ratificat dispozițiile hrisovului emis de predecesorul său. Părintele Efthímios, egumenul Mănăstirii Stoudíon, a avut o întâlnire cu Athanasie. După mai multe tratative purtate între monahii aghioriți, a fost redactat un text, care a fost aprobat de toți egumenii și semnat de către protos, 57 egumeni aghioriți, precum și de către alți monahi de vază. Acest text, cunoscut sub numele de Tipicul lui Tzimiskís sau «Trágos» (Țapul), pentru că fusese scris «pe piele de capră» (pergament), se păstrează în schevofilachia Protatului și a Sfintei Comunități (Koinótita) După ratificarea și punerea în aplicare a Tipicului lui Tzimiskís, Athanasie s-a reîntors nestingherit la sarcinile sale spirituale, conducându-și în liniște mănăstirea. S-a îngrijit în mod deosebit de organizarea administrativă a mănăstirii, de chivernisirea corectă a averilor mănăstirești, de buna sa funcționare, de slujbele bisericești, precum și de alte treburi și probleme ale vieții de zi cu zi.
Tipicul lui Athanasie. De asemenea, Athanasie a redactat propriul său Tipic, care cuprinde trei părți: Tipicul propriu-zis, care se referă la probleme administrative, precum alegerea egumenului, sarcinile, atribuțiile, obligațiile, succesiunea monahilor care dețineau anumite funcții, etc., Diatýposis (Formularea), un text scurt, referitor la modul alegerii noului egumen, la numirea consilierilor, etc. și Ypotýposis (Schița), un fel de tipic liturgic. De asemenea, este tratat subiectul legat de slujbele de pe întreg cuprinsul anului bisericesc.
Athanasie este recunoscut drept reformatorul și patriarhul monahismului athonit. Contribuția sa la consfințirea și recunoașterea regimului monastic al peninsulei athonite este determinantă și indubitabilă. Deși a fost mereu încărcat cu o sumedenie de atribuții administrative, acesta a trăit o viață cuvioasă. Virtuțile sale alese – înțelepciune, noblețe, blândețe, iubire de aproape, ospitalitate și aplecarea spre ascetism – au fost recunoscute de toți. Conform biografului său, «a fost începutul și sfârșitul tuturor…, exemplu și lege pentru toți…, iscusit și priceput în treburile administrative, un adevărat păstor asemenea lui Hristos». A adormit în jurul anului 1000 d.H. O mulțime de oameni s-a adunat să-i aducă un ultim semn de omagiu, participând cu toții, alături de «conducerea Sfântului Munte», la procesiunea făcută cu osemintele sale. A fost recunoscut drept cuvios de către Biserică. Pomenirea sa se săvârșește în fiecare an, pe data de 5 iulie.
Minuni ale cuviosului Athanasie. Cuviosul Athanasie nu s-a făcut remarcat numai datorită întemeierii Lavrei, contribuției sale la recunoașterea regimului aghioritic sau relațiilor sale strânse cu împărații bizantini, ci mai ales datorită înălțimii spirituale a personalității sale. A fost prin excelență un monah și un ascet autentic. În centrul preocupărilor sale era starea sa duhovnicească, dobândirea harului lui Dumnezeu. În această privință, poate fi comparat cu marile nume ale monahismului ortodox, precum sfântul Sava cel Sfințit, sfântul Teodor Studitul, etc. A trăit Evanghelia în adevărata sa dimensiune, s-a nevoit din greu pentru dobândirea virtuților și s-a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu, așa cum se menționează în biografia sa: «a dus o viață asemenea îngerilor». De asemenea, s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Iată câteva din minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moartea sa, așa cum ni le descrie biograful său: Vindecarea monahului Athanasie
În tradiția mănăstirii se menționează următoarea întâmplare minunată: Monahul Athanasie, magazionerul, aflat la începutul vieții sale monahale, suferea de hidropizie abdominală. Văzând starea în care se află, cuviosul Athanasie l-a sfătuit să meargă la Lavră, pentru a fi vindecat de doctorul mănăstirii. După ce l-a examinat, doctorul nu credea că mai poate fi vindecat. Fiindu-i milă de el, de starea gravă în care se afla, cuviosul și-a pus mâna peste burta acestuia și i-a zis: «Fiule, nu ai nici un rău, mergi în pace. Fie ca harul lui Dumnezeu să te însoțească pretutindeni». Și îndată s-a făcut sănătos acela.
Maica Domnului i se arată cuviosului Athanasie. În anul 963, s-a produs o foamete mare în tot Imperiul. Sfântul Munte era amenințat și el, de vreme ce alimentele se terminaseră. Pe atunci Athanasie tocmai începuse lucrările de zidire a Lavrei. Întrucât materialele de construcție și alimentele erau pe terminate, cuviosul s-a deplasat în Karyés, pentru a se sfătui cu protos-ul și cu ceilalți bătrâni, în legătură cu ce era de făcut. Pe când se îndrepta deci spre Karyés, după ce parcursese deja o distanță destul de mare, întâlnește o femeie extrem de frumoasă și cuviincioasă. La vederea ei, cuviosul s-a tulburat. Îndată femeia l-a întrebat: «De unde vii, Athanasie, și încotro te duci?». Mirat, cuviosul i-a răspuns: «Cine ești tu de-mi vorbești și de unde știi cum mă cheamă?». «Eu sunt Maica Domnului și protectoarea ta», i-a zis aceea, după care a continuat: «Spune-mi de ce ai părăsit Lavra și încotro te îndrepți?». La care cuviosul i-a răspuns: «Dacă nu voi vedea un semn, nu voi crede că tu ești Maica lui Dumnezeu, cea plină de har». «Ai dreptate, Athanasie, ca să crezi, iată, lovește cu toiagul tău această piatră în formă de cruce, invocând numele Preasfintei Treimi și vei vedea că va izvorî îndată apă pură din belșug». Lovind, deci, cuviosul piatra cu toiagul, îndată a izvorât din ea apă. De atunci, locul acela se numește «izvorul aghiasmei», unde s-a și construit o biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii. Văzând aceasta, cuviosul a căzut la picioarele Fecioarei, cerându-i iertare. Atunci Maica Domnului i-a promis că va avea grijă să ajute mănăstirea cu mâncare și cele de trebuință, îndemnându-l în același timp să se întoarcă la Lavră. Apoi s-a făcut nevăzută.
Întorcându-se la Lavră, Athanasie a văzut-o din nou pe Maica Domnului în curtea mănăstirii. Acesta l-a dus imediat în hambar, care era plin de alimente. Arătându-i acea binecuvântare dumnezeiască, Maica Domnului i-a zis: «Copilul meu Athanasie, vreau ca de acum înainte să nu mai numești tu sau vreun alt succesor de-al tău iconom pentru această mănăstire, pentru că eu voi fi iconoma Lavrei până la sfârșitul veacurilor». Și îndată s-a făcut din nou nevăzută. După acest eveniment, Athanasie a continuat lucrările de construcție a Lavrei. Alimentele din hambar au fost de ajuns până la terminarea lucrărilor. În locul în care i s-a arătat Maica Domnului s-a construit mai apoi iconostasul Panaghía Oikonomíssa, care se păstrează până în zilele noastre și în fața căruia arde neîncetat o candelă.
Aléxandros Sílvestros și mutarea Moaștelor sfântului
În Biografia cuviosului se menționează următoarele: «Tradiția vie și neîntreruptă a mănăstirii spune că, pe când era încă în viață, cuviosul lăsase poruncă să nu fie dezgropat niciodată, poruncă care a fost ținută cu sfințenie timp de multe secole. De asemenea, tradiția spune că atunci când Aléxandros Sílvestros, patriarhul Alexandriei, a transformat Lavra din mănăstire idioritmică în mănăstire de obște, a vrut, din evlavie, să deschidă mormântul cuviosului. După ce i-a convins pe părinți să cadă de acord, s-a apucat să sape, când deodată au țâșnit de acolo flăcări de foc, care i-au speriat cumplit pe patriarh și pe cei dimpreună cu dânsul. Îndată au renunțat a mai săpa. Și astfel, mormântul cuviosului a rămas intact până astăzi, așa cum poruncise sfântul părinte».
Măreția și dimensiunea duhovniciei și sfințeniei cuviosului Athanasie este surprinsă în troparul său, care sună cam așa: «De viaţa ta cea în trup s-au minunat cetele îngereşti, cum, cu trupul, la luptele cele nevăzute ai ieşit, pururea mărite şi ai rănit cetele demonice. Pentru care, Sfinte Athanasie, Hristos ţi-a răsplătit cu bogate daruri. Drept aceea, părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre».Amin (postat pe fb de ioan monahul)