Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului
Icoanele Maicii Domnuli au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime, cu acceptul Sfintei Fecioare. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un minumat început și că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.
Icoana înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc.
Sfanta Traditie il marturiseste neincetat pe Sfantul Apostol Luca drept zugrav si iconar al Maicii Domnului. Se crede ca sfantul a pictat mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului, la multe dintre ele, el avand-o drept model pe Maica Domnului in persoana, ea inca traind in acea vreme.
Maica Domnului ne spune ca Apostolul Luca i-a zugravit chipul cu culori pe lemn. Manastirea Pestera cea Mare din Ierusalim a pastrat in arhivele ei minunile savarsite la intemeierea ei. Astfel, celor doi ctitori ai manastirii, Maica Domnului le-a spus ca vor gasi in Ahaia, Grecia, o icoana de-a ei "zugravita de Evanghelistul Luca, acel barbat in care vorbeste Duhul lui Dumnezeu".
In viata Sfintei Eufrosina se pastreaza o alta minune, edificatoare in cele marturisite anterior. Astfel, in vremea rugaciunii cuvioasei, intr-o pestera din munte, unde se afla o icoana, Maica Domnul a vorbit tainic, zicand: "Aceasta icoana a mea este pictata de Evanghelistul si pictorul Luca."
In jurul anului 430, imparateasa Evdochia a trimis Pulheriei, sora imparatului, aflata in Constantinopol, una dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol Luca, aflate in Ierusalim.
Manastirea Sumela se afla si ea printre marturiile de baza ale invataturii despre zugravul Maicii Domnului. Astfel, intemeierea manastirii prin secolul al V-lea este pusa in legatura cu o astfel de icoana a Maicii Domnului, zugravita de Apostolul Luca.
Sfantul Ioan Damaschin, mare iubitor si aparator al sfintelor icoane, ne scrie: "Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Luca a zugravit intocmai sfantul si preacinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a intalnit-o la Ierusalim, aflandu-se inca in trup si predicand in Sfantul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioara in culori si in amestec de ceara, pe o bucata de lemn, ca sa ne-o lase amintire si sa ne-o arate asa cum era in realitate, dar vazuta ca intr-o oglinda. Maica Domnului insasi binecuvantand-o, i-a spus: ,, Harul meu va fi cu ea."
Nichifor al Constantinopolului, patriarh in anul 814, da marturie despre faptul ca Apostolii au pictat primele icoane cu Mantuitorul si cu Maica Domnului, unii in scris, iar altii in culori: "Icoanele sfintilor trebuiesc cinstite ca unele ce au aparut de la inceput, la un semn al lui Dumnezeu, ca si icoanele zugravite de mainile Apostolilor, cele ale Domnului Hristos Insusi si ale Celei ce L-a nascut."
Manastirea Avramitilor a trimis o scrisoare imparatului Teofil (830), luptator impotriva icoanelor, zicandu-i astfel: "Chipurile din sfintele icoane dovedesc ca Apostolii au vietuit impreuna cu ei si i-au cunoscut indeaproape - pe Domnul Hristos si pe Maica Sa -, ca, de pilda, Luca, dumnezeiescul apostol, care i-a pictat chipul Nascatoarei de Dumnezeu."
Sfantul Simeon Metafrastul, in jurul anului 820, ne scrie: "Se spune ca Luca este cel mai plin de har dintre toti, pentru ca el a fost primul care, pictandu-le in ceara si in culori, ne-a lasat, ca sa le cinstim in icoana pana azi, chipul Domnului nostru Iisus Hristos si pe cel al Celei ce L-a nascut si ni Le-a dat noua, chipuri pe care le-a vazut cu ochii sai si pe care ni le-a lasat asa cum aratau cu adevarat. Tot el a facut icoana Nascatoarei de Dumnezeu, pictand-o in ceara."
Sfantul Teofan Kerameul, in jurul anului 860, noteaza: "Evanghelistul Luca, cel care a scris cu atata arta Evanghelia Domnului Iisus, a pictat si in ceara si cu culori icoana Maicii lui Dumnezeu care-L tine in brate, imbratisandu-L pe Domnul, icoana care mai exista si azi in Constantinopol."
Nichifor Callistos, traitor in anul 1280, scrie: "Se spune ca primul care a pictat icoana lui Hristos, pe cea a Nascatoarei, dar si icoanele apostolilor de frunte a fost Luca. (...) Acolo unde se afla icoanele sfintilor ucenici ai Mantuitorului, Petru si Pavel, acolo se afla si icoana lui Hristos insusi si a Celei ce L-a nascut. Cele mai multe icoane pe care le cunoastem, care s-au pastrat pana azi, au fost zugravite in chip suprafiresc, in culori, si se spune ca Apostolul Luca le-a zugravit, cu maini pricepute, pe primele, fiind primul iconar. Exemplul lui l-au urmat apoi si alti barbati din vechime."
Manastirea Oplus pastreaza un vechi manuscris din secolul al X-lea sau al Xl-lea, in care Teoctist Rameotis a lasat scris: "Luca, evanghelistul cel sfant, a lucrat in ceara icoana Maicii lui Dumnezeu si apoi a pictat-o cu culori, in icoana care acum se pastreaza in Marea Pestera, Maica Domnului apare tinandu-L in sfintele-i brate pe Domnul."
În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem astăzi să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.
Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.
Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.
De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii.
Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele – nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.
În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu. Cu multă bucurie sufletească constatăm faptul că despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de către mulţi avizaţi şi însemnaţi teologi, publicându-se, în acest sens, volume întregi.
Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini? Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.
Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).
În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învățături greșite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.
În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14).
Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”.