Sfântul Apostol, întâiul Mucenic și Arhidiacon Stefan

27.12.2020 15:30

Stefan este întâiul martir. Ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?În timpul supliciilor felurite și greu de închipuit la care au fost supuși cu multă ură de cei care Îl urau pe Hristos, ai Cărui credincioși erau, creștinii au fost în mod deosebit ușurați de nădejdea răsplății făgăduite și de ajutorul direct al lui Domnului Care era tăria și sprijinul lor. Răbdarea mucenicilor este supraomenească, pentru că mâna nevăzută a Proniei dumnezeiești era cu ei. Tocmai acest lucru înțelegându-l unii din călăi, s-au lepădat de deșarta închinare la idoli, au aruncat uneltele de tortură și au mărturisit împărtășirea noii credințe, trecând în tabăra lui Hristos. În această situație, și ei au fost martirizați.

Sfântul Ştefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca şi Sfântul Apostol Ioan, foarte râvnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunoştea bine Vechiul şi Noul Testament şi, fiind plin de Duhul Sfînt, mărturisea pe Hristos cu multă putere în faptă şi în cuvînt.

Astazi este ziua praznuirii Sfantului Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan pe care Biserica il slaveste. El nu ar fi fost un Sfant daca Domnul nu s-ar fi nascut ca om. Cine este Acela Care a daruit acelui tanar putere miraculoasa si minunata, ca el, atunci cand il improscau cu pietre, sa se roage Domnului Dumnezeu pentru ucigasii lui si sa strige: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! (FAp 7,60). O asemenea dragoste si rugaciune minunata nu a fost cunoscuta pe pamant. Iata, aceasta minune se petrece prin marele si slavitul Intai Mucenic si Arhidiacon Stefan. Cine lucreaza aceasta in el? Domnul Hristos – Domnul Care a devenit om, Domnul Care este prezent impreuna cu toate puterile Sale in insusi Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Omul nu se teme de moarte! Iata, in momentul infricosator al morţii, atunci cand il improscau cu pietre, cand il chinuiau, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan vede Cerurile deschise si pe Fiul Omului, pe Domnul Hristos, Il vede sezand de-a dreapta lui Dumnezeu, sezand in trup omenesc (FAp 7, 55). Ce vedenie! Ce bucurie! Cerul este deschis pamantului. Toata bucuria cereasca este oferita neamului omenesc. Intaiul Mucenic Stefan vede aceasta, simte, vede Cerul deschis si nu ii este frica de moarte, nu ii este frica de ucigasi, nu ii este frica de nicio grozavie din aceasta lume. Astfel Sfantul Intaiul Mucenic Stefan ne-a descoperit noua tuturor taina tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos: cum au putut ei sa indure cumplitele chinuri insuportabile fara vaicareli, fara lacrimi…Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.

Moartea devenea pentru creștini poarta vieții, iar martiriul, o a doua naștere. Lumina nădejdii lor dezvăluie o nouă perspectivă asupra a ceea ce ei trăiesc, făcând să izbucnească bucuria lor nesfârșită și, pentru unii dintre cei de astăzi, paradoxală. Este taina pe care o trăiesc martirii, căci nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei (Gal. 2, 20). Îngerii îi priveghează și Duhul Domnului e alături de ei și lucrează în ei.

Hristos, Protomartirul, a mers voluntar la moarte, iar martirul ca un alter Christus, un al doilea „Hristos”, este chemat să facă acelaşi lucru. Pentru că suferinţa inocentă nu îl transformă pe om în martir. Este necesar ca şi noi, de partea noastră, să acceptăm voluntar acea suferinţă, chiar dacă nu am ales-o noi. Este necesară dedicarea de sine, şi ea este cea care îl transformă pe martir din cineva care suferă şi moare în cineva care poartă mărturie. Trebuie să ne ridicăm singuri crucea și s-o acceptăm; nu doar să ne fie impusă prin coerciţie exterioară. Suferinţa devine creativă, iar moartea devine sacrificială, dacă şi numai dacă sunt acceptate de bunăvoie de cel care trebuie să sufere sau să moară.

Pentru a întări această mărturisire avem destule mărturii și din primele secole creștine. Astfel, cunoaștem din Tradiție și de la Sfântul Ambrozie al Milanului (scrisoarea a XXI-a) cele întâmplate cu Sfântul Apostol Petru care, pe când semăna în popor învăţăturile lui Dumnezeu, a întărâtat din această pricină sufletele păgânilor, care au început să-l caute ca să-l omoare. Dar sufletele creştine l-au rugat să se retragă pentru câtva vreme. Şi deşi era dornic să pătimească, a fost înduplecat în faţa rugăminţilor poporului. Căci era rugat să mai aştepte, pentru a învăţa şi a întări poporul. Astfel, voind într-o noapte să iasă din oraş şi văzând pe Hristos că-i iese în cale la poartă şi că intră în oraş, L-a întrebat: «Doamne, unde mergi?». La aceasta, Domnul Hristos a răspuns: «Vin să Mă răstignesc a doua oară». Atunci Sfântul Petru a înţeles că în răspunsul dumnezeiesc se cuprinde crucea sa. Căci nu putea fi răstignit iarăşi Hristos Care, primind moartea, Se despărţise de pătimirea trupului. «Ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu»(Rom. 6, 10). A înţeles, aşadar, marele Apostol Petru, că Hristos a doua oară va trebui să Se răstignească prin slujitorul Său. Astfel că de bunăvoie s-a întors din drum, a răspuns creştinilor care-l întrebau şi, pe dată fiind ridicat, prin răstignire a cinstit pe Domnul Iisus. Iată, aşadar, că Hristos vrea să pătimească prin slujitorii Săi!

Mântuitorul nostru a insuflat în apărătorii Lui un curaj atât de mare, încât, chiar dacă nimeni nu i-ar fi încurajat, ei nu se temeau de ameninţările duşmanilor, oricât de puternici ar fi fost aceia. În locul lor a luptat deci harul lui Dumnezeu, întărind pe cei slabi şi ridicând pe cei puternici, ca prin răbdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău (Evr. 10, 33), aşa că au mers la martiriu, îndurând felurite suplicii inimaginabil de grele.

În Istoria bisericească (cartea a III-a, 11, 3), Fericitul Teodoret, Episcopul Cirului ne aduce în atenție martiriul Sfântului Teodor și lucrurile minunate și înfricoșătoare petrecute cu dânsul. Împăratul păgân Iulian Apostatul a poruncit ca Teodor să fie scos din închisoare. Acesta era numele acelui tânăr luptător curajos pentru Adevăr. Pe acesta unii l-au întrebat dacă a simţit durere, când a îndurat torturi cu înţepături foarte crude. El însă a răspuns că la început a simţit ceva durere, apoi, însă s-a arătat cineva, care ştergea mereu sudoarea de pe faţa lui cu o pânză moale şi rece şi care îl îndemna să aibă curaj. De aceea, când au încetat suferinţele, a spus că nu s-a bucurat, ci s-a întristat, căci, zicea că (a dispărut) l-a părăsit Cel care îi aducea mângâierea sufletească.

Și Sfântul Arhidiacon Ştefan – întâiul mucenic, pe când primea lovituri mortale cu pietre, vedea cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Lui Dumnezeu (Fap. 4, 55). De aceea nu simţea loviturile pietrelor, nu se gândea la rănile trupului, ci era cu ochii aţintiţi către Hristos, de El se simţea ocrotit.

Hristos trăia şi lucra în sufletele și în trupurile mucenicilor. Cu cât se veştejea mai mult mâna mucenicului, cu atât voinţa îi era mai înflăcărată, întrecea în strălucire chiar jăratecul cărbunilor, scânteía mai tare decât cărbunii. Mucenicul nu simțea vâlvătaia acestui foc material care îl învăluia din afară, pentru că înăuntrul lui ardea focul cel duhovnicesc, cu mult mai înflăcărat și mai fierbinte decât focul material. Mintea și inima martirilor era la Dumnezeu. Rugăciunea lor către El era neîncetată. Rugându-se fierbinte Domnului Hristos, uniți cu El prin rugăciune, primeau putere de a răbda din puterea Lui cea nesfârșită. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea n-au ce să mai facă. Vă voi arăta de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi” (Luca 12,4-5). Apoi să mai ştim că puterea curajului vine în sufletul credinciosului de la Harul şi Adevărul aduse pe pămînt de Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a biruit moartea şi pe diavolul şi Care după învierea Sa le-a spus ucenicilor Săi, pe muntele din Galileea: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28,18). Deci curajul creştin se dobîndeşte prin dreapta-credinţă şi dreapta-trăire. Adică prin împlinirea poruncilor evanghelice.

Iată astăzi, când S-a născut Hristos în peşteră, Ştefan Apostolul se duce la cer. Mântuitorul vine la oameni să-i răscumpere din robia păcatului şi sluga Lui se înalţă cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruinţei. Mântuitorul se face om pentru noi, iar Ştefan îndumnezeit, fiind plin de Duh şi de putere, merge să stea înaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereşte în pântecele şi în braţele Fecioarei Maria, iar Ştefan se smereşte sub loviturile de moarte ale iudeilor necredincioşi. Hristos se întrupează din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfîntul Apostol Ştefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos. Sfântul Apostol Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfă creştină pentru toţi. Să trăieşti pe pământ creştineşte, să mărturiseşti cu viaţa şi cuvintele tale pe Hristos, să rabzi greutăţile şi ispitele pământeşti cu tărie şi nădejde, să te rogi neîncetat şi să fii lovit de moarte de către fraţii tăi, iar tu să-ţi dai duhul zicând: Iartă-le lor, Doamne, păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a făcut Sfântul Arhidiacon Ştefan? Cine mai iartă astăzi pe fratele său, care nu numai că-i răpeşte averea şi cinstea, dar vrea să-l şi ucidă? Că dacă noi ne certăm şi ne urâm de moarte, numai pentru un cuvânt, pentru o mică jignire sau un lucru pământesc, care moare odată cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea să ne ia şi viaţa?

Într-adevăr, a slăbit dragostea aceea sfântă, curată, deplină şi dezinteresată dintre noi oamenii. Ne-am dezvăţat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi şi de a-i cere iertare noi mai întâi, ca apoi să ne ierte şi el. Căci, când iertăm din inimă şi ne smerim noi mai întâi în faţa lui, atunci Duhul Sfânt îi înmoaie inima ca să se smerească şi el şi să ne ierte. Deci să păşim întâi noi spre fratele nostru, să facem noi primul pas de iertare şi îndată se va smeri şi el şi ne va ierta. Să învăţăm de aici că fără iubire creştină, fără smerenie adîncă şi fără jertfă martirică nu ne putem mântui. Întâi Dumnezeu ne-a iubit pe noi păcătoşii, ca apoi să-L iubim şi noi pe El. Întâi El a venit la noi, ca apoi să ne urce pe noi la El, în cer. El a răbdat întâi moarte de cruce, ca apoi şi noi să îndrăznim a-L mărturisi şi a răbda toate pentru Dumnezeu, pentru dobândirea vieţii veşnice. De la naştere până la cruce viaţa lui Hristos pe pământ este singurul şi adevăratul model de trăire duhovnicească şi de jertfă divină pentru mântuirea lumii. Deci, dacă El ne-a iubit întâi, datori suntem şi noi să-L iubim din inimă pe pământ. Dacă El S-a smerit pentru noi şi a răbdat moarte de ocară pentru iertarea şi răscumpărarea noastră, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinţă şi de rele pătimiri pentru Hristos? Cine se poate mântui fără necazuri şi jertfă? Căci una este calea mântuirii. Aceasta pe care ne-a arătat-o Hristos şi pe care au mers sfinţii Lui. Adică dragostea desăvârşită, iertarea, smerenia, răbdarea, rugăciunea, milostenia şi apoi jertfa cea mai de pe urmă, când plecăm la Domnul să luăm plata ostenelilor după faptele noastre.

Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel. Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă. El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor. Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi „le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.

După Mântuitorul, Sfântul Apostol Ştefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plină de credinţă şi ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe această credinţă curată în Hristos s-o păstrăm şi noi, chiar cu preţul vieţii. Pe această dragoste sfântă şi desăvârşită s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi şi pentru urmaşii noştrii.

Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere“, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.

Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor. Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile” lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic! Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9]. Trebuie mărturisit Adevărul chiar cu preţul vieţii. Mă refer la tot ce învaţă Biserica, nu doar la o parte din Evanghelii. Nu contează că se supără unii sau că se deranjează alţii. Ortodoxia trebuie păstrată intactă. Chiar dacă sîntem stăpîniţi de patimi, trebuie să mărturisim. Aţi întrebat mai devreme de răspunsurile creştinilor la provocările veacului. Păi, dacă e atacată credinţa, ferească Dumnezeu să arătăm slăbiciune ori laşitate! Trebuie să ne facem sabie şi să devenim ca focul! Pentru asta nu mai trebuie binecuvîntare.

“Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli:

“Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“. Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit. Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?

Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune: “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh. Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi. Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea ! Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.

În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova“, adică victimele societăţii americane „Skopia”, în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos. Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie” deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos. Foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi.. La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată – spre a fi judecat. Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”. Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!”

Sfantul Apostol Stefan, cel dintai martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti. Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe.  El este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte. Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului  – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul. În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.”  Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: „Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac.”

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în „vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: „O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic.” Tradiţia mai spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

Pe când marele Ştefan propovăduia cuvîntul Domnului cu mare îndrăzneală şi era plin de har şi de putere şi făcea minuni mari în popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, certîndu-se cu Ştefan şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care el vorbea (FAp 6, 8-10).Atunci au pus martori mincinoşi ca să spună că l-au auzit hulind împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu şi a Legii, zicînd că Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-au lăsat nouă Moise. Şi uitându-se la dânsul toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (F.Ap 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevărate sânt acestea? Iar Sfântul Ştefan s-a sculat în picioare şi a ţinut un puternic cuvânt de apărare în faţa tuturor, zicînd: Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui el în Haran. Şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci ieşind din pământul haldeilor, a locuit în Haran, iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară în care voi acum locuiţi şi nu i-a dat moştenire în ea nici un pas de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copii (F. Ap 7, 1-5). Şi arătând despre legământul dintre Dumnezeu şi Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, rătăcirea evreilor în pustiul Sinai, Tablele Legii, închinarea la idoli, intrarea în pământul făgăduinţei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David şi Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urmă a zis cu glas ca de înger: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri şi au ucis pe cei ce au vestit mai înainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi, v-aţi făcut voi acum? Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!

Iar ei, auzind acestea, se frământau de mânie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tînăr, numit Saul. Şi-l băteau cu pietre pe Ştefan care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Aşa s-a săvîrşit cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, mărturisind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru iertarea ucigaşilor săi! Fericitul Augustin şi unii dintre Sfinţii Părinţi atribuie convertirea Sfântului Apostol Pavel rugăciunilor Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, considerând aceasta ca o dovadă a marii îndrăzneli dinaintea lui Dumnezeu.

Imnografie. La 27 decembrie;Tropar: Cu nevoinţă bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos şi apostole şi păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus şi către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.Condac: Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic și dumnezeiescul Ştefan.La 2 august; Tropar: Cu împărătească cunună a fost încununat creştetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre. Condac: Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruinţă de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

Iconografie. Dionisie din Furna, în Erminia, arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ţinând în mână un sul înfăşurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veşmintele diaconeşti. Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ştefan este bătut şi omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte şi păzind hainele ucigaşilor.

Astazi vom merge la Ierusalim. Intram în cetate prin Poarta Damascului, a lui Stefan (Poarta Leilor sau Poarta Oilor). Identificarea locului uciderii cu pietre a Întâiului Mucenic Ştefan (F Ap.7) a fost un lucru dificil deoarece erau vehiculate două variante. Una susţine Valea lui Iosafat sau Pârâul Cedrilor, iar cealaltă, unde mergm noi acum, un loc de lângă Ghetsimani, lângă poarta Damascu­lui, una dintre porţile zidurilor Vechii Cetăţi a Ierusalimului. Parca ne vin in minte cuvintele curajosului apostol: „Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!” (FAp 7:56) și  Auzim apoi loviturile pietrelor taioase. Dar peste toate acestea, ne amintim rugaciunea de iertare a Sfantului Apostol Stefan: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a murit.”  (F.Ap 7:60).

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera. Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2 august.  În spaţiul respectiv, la nord de poarta Da­mascului, împărăteasa Evdochia a construit în 460 o biserică închinată Sfântului Ştefan, în care au fost aşezate  moaştele acestuia.  Obstea monahala ce a luat nastere in jurul acestei biserici era atat de mare incat, pe la inceputul secolului al VI-lea, aceasta aduna aproape zece mii de calugari. In secolul al XII-lea, biserica zidita de imparateasa Evdochia a fost daramata de cruciati, in planul acestora de a nu oferi lui Salah id-Din nici un loc de refugiu, in afara zidurilor Ierusalimului. În anul 614, sub conducerea lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează în bazilica „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma, în Italia. Săpăturile şi cercetarile arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. Ruinele bisericii au fost descoperite în 1881 de nişte preoţi dominicani. In anul 1890, in acest loc avea sa fie infiintata o renumita „Scoala Biblica”.Noua biserica inchinata Sfantului Stefan a fost zidita abia in anul 1900, in mare parte pe ruinele celei vechi. Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion si mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

Astazi Biserica Sfantul Stefan din Ierusalim este o biserica ortodoxa greceasca aflata imediat in afara zidurilor vechi ale orasului, intre Poarta Leilor si Muntele Maslinilor. Iesind din Ierusalim prin „Poarta Leilor” si coborand in Valea Cedrilor, imediat pe partea dreapta, se afla biserica inchinata Sfantului Arhidiacon si Intai Mucenic Stefan.

Sfîntul Ioan Gură de Aur zice că marele Arhidiacon Ştefan a fost ales cel dintâi dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfânt, el predica Sfânta Evanghelie cu mare zel şi cu mare înflăcărare şi făcea mari minuni în popor, căruia nu-i putea sta împotrivă vrăjmaşii Crucii lui Hristos. De aceea cuvântul Domnului se răspândea din ce în ce mai mult şi numărul ucenicilor creştini se adăuga mereu în Ierusalim. Ba erau şi mulţi din preoţi care se supuneau credinţei (Fapte 6, 7).

Dar să auzim şi alte laude mari şi adevărate despre Arhidiaconul Ştefan. Iată ce vorbeşte despre viaţa lui Sf. Asterie al Amasiei: „Ştefan este cel care ne-a chemat astăzi la această prăznuire… Nimenea înainte de Ştefan nu şi-a vărsat sângele pentru Evanghelie… după cum Cain, ucigaşul de frate, a fost primul care a făcut începutul uciderii pe pământ, Ştefan cel prea fericit a fost primul care a sfinţit prin patimile sale evlavioase pământul, cu propriul său sânge; bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintîi prin faptele sale cele de bărbăţie”. Apoi, făcând aluzie la sfinţii şi marii Apostoli, zice: „Să nu te întristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii supărat, Ioane, numai dacă compar pe bărbat cu înţelepciunea voastră, că dacă aş voi să-i atribui lui Ştefan ceva mai mult, mai mult bucuraţi-vă şi fiţi veseli, că voi sunteţi părinţi neinvidioşi şi vă bucuraţi de vitejia fiilor voştri şi simţiţi plăcere când sunteţi biruiţi de copiii voştri. Dacă este ceva mare şi frumos în Ştefan, apoi aceasta se datoreşte vouă, dascălii şi iniţiatorii lui”.

„Eşti mai în vîrstă decît ceilalţi ucenici, Sfinte Petre, şi ai vestit înainte de toţi pe Hristos. Pe când tu, însă, propovăduiai cuvântul Evangheliei, pe când mergeai din cetate în cetate şi schimbai ţară după ţară, propovăduind, Ştefan abia intra în stadiu, şi, totuşi, a răpit cununa luptelor şi, mutându-se la cer, a fost slăvit. Pe când tu încă erai pe pământ, pe Ştefan – şi acesta este lucrul mare – l-a strigat însuşi Tatăl şi Fiul printr-o vedenie minunată” (F Ap 7, 53-56). Apoi zice: „Cunoaştem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Mt 4, 21). Eşti evanghelist al lui Hristos, al doilea vânat după Petru. Cine oare n-ar admira credinţa ta? Abia ai fost chemat şi ai ascultat fără să-ţi mai pese de ceva. Ai părăsit odată cu corabia şi pe Zevedeu tatăl tău şi ai urmat pe Hristos, ca un adevărat ucenic. Mărturisesc că ai suferit cu dragă inimă pentru credinţă. Irod tiranul te-a omorât cu sabia (F Ap 7, 1-2), dar după Ştefan, mulţi ani mai târziu. Şi pentru ca să nu mai vorbesc de fiecare în parte, Ştefan a luat cununa muceniciei înaintea tuturor sfinţilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I R17 ); tot cu pietre şi Ştefan l-a biruit pe diavolul; cel dintâi prin pietrele ce le-a aruncat, celălat prin pietrele cu care era lovit”.

In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte. Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56.  Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o. Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8 ) printre cei sortiti iezerului de foc.Sfantul Stefan aceasta chiar este – pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El. Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici.

Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte. Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: “Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”. Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam, daca nu-L marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit.

Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri de bază: râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi  nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine. Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.

Credincioşii bisericii  ortodoxe au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: „Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor.”  Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Si fie ca Sfantul Intaiul Mucenic Stefan pe care astazi il praznuim, care s-a bucurat de moarte mai mult decat ne-am bucura noi de orice bucurie, sa ne conduca si sa ne calauzeasca sa-I urmam Lui, Dumnezeu-Omului, Care a devenit Dumnezeu-Om pentru noi oamenii, ca si noi sa biruim tot ceea ce este muritor, sa biruim in noi insine orice pacat, orice moarte duhovniceasca, sa biruim in noi insine orice  duh necurat,  sa traim inca de pe pamant prin  Evanghelia Domnului Hristos, prin viaţa dumnezeiasca, ce se continua in cealalta lume, si sa fim si noi impreuna cu Intaiul Sfant Mucenic Stefan, Apostolul si Arhidiaconul, sa-L slavim pe Domnul Hristos prin toata vesnicia in cealalta lume, salutandu-ne in Ceruri unul pe altul asa cum se saluta astazi oamenii pe pamant: „Hristos Se naste! Adevarat ca Se naste!”. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)