Sfântul Andrei Ocrotitorul României și Ziua Nationala a României
La Multi Ani România! La Multi Ani Bisericii Ortodoxe Române! La Multi Ani celor ce poartă nunele Sfântului Apostol Andrei Ocrotitorul României! La Multi Ani crestini! La Multi Ani români!
În istoria noastră viata și credința crestin ortodoxă s-au dezvoltat în simbioză. Sfântul Andrei este considerat patronal spiritual al Romaniei, iar in aceste zile se uneste spiritual sărbatoarea Bisericii Române cu sărbatoarea Romaniei. Pe 30 noiembrie este ziua nationala a Bisericii Ortodoxe Române și pe 1 Decembrie este ziua Natională a României. Așa a vrut pronia cerească, ca o data cu crestinarea să se formeze și neamul românesc, iar Marea Unire să se serbeze după parznuirea creștinării, facută chiar de primul ucenic și apostol care îl recunoaște pe Iisus și spune fratele său,Simon Petru: Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte: Hristos. Noi, românii, avem Biserică de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după înălţarea Domnului la cer.
Noi nu suntem creştinaţi ca popoarele slave către sfârşitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpaţi şi la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia şi s-au creştinat în anul 950 de Ştefan cel Sfânt; iar slavii au venit şi ei prin secolele VII – VIII din nord-estul Asiei şi s-au creştinat mai târziu – bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 şi ruşii în anul 988. Aşa a rânduit Dumnezeu ca să primim credinţa creştină direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători. Dar câți din noi mai dau mulțumire lui Dumnezeu pentru asta? Recunoștința românilor a devenit o floare rară.
Avem Biserică de origine apostolică, dar câti din noi îl mai recunosc pe Hristos, îl mai caută și-l găseasc pe Mesia? Am făcut din România o tară de necredincioși și mă îndoiesc că mulți dintre noi se vor mai mantua; am spurcat tara, ne-am trădat strămosii și neamul, am pierdut credința lor, am uitat de Hristos și am părăsit calea spre Imparatia Cerurilor, pentru o mișelească vremelnicie lumească plină de păcat.
Noua învățătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre și Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. După Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creștine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli și apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învățături, potrivit poruncii date de Mântuitorul însuși înainte de Înălțarea Sa la cer (Mt. 28,19). Potrivit unei tradiții consemnate de Sf. Ipolit, Sf. Ap. Andrei «a vestit cuvântul Evangheliei sciților și tracilor». Tradiția că Sf. Ap. Andrei a predicat la sciți a fost reluată mai târziu și de alți scriitori bisericești, cum ar fi călugarul Epifanie, aceasta este consemnată și în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane și de istoricul bizantin Nichifor Calist.
Despre icoana Maicii Domnului de la Nămăiesti, pastrata in biserica din pesteră, se spune ca ar fi chiar una dintre cele 12 astfel de icoane pictate de Sf Ap. Luca, ea fiind adusa aici de Sf. Andrei. În sprijinul evanghelizării Daciei de către Sf. Ap. Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponimice precum peștera Sf. Andrei, pârâiașul Sf. Andrei, etc. El bineînțeles că a așezat episcopi și în cetățile de pe țărmurile Pontului Euxin, în speță la Tomis. Deci o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al lui Iisus Hristos, Andrei, iar cuvinte creștinismul românesc este de origine apostolică.
După cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană, a avut loc o colonizare organizată a ei, prin aducerea de elemente romanizate, care vorbeau limba latină. Fără îndoială că între acești coloniști au fost și creștini, mai ales că unii din ei erau aduși din Asia Mică și Siria unde creștinismul fusese propovăduit chiar de către unii din Sfinții Apostoli. În Dacia au fost aduse și numeroase unități militare pentru apărarea noii provincii: Legiunea XIII Gemina, la Apulum și Legiunea V Macedonica, la Potaissa, precum și numeroase trupe auxiliare. Printre acești soldați desigur au fost și unii creștini. Avem mai multe mărturii că în armata romană existau și creștini. Amintim doar că Faptele Apostolilor relatează că primul roman încreștinat a fost un militar, sutașul Corneliu. Este foarte probabil ca între sclavii coloniștilor înstăriți sau ai funcționarilor de stat să fi fost și unii creștini, care au împărtășit apoi noua învățătură și altor frați ai lor. De asemenea între negustorii care vindeau sau cumpărau mărfuri în părțile noastre, au fost și unii creștini, care au făcut cunoscută învățătura creștină și localnicilor și de asemenea și printre captivii aduși de goți în Dacia au fost numeroși creștini care au propovăduit această credință și oamenilor de pe aceste teritorii. Sapaturi arheologice din care amintim pe cele din Ardeal, demnitarii locului erau imbracați în straie rommânești, purtau însemne crestine, așa cum au fost găsiti înmormântați. Astfel avem suficiente argumente să spunem că învățătura creștină a putut fi cunoscută în Dacia încă din secolele II-III, iar în Dobrogea de azi, din a doua jumătate a secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creștini, inclusiv preoți, care au sădit-o în sufletele semenilor nu numai prin puterea cuvântului ci mai ales prin exemplul vieții lor și uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea. Putem afirma astfel cu toată claritatea că strămoșii noștri n-au primit creștinismul oficial, așa cum îl vor primi mai târziu popoarele slave înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecință firească a comunității lor de limbă și de civilizație romanică. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin. Românismul și creștinismul nostru sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic, în Dacia lui Traian. În concluzie, putem spune că aceste adevaruri istorice, ar fi foarte bine dacă s-ar reflecta în activitățile societății românești de azi. Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sf. Ap. Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos prin Botez şi pocăinţă.
Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Ne mai facem noi vrednici de această ţară? Mai păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovaduite de Apostoli? Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică. Sf. Ap. Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire și comuniune frățească, care a dus în cele din urmă la România Mare. Să ascultăm de Sfinţii Apostoli ca de Însuşi Hristos. Să ascultăm de episcopi şi de preoţi ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toţi sfinţii. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viaţa noastră.
Dar noi, oare, astazi nu ascultăm numai pe trimişii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce şi de toate cele sfinte? Mai ne facem datoria să ne învăţam copiii frica Domnului? Mai facem misiune şi apostolat prin şcoli, prin spitale, prin casele creştinilor, prin milostenii şi cărţi sfinte ortodoxe, dar mai ales prin ce facem în casele noastre? Puțini, foarte puțini o mai fac. Puțini mai trăim cu Hristos, puțini ajutăm la mântuirea copiilor noştrii, viitorul României, a celor din jur şi putini mai înțelegem să nu facem nimic să fără episcop, fără preot, fără duhovnic, fiindcă ei sunt apostolii noştrii pe pământ. Puțini mai facem aşa, și nu vă amăgiti, putini vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu ajutorul și cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Apostol Andrei.
Evanghelia Sf. Ioan ce se citește de Sf. Andrei: ,,În vremea aceea stăteau Ioan, împreună cu doi dintre ucenicii lui, şi, privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabbi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon-Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte: Hristos. Şi l-a adus la Iisus, Care, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, ce se tâlcuieşte: Petru. Iar a doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului,, (Ioan 1, 35-51)
Aflăm din Sfânta Evanghelie (Ioan 1, 35-51) că Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi. Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe cu suflete nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea. De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd! Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan proroocul, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan evanghelistul şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare: „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1, 29).
În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi, după cum observă Sf. Ioan Gură-de-Aur, că Botezătorul nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sf. Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.
Andrei şi Ioan, când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Mc.1,7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Ap. 22, 13).
Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă: „Ce căutaţi?” Ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Iar Hristos le spune: „Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39). Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui? Nu! Locuia provizoriu în casa vreunui străin. În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune. Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos.
Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (In 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus : „L-am aflat pe Mesia!” (In 1, 46). Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (In 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (In 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.
Vedeţi și buna voire a Sf. Ap. Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre câştigarea acesteia - Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Ce va să zică aceasta? A arătat Sf. Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. "Acela este Iisus". Pentru aceasta n-a zis că "am aflat un mesia", adică pe un oarecare Hristos, căci "mesii" şi "hristoşi" se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu untdelemn, mesa. Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, pe Hristosul pe car l-au vestit proorocii. Andrei, după ce a zis acest cuvânt Petru l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzând pe Petru, a zis către dânsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvârşit atunci, apoi s-au dus iarăşi la Sf. Ioan Botezătorul.
Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decât prooroc, a cunoscut că va fi omorât de Irod, iar ucenicii lui vor rămâne iarăşi întru întunericul Legii Vechi. Deci, pentru ca să nu se întâmple că ucenicii lui să rămână fără să cunoască desăvârşit că Hristos este Dumnezeu, Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea,pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe Ioan şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?
Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, că singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mântuirea oamenilor. Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine.
Dar care este înţelegerea cuvântului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, când însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pântecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decât el Îl cunoştea pe Hristos. Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amândoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea până atunci.
Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cârpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvânt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă - căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dânşii să lucreze - ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsându-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice ev. Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întârziat, nici nu au zis: "Să cârpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine". N-au zis aşa. Ci îndată, lăsându-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcându-se de El.
Deci Ap. Andrei lăsând toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit "întâi chemat". Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzând, pe şchiopi umblând, dracii izgonindu-se, pe morţi sculându-se din groapă, mai cu înlesnire decât din somn, numai cu porunca şi cuvântul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos. După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut câteva minuni, nu le-au făcut cu stăpânire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele - ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpânitoare - făcea minunile Sale.
După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavând hrană să mănânce atâţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos - că aveau doar cinci pâini de orz la dânşii, şi puţini peşti - cum să ajungă acestea la atâta mulţime? Atunci Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi le-a mâncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri. Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiască şi Sfânta Evanghelie a Sfântului Ioan. Si povesteşte însuşi Ioan în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră. Pe aceştia i-a înspăimântat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curând, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întimpinase pe El poporul cu stâlpari şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, având dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugându-l şi zicându-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavând atâta îndrăzneală către Hristos şi dându-i lui Andrei cinstea ca unui întâi chemat, s-a dus la dânsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luând cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amândoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.
Deci, lăsând pe celelalte câte le-a lucrat împreună cu Hristos, până a venit la patima Sa cea de bunăvoie. Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfântul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor câte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunându-se, au aruncat sorţi între dânşii, ca să se ştie ce parte de pământ urma să ia fiecare dintre dânşii, spre propovăduire. Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pământ.
Iar lui Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia - şi se numeşte Bitinia tot locul cât este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, până la Nicomidia şi până la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amândouă părţile cele de pe lângă Marea Neagră, până la Camupolin. Pe lângă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol până la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, până la Farsala şi Elada şi până la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion până la Paleapatra. Toate neamurile acestea erau ţarina pusă înaintea lui, în care voia să semene sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.
Deci, Sf. Ap. Andrei cel întâi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide. Având în sine mare dragoste către Hristos, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sârguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemânatici la propovăduire. Deci, multe sunt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănând cuvântul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat.
Pentru Sf. Ap. Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment, ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, şi-a dat sufletul său pe cruce. Cel mai important moment! Bucuria neincetata a descoperirii lui Hristos, de a-L cunoaste si bucuria de a aduce pe altii la Hristos, nu obosea, nu se plicitisea, cauta sa aduca aceasta bucurie a prezentei lui Dumnezeu si altora, nu se multumea ca numai el sa se impartaseasca de aceasta. Voia pe toti sa-i cheme sa se bucure de Dumnezeu.
Oare există în viaţa voastră un astfel de moment? Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care a câştigat milioane… …Dar, rețineti, din toate aceste momente, cel mai neasemănat, cel mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos. O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.
Primul lucru care se spune in Evanghelie (Ioan 1, 35-51), despre Sf. Ap. Andrei, important pentru mântuirea sa, este ceea ce marturiseste Ioan Evanghelistul: Atunci cand Mantuitorul a coborat la Iordan, doi dintre ucenicii cei mai apropiati ai Sfantului Ioan Botezatorul, Andrei si inca cineva al carui nume nu ni se spune – acel cineva s-ar putea sa fie chiar Ioan - l-au auzit pe acesta spunand: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii”. Si imediat, acestia doi au avut ravna si dragostea si ascultarea sa-L urmeze pe Mantuitorul, cu toate ca El era un necunoscut pentru ei in momentul acela…
… Insa ei stiau de la Sf. Ioan Botezatorul ca va veni Cel care va boteza cu Duh Sfant si astfel, L-au urmat fara ezitare, au crezut desavarsit in cuvantul Sf.Ioan, au crezut ca acesta este Mesia. Sf. Andrei a avut ascultare desavarsita, dar inainte de ascultare as spune ca este cautarea Adevarului, cautarea lui Dumnezeu, nemultumirea cu cele ale veacului acestuia. Sf. Ap. Andrei a parasit casa sa si s-a dus ca caute Adevarul. El a inteles si a cunoscut Scriptura in duh si astfel, atunci cand Botezatorul L-a aratat pe Hristos, a plecat cu bucurie si L-a urmat avand si indrazneala cea buna de a-L intreba pe Mantuitorul: “Unde locuiesti?” Si Mantuitorul i-a dus in casa Lui, din Capernaum.
Oare, cati oameni nu L-au vazut pe Mântuitorul? Multimi, și multi au ramas la fel, nu s-au schimbat… Dar “pamantul inimii” lui Andrei era bun, pentru ca a primit desavarsit cuvantul Mantuitorului, a crezut desavarsit in cuvantul Sf. Ioan ca Acesta este Mesia, nu s-a smintit, desi venea de la cel mai mare ascet, Ioan Botezatorul, iar el urma nevointelor grele ale acestuia. Mântuitorul traia obisnuit, în aparenta, într-o casa de om, “mancand si band“, de aceea unii se sminteau si Îl numeau “om mancacios si bautor de vin”, fata de Botezatorul care traia in pustie si se nevoia in mod exceptional. Andrei avea gand curat, nu avea preconceptii, a trecut peste toate parerile celorlalti, nu s-a indoit de cuvantul “duhovnicului” lui, care i-a spus ca “El este”. L-a ascultat desavarsit, a avut incredere si L-a urmat.
Iată, în ultima zi a lunii noiembrie este pentru Biserica Ortodoxă Română o zi de mare sărbătoare, zi de bucurie, a plinătăţii credinţei, nădejdii şi dragostei. Este ziua în care ea, Biserica, prăznuieşte pe cel ce a născut-o în Hristos, pe părintele ei duhovnicesc Sfântul Apostol Andrei. Prima zi a lunii Decembrie este Ziua Nationala a României. Mare cinstire pentru noi ca neam şi fapt înduioşător al Părintelui ceresc că dăruieşte noului născut, poporul român, credinţa adevărată în Mesia-Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său devenit Dumnezeu–Om, şi ca părinte duhovnicesc pe unul din cei doisprezece, pe Andrei cel întâi chemat. Poporul, la rându-i, s-a arătat primitor şi odihnitor, iar mai târziu mulţumitor şi roditor.
Dacă în alte ţinuturi unde a propovăduit apostolul - între care Bizanţul, care avea să devină scaunul Apostolic al Bisericii Răsăritului - Andrei a suferit multe împotriviri şi prigoane, aici, în Ţara Mioriţei, a fost primit cu dragoste şi prietenie, găsindu-şi loc de odihnă. După tradiţie el a stat, douăzeci de ani într-o peşteră, din localitatea Ion Corvin de astăzi, unde s-a ridicat în ultimii douăzeci de ani o preafrumoasă mânăstire în cinstea şi sub protecţia sa. Din această peşteră, care i-a folosit ca biserică şi mânăstire (loc de retragere), în care slujea zilnic Sfânta Liturghie împreună cu ucenicii săi, mergea prin împrejurimi propovăduind localnicilor, strămoşilor noştri, liniştiţii păstori de oi vestea cea bună a sfintei credinţe. Astazi Catedrala Mântuirii Neamului are hramul Sf. Ap. Andrei, ocrotitorul României.
Cât de emoţionantă va fi fost întâlnirea dintre Andrei şi locuitorii acestor ţinuturi, strămoşii noştrii, ciobănaşi de prin codrii, de prin munţi şi de prin văi; I-a găsit asemenea unor prunci nevinovaţi cu sufletul curat şi deschis în această grădină a Maicii Domnului, cum este numită Ţara noastră. Le va fi spus Apostolul, „pruncilor”, curaţi la suflet şi luminaţi la minte: Dacă credeţi cuvintelor mele; de-acum şi până în veşnicie, Tatăl vostru va fi Dumnezeu, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Domnul, Dumnezeul Împăratul şi Mântuitorul vostru, va fi Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, cel născut din Fecioara Maria, Care pe Cruce murind, a dezlegat blestemul păcatelor voastre, şi prin Învierea Sa, v-a dăruit viaţă veşnică şi fericită. Veţi primi în sufletul vostru pe Duhul Sfânt- Mângâietorul, Care vă va învăţa şi vă va povăţui să deosebiţi binele de rău, şi vă va îndemna să alegeţi întotdeauna binele. Veţi avea ca Maică adevărată – Biserica cea Una Sfântă şi Sobornicească, întemeiată de Domnul Hristos prin apostolii Săi. Iar mireasa sufletului, bucuria şi mângâierea voastră, comoara cea scumpă şi lumina ochilor, pe acest pământ vremelnic, va fi credinţa dreaptă, Ortodoxia, prin care veţi gusta viaţa cea cerească. În ea veţi rămâne veşnic vii, aşteptând arătarea Domnului Iisus întru slavă şi putere multă, când va veni să-i judece pe cei răi, şi să unească cerul şi pământul într-o singură Împărăţie fără de sfârşit….
… Ascultându-l, ei au crezut, primind în sufletele lor curate, cuvintele sfintei credinţe. „Mândrii” ciobănaşi au alergat la sfântul Apostol, iar el i-a botezat în apa limpede a izvoarelor. Au venit apoi şi pustnicii geto-daci, cinstitorii lui Zamolxis, coborând de prin păduri şi peşteri, ca să asculte şi primească şi ei noua credinţă. Pustnicul cel sfânt, Andrei apostolul, văzându-le râvna, priceperea şi vrednicia a ales dintre ei, hirotonidu-i, episcopi şi preoţi, ca să fie învăţători şi dascăli ai poporului şi apărători ai credinţei. Inima sa curată şi simplă de pescar, devenit acum apostol, se bucura nespus când smeriţii şi blânzii păstori de oi, primeau cuvintele dulci şi dătătoare de viaţă ale evangheliei lui Hristos. Ascultându-l „vrăjiţi”, ei credeau că peştera din Betleem nu este departe, în Palestina, ci cum spune colindul, aici în josul Ţării, la malul mării, unde sălăşluia apostolul. În Ap. Andrei, ei vedeau ca într-o icoană, chipurile celorlalţi apostoli, ale profeţilor şi drepţilor din vechime, vedeau pe însuşi Domnul Iisus şi pe Preacurata Sa Maică, care acoperea cu acoperământul Ei, casele şi pământurile lor. Cu bucurie sfântă se socoteau părtaşi la sfânta Naştere din Peşteră, ducând un miel prinos, dulcelui Prunc. Mamele, soţiile şi fetele lor, alergau şi ele „cu hăinuţa de-mbrăcat” pentru Împărătescul Prunc, cu inimă bună şi vorbe mângâietoare pentru sfânta Sa Maică, care plângea. Toţi s-au învăţat, ca în noaptea sfântă, a sărbătorii Naşterii Domnului, să privegheze stând pe prispele caselor şi colibelor, pândind apariţia stelei celei cu Taină Mare care arăta venirea cerescului Soare al dreptăţii Iisus Hristos.
Îi creştea inima de bucurie Sf. Ap. Andrei, văzând dragostea noului popor pentru Hristos, care cu o genială simplitate, dar adâncă teologie, cântă Taina întrupării Celui Veşnic, în colindele sale. Prin aceasta întărind încă o dată cuvântul Scripturii, care zice „înţelepciunea se descoperă pruncilor”(I Cor1,21). Cu grijă părintească, Andrei a rămas lângă fiul său duhovnicesc – poporul român - care de-a lungul zbuciumatei sale istorii, nu a părăsit credinţa şi învăţăturile sale. S-a rugat neîncetat lui Hristos-Dumnezeu, să fie milostiv poporului, aici pe pământ „şi-n ziua judecăţii”, cum se cântă la slava Litiei. Să-l întărească, să-l păzească până în ziua cea mare a răsplătirilor.
Fiecare dintre noi suntem chemati, in aceasta zi de praznuire nationala – căci sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei este sarbatoare bisericeasca nationala - in aceste momente de rascruce pentru neamul nostru, trebuie sa ne gandim cu totii, dragii români. Tot românul, tot crestinul, toti trebuie sa ne solidarizam, sa ne unim, sa ne apropiem mai mult unii de altii. Sa lasam judecatile, criticile, condamnarile, care nu duc decat la dezbinare si la saracie. Si sa ne iubim tara, sa ne iubim neamul!
Ma doare sufletul când văd că milioane de români sunt plecati in strainatate. Sa-ti parasesti tara si neamul in masa, este strigator la cer, pentru ca neamul acesta merge spre pieire, daca toti plecam. Ar trebui sa ne gândim la Moise, despre care Scriptura ne spune ca a preferat sa sufere cu poporul sau decat sa ramana in Egipt si sa se bucure de dulceata cea trecatoare a pacatului. Ev. 11, 24-26: “Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire”. Moise a parasit casa lui Faraon unde a trait patruzeci de ani in cel mai mare belsug, nu-i lipsea absolut nimic, dar cand a auzit ca fratii sai evrei erau supusi exploatarii, a parasit toate bunatatile pe care le avea, s-a pus in fruntea poporului si l-a scos din robia egipteana si l-a dus in Tara Fagaduintei, in Canaan. A preferat sa sufere cu poporul sau. Cred ca ar trebui fiecare sa incercam sa suferim impreuna cu poporul acesta, atat de incercat in istorie, in toata vremea si astazi poate mai incercat ca oricand… Tocmai pentru ca oamenii pleaca din tara. Sa ramanem aici sau sa ne intoarcem acasa si sa suferim impreuna cu poporul nostru, pe care sa-l iubim. Si sa incercam sa zidim si noi, fiecare cu ce poate si cum poate, la inaltarea acestei tari, cu ajutorul lui Dumnezeu…
…Să nu ratacim, să nu ne pierdem credința, să nu cadem. Să nu uităm Sf. Apostol Andrei este si ocrotitorul Constantinopolului, care multa vreme a fost o cetate crestina, iar primul apostol care a trecut pe acolo a fost Sf. Andrei si primul episcop randuit acolo a fost randuit de el. Din nefericire, de peste 500 de ani, Constantinopolul nu mai este o cetate crestina, cu toate ca Sf. Apostol Andrei a fost si este ocrotitorul acestei cetati. Ne uitam in istoria orasului si vedem multe chipuri de sfinti, de oameni care efectiv au sfidat legile acestea pamantesti, situandu-se înca din timpul vietii lor in aceasta pregustare a Imparatiei lui Dumnezeu si, astfel, ne-am fi asteptat ca aceasta cetate care beneficiaza de atatea mijlociri, sa ramana totusi o cetate crestina, Bisericile s-au transformat insa in muzee, moschee, ruine.
…Și România se îndreptă spre pierzanie? Sf.Andrei a strabatut 3000 km pe jos, iar rodul calatoriei sale suntem noi. A predicat Cuvantul, pentru ca noi astazi sa intoarcem spatele Cuvantului, sa intoarcem spatele lui Dumnezeu. Sa spunem ca acei pasi ne-au fost numarati si ca au fost in zadar? Au fost pasi care nu au contat, care nu ne-au sensibilizat, care nu ne-au spus noua nimic? Ne-au spus alții si i-am crezut, i-am primit cu bratele deschise, ne-au fost dragi. Ne bucuram ca Sf. Andrei este ocrotitorul nostru, al românilor, insa ce inseamna aceasta protectie a Sf. Apostol Andrei pentru noi? Pentru Constantinopol se pare ca n-a insemnat mare lucru pentru ca oamenii s-au aratat la un moment dat nevrednici de toata aceasta protectie. N-au fost suficiente rugaciunile atator sfinti in cetatea ocrotita de Sf. Apostol Andrei. Dumnezeu si-a intors fata chiar si de la prietenii sai in fata acelei teribile realitati care este pacatul.
Andrei inseamna “barbatosul”, “curajosul”, cel caruia nu-i este rusine sa spuna ce este in conformitate cu Adevarul, iar Adevarul este Hristos. Cel caruia nu-i este rusine de acest Hristos. Cel care Il iubeste pe acest Hristos si poate sa dea oricand marturie prin viata si prin cuvantul sau despre acest Hristos. Asta vrea sa ne spuna Sf. Ap. Andrei. El ocroteste crestinii romani, oameni cuminti si credinciosi si se intristeaza pentru cei care nu implinesc voia lui Dumnezeu, dar mai mult de atât nu poate face – si nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca noi nu-i dam voie sa faca. Oare incotro se indreapta tara aceasta ocrotita de Sf. Ap. Andrei? Sa stiti ca ultimul cuvant in istoria acestei umanitati nu-l va avea rautatea si nelegiuirea, străinătatea și tările puternice ale lumii, ci Dumnezeu, care va spune cuvant de mântuire asa cum l-a vestit prin apostolii Sai. Chiar daca in jurul nostru lumea se prabuseste spiritual, noi nu avem dreptul sa ne prabusim. Chiar daca lumea din jurul nostru se pravaleste in iad, este treaba ei, noi nu avem dreptul sa ne pravalim cu ea in iad. Si daca nu putem sa facem ce-a facut Sf. Ap. Andrei pentru noi, macar sa-l rugam sa ne dea un pic de seriozitate in felul cum ne traim credinta si putina bucurie in toata aceasta traire, sa ne dea putina responsabilitate si un pic mai mult curaj.
Sfântul Andrei a venit, ca Frate al nostru, sa ne conduca spre Dumnezeu. Frate al nostru Care a venit sa ne uneasca. Credeti ca este spus numai asa, intamplator, ca a doua porunca, adica “sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” este “la fel” cu aceea de a-L iubi pe Dumnezeu “din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”? Daca stam sa ne gandim mai mult, ne dam seama cât de infricosatoare si de înalta este acaesta porunca. Iar daca noi implinim aceasta porunca, inseamna ca nimic nu va putea sta intre noi si dragostea lui Dumnezeu.
Suntem pacatosi. Toti. Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut.… Si mincinos este intreg omul cum spune Sfanta Scriptura. Insa pentru acesti pacatosi Dumnezeu S-a rastignit. Pentru acesti pacatosi, Dumnezeu a venit. Acestor pacatosi Dumnezeu vine astazi si le spune ca este un lucru care se ridica inaintea lui Dumnezeu mai presus decat pacatele: iubirea.
Iubirea care uneste. Pentru ca “in unire” se vede “binecuvantarea si viata in veac“. Suntem pacatosi, insa impreuna daca ramanem, ne aratam a fi fiii lui Dumnezeu. In aceasta unire se vede chipul lui Dumnezeu.In aceasta unire chipul lui Hristos straluceste in inimile fiecaruia dintre noi. Vrem sau nu vrem, suntem constienti sau nu, avem nevoie unii de ceilalti.
Pacatul meu poate fi acoperit de dragostea fratelui, pacatul fratelui poate fi curatat prin jertfa lui fata de mine, pacatele tuturor vor fi topite in aceasta iubire care uneste. Nu este altceva mai puternic si mai de folos noua, oamenilor, decat unirea. Astazi este ziua Unirii. Dar care trebuie s-o purtam este unirea in jurul lui Hristos, unirea in jurul credintei pe care El, Fiul lui Dumnezeu, a venit sa ne-o arate. Iubirea noastra fata de fratii nostrii, care se va arata adevarata iubire de fii fata de Dumnezeu, Care L-a trimis pe Unul Nascut Fiul Sau, ca Frate mai mare al nostru.
Deci apostolul Andrei a creştinat Armenia, Iviria şi Sciţia Mare, adică Ucraina, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. A creştinat Crimeea, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, a trecut prin Tracia, prin Macedonia, prin Grecia şi a ajuns în Peloponez unde a zăbovit doi ani în oraşul Patras. Aici a creştinat pe mulţi închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat capiştile idolilor şi a mărturisit pe Hristos cu multă putere. Văzând aceasta ighemonul cetăţii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a bătut tare şi l-a aruncat în temniţă cu unii din ucenicii săi. Apoi, văzând că mulţi credeau în Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe o cruce în formă de X, dându-şi sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul împăratului Nero.La mormântul său din Patras Grecia, unde odihnesc moaştele sale, şi de unde cheamă mereu popoarele la Dumnezeu, apostolul a venit cu mare dor în două rânduri în România (1996 şi 2001) la praznicul Sfintei Parascheva. Şi-a potolit dorul sufletului văzând locurile unde a propovăduit pe Hristos – Domnul, şi mai ales s-a bucurat văzând pe fiii săi duhovniceşti.
Întregul sobor al sfinţilor români: ierarhi, preoţi, mărturisitori, cuvioşi, voievozi dreptcredincioşi, poeţi, scriitori, artişti care au mărturisit credinţa prin opera şi scrierile lor, precum şi bunii creştini, care prin fapta şi cuvântul lor, au mărturisit credinţa în Iisus Hristos. Inima i s-a bucurat iar duhul i-a tresăltat cu mulţumire nespusă văzându-şi apostolul, roadele ostenelilor sale. În fiecare an la prăznuirea muceniciei sale, toţi creştinii ortodocşi români, îi aducem mulţumiri, cântându-i laude, şi împreună lăudăm pe Dumnezeu cel Care, ni l-a dat ca Ocrotitor al Ţării noastre. Îi cerem să se roage pentru noi Mântuitorului Hristos, ca să sporească în noi credinţa, nădejdea şi iubirea sfântă, să ne ajute să trăim în ascultare faţă de Dumnezeu, în armonie şi iubire frăţească. Să ne dea râvnă pentru slujire, pentru rugăciune, pentru post şi pentru orice lucrare duhovnicească. Să ne ajute să cultivăm în noi virtuţile sfinţilor şi ale strămoşilor noştri, statornicia în credinţă, lucrarea faptelor bune, răbdare în ispite, în lipsuri şi în nedreptăţire. Să ne izbăvească de orice rău, de dezbinare şi alte păcate şi patimi. Să ne înveţe să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6,33), lăsând pe planul al doilea realizările materiale din lumea aceasta. Să ne înveţe să privim mereu în Sus, la Hristos, cu bucurie şi cu nădejde, trăind în pacea şi bună plăcerea lui Dumnezeu. Să nu uităm de marele har şi privilegiu de a fi creştini numiţi cu numele Hristos, meniţi a fi… sarea pământului şi lumină a lumii… luptând cu toate armele pe care ni le-a dat Dumnezeu împotriva păcatului propus nouă sub multiple forme de duhurile satanei.
Odată botezaţi, precum înaintaşii noştri, şi noi, cei de astăzi, suntem datori să luptăm lupta cea bună a duhovniciei, într-o lume în care materialitatea îşi arogă drepturi spirituale. Dacă patimi şi păcate ucigătoare îşi pretind nu doar drept la existenţă, ci zeificare, cult şi sacrificiu, este datorie sfântă, existenţială pentru noi ostaşii lui Hristos, să luptăm pentru drepturile lui Dumnezeu pe pământ. El este adevăratul Stăpân al aceste lumi care ar trebui în toate aspectele şi formele ei de trăire să se conducă după Legile Lui. În lupta noastră, Dumnezeu ne acoperă cu aripile bunătăţii Sale şi ne va răsplăti însutit şi înmiit orice nedreptate suferită pentru numele Lui în această lume. Iar sfinţii ne sunt înaintemergători cu pilda vieţii lor şi cu rugăciunea fierbinte.
Ne rugăm Sfântului Apostul Andrei, care a găsit în persoana Domnului Hristos răspunsul căutărilor sale duhovniceşti, s-a alipit pentru vecie de El, iubindu-L şi mărturisindu-L cu bucurie în toată lumea, chiar cu preţul vieţii sale, iar acum, dimpreună cu fratele său de sânge Petru, se roagă fierbinte pentru pacea, mângâierea şi mântuirea noastră şi a întregii lumi aflate încă în pacat, dezarmonie şi suferinţă.
Cel ce ai fost dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andrei, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă. Pe ucenicul cel întâi chemat şi următorul Pătimirilor lui Hristos, pe Andrei apostolul, fratele lui Petru, să-l lăudăm credincioşii, că pe cel ce pe păgâni din înşelăciune i-a întors la botez… Mulţumim ţie, mărite Apostole Andrei, noi, neamurile cele de tine luminate şi de pe pământ la ceruri de tine ridicate, că de la slujirea vrăjmaşului depărtându-ne, ne-am făcut împreună locuitori cu sfinţii îngeri şi părtaşi ai slavei Domnului. O, preaminunate Sfinte şi mărite Apostole Andrei, cu plângere alergăm la sprijinul tău, ca să ne izbăveşti pe noi cu rugăciunile tale de chinul cel de veci, prealăudate, şi să ne învredniceşti de bucuria raiului ( Acatistul Sf. Ap. Andrei)
Și la final o rugăciune către Sfântul Apostol Andrei: Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis şi s-a făcut făptura, nu întoarce dumnezeiasca Ta faţă de la noi cei păcătoşi, ca să nu vină asupră-ne mânia cea groaznică şi înfricoşătoare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre pe care în toată ziua, cu nesocotinţă, în chip nenumărat le săvârşim. Noi suntem păcătoşi şi pătimaşi, netrebnici şi plini de răutate, iar Tu eşti izvorul vieţii şi al milostivirii; nu ne lăsa, Doamne; nu trece rugăciunea noastră, a păcătoşilor, nici nu răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci, pentru că nu suntem vrednici a câştiga prin sârguinţa cea de toate zilele milostivirea Ta, dăruieşte-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugăciunile Apostolului Tău Andrei, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea. Pentru pomenirea lui cea de azi ne întăreşte cu darul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor noastre, cu bucurie să lăudăm prăznuirea lui şi să slăvim preasfânt numele Tău, în vecii vecilor. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)