Sfânta și Marea Miercuri. Denia de marti seara
Denia din Sfanta si Marea Miercuri se oficiaza marti seara. In cadrul acestei slujbe se face pomenire de pocainta si iertarea pacatelor femeii pacatoase care a spalat picioarele lui Hristos cu lacrimi, le-a sters cu parul capului si a uns cu mir capul lui Hristos, dar si de fapta rusinoasa a lui Iuda: vinderea lui Hristos.
In aceasta zi se savarseste ultima Liturghie a Darurilor inainte sfintite ca o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta. Este si ultima zi cand se mai rosteste rugaciunea Sfantului Efrem Sirul.
Nu intamplator Biserica a randuit sa puna in oglinda chipul femeii pacatoase si pe cel al lui Iuda. Desi desfranata, coborata la starea cea mai de jos a decaderii, femeia se pocaieste si devine mironosita. In vreme ce Iuda, prezent in starea cea mai de cinste, ucenic al lui Hristos, din cauza lipsei pocaintei devine vanzator si se sinucide. Sunt doua chipuri pe care Biserica ni le pune in fata in aceste ultime zile din Postul Sfintelor Pasti: unul prin care putem castiga imparatia lui Dumnezeu si altul prin care ne putem desparti vesnic de El.
Femeia cea pacatoasa, prin mir, dobandeste viata cea vesnica si iertarea pacatelor; iar Iuda, cu sfat viclean, vinde "Mirul cel nepretuit", agonisindu-si pedeapsa cea vesnica. In cantarile Bisericii se spune: "Cand pacatoasa aducea mirul, atunci ucenicul s-a inteles cu cei faradelege. Aceea se bucura turnand mirul cel de mult pret, iar el se grabea sa vanda pe cel fara de pret, aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acela se despartea de Stapanul, aceea se mantuia, iar Iuda se facea rob vrajmasului".
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca gestul acesta al femeii de a sterge picioarele cu parul capului ei, nu este intamplator. Ea vedea in Hristos pe Dumnezeu. "Unui om simplu nu i-ar fi sters picioarele cu parul capului. Si atunci inseamna ca ea vede in Hristos pe cineva mai mult decat un om".
Mentionam ca doua sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evanghelisti, o femeie desfranata si pacatoasa; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia dupa Ioan, este Maria, sora lui Lazar; ea a adus mir si l-a turnat numai pe dumnezeiestile picioare ale lui Hristos.
Toți suntem pacatosi, toți ne asemanam femeii pacatoase, dar nu toți facem asemanea celeu care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. "Doamne", zicem noi catre Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, "a luat randuiala de mironosita". A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: "Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul".
Femeia păcătoasă apare în relatările celor patru evangheliști. Momentul ungerii cu mir a Mântuitorului Iisus Hristos este amintit în toate cele patru Evanghelii ale Noului Testament. În Evanghelia după Matei, evenimentul este prezentat în cuprinsul capitolului 26, versetele 6‑12, unde se precizează că, în timp ce Mântuitorul Se afla în Betania, în casa lui Simon leprosul, și ședea la masă, „s‑a apropiat o femeie, având un alabastru de mir de mare preț, și l‑a turnat pe capul Lui” (Matei 26, 7). Evanghelistul menționează că ucenicii au reacționat la acest gest al femeii, imputându‑i că a făcut risipă prin fapta ei, însă Mântuitorul îi ia apărarea și le cere apostolilor să nu mai facă supărare femeii, pentru că pe săraci totdeauna îi vor avea cu ei, dar pe El nu‑L vor avea pururea (Matei 26, 10‑11). Totodată, El a adăugat că femeia, „turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut‑o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).
Reținem din relatarea Evanghelistului Matei unele detalii importante. Astfel, evenimentul s‑a petrecut în Betania, în casa lui Simon leprosul. Sfântul Ioan Gură de Aur a observat că, prin precizarea localității, Betania, Matei a dorit să arate că „Mântuitorul vine de bunăvoie la pătimiri” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Din punct de vedere istoric, evenimentul a avut loc cu puțin timp înainte de paștele iudaic. Acest aspect rezultă atât din clarificarea dată în versetul 2 al capitolului: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit”, cât și din precizarea Mântuitorului, conform căreia fapta femeii a fost făcută spre îngroparea Lui (Matei 26, 12).
Același Ioan Hrisostom constată că, deși evenimentul ungerii cu mir a Mântuitorului este amintit de toți evangheliștii, totuși identitatea femeii despre care se face mențiune este diferită: „La cei dintâi trei evangheliști - Matei, Marcu și Luca – și se pare că este una și aceeași femeie, dar la Evanghelistul Ioan nu. La el este vorba de altă femeie minunată, sora lui Lazăr”. Problema este preluată și de Sfântul Teofilact al Bulgariei, care a constatat că, de fapt, ar fi vorba de trei femei distincte, prima amintită de Matei și Marcu, a doua de Luca și a treia de Ioan (Sf. Teofilact al Bulgariei) Vom observa în cele ce urmează care sunt particularitățile Evangheliilor cu privire la acest subiect. Important de amintit este faptul că pericopa evanghelică rânduită pentru a fi citită în Miercurea Pătimirilor face parte din Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 6‑16. În consecință, pericopa evanghelică în cauză include și evenimentul detaliat de noi mai sus.
Aceleași repere spațio‑temporale pe care le întâlnim la Matei le aflăm și în Evanghelia după Marcu. În capitolul 14, versetele 3‑9, evanghelistul amintește atât de venirea femeii, care avea un alabastru cu mir de nard curat, de mare preţ, şi care, „spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus” (Marcu 14, 3), cât și de discuțiile ulterioare pe care fapta respectivei femei le‑a prilejuit. Sfântul Teofilact al Bulgariei amintește că mirul de nard curat simbolizează „credința femeii, pentru că nardul este curat, neamestecat, cu mult preț cumpărat și de credință întocmit”.
În Evanghelia după Luca, cadrul istoric ce prilejuiește ungerea cu mir a Mântuitorului este unul total diferit față de prezentarea primilor doi evangheliști. Astfel, din capitolul 7, versetele 36‑39, aflăm că, în timp ce Mântuitorul Se afla în casa unui fariseu și ședea la masă, o femeie păcătoasă „a adus un alabastru cu mir și, stând lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui și cu părul capului ei le ștergea.
Invatatura ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Iuda, se poate intampla si cu noi. Dupa cum Iuda, desi traise ani de zile impreuna cu Hristos, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate, se leapada de Hristos si ajunge la pieire vesnica, la fel si noi, desi prezenti la nenumarate slujbe, martori ai multor minuni, putem sa cadem si sa pierdem asemanarea cu Hristos. Parintele Petroniu Tanase spune ca "nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sfintii Parinti zic adesea: "Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru".
Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir” (Luca 7, 37‑38). Luca este singurul dintre cei patru evangheliști care o caracterizează pe femeie ca fiind păcătoasă, argument care l‑a determinat pe Sfântul Teofilact al Bulgariei să afirme că, într‑adevăr, în Evanghelii ar fi vorba de trei femei distincte care ar fi uns cu mir pe Mântuitorul. Din relatarea Evanghelistului Luca aflăm, de asemenea, că fariseul care‑L găzduise pe Mântuitorul se numea Simon (Luca 7, 40). Identitatea acestuia a fost clarificată de unii exegeți care au făcut trimitere la Simon leprosul, personajul amintit de Matei și Marcu (Pr. Ioan Mircea). Sfântul Teofilact, însă, refuză o similaritate între aceste două personaje, motivând că Simon fariseul, pe lângă faptul că nu mai era lepros, este prezentat de Luca într‑o lumină negativă, ca fiind cârtitor și osândind pe Mântuitorul și pe femeia cea păcătoasă (Sf. Teofilact al Bulgariei). Din contextul temporal care prilejuiește evenimentul relatat de Luca se poate constata că acesta s‑a petrecut la începutul activității Mântuitorului, cât încă trăia Sfântul Ioan Botezătorul (Luca 7, 33) și nicidecum în apropierea Pătimirilor lui Iisus, așa cum amintesc evangheliștii Matei și Marcu.
În cea de‑a patra Evanghelie, Sfântul Ioan amintește de întâmplarea cu femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului în debutul capitolului 12, versetele 1‑8. Relatarea lui Ioan seamănă mult cu cele prezentate de evangheliștii Matei și Marcu. Se particularizează, însă, printr‑o serie de informații noi. Astfel, potrivit Evanghelistului Ioan, femeia care ar fi uns picioarele lui Iisus era Maria, sora lui Lazăr (Ioan 12, 3). În acest sens, Chiril al Alexandriei afirmă că cele două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, arată fapta cea desăvârșită a iubirii de Hristos: „Marta reprezintă virtutea făptuitoare, iar Maria, contemplația duhovnicească, care urmează după făptuire […] Prin Maria, înțeleg învățătura evanghelică, care unge cu mir picioarele Domnului, adică umple de bună mireasmă a Evangheliei toată lumea de pe pământ […] ea este Biserica dintre neamuri, care aduce lui Hristos jertfe duhovnicești și credința binemirositoare și soarbe din sfântul Lui trup și sânge binecuvântarea, prin împărtășirea de El. Ea Îi aduce vasul cu mir, care este măsura desăvârșită a credinței” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan).
Conform Evanghelistului Ioan, cel care ar fi reacționat la gestul Mariei ar fi fost Iuda Iscarioteanul, ucenicul care L‑a vândut pe Iisus (Ioan 12, 4). De asemenea, Ioan fixează istoric evenimentul prezentat, amintind că acesta s‑a petrecut cu „șase zile înainte de Paști” (Ioan 12, 1), în Betania, în casa lui Lazăr, pe care El l‑a înviat din morți (Ioan 12, 1-2).
În acest sens, exegeții Evangheliei după Ioan vin cu unele precizări. Sfântul Teofilact al Bulgariei amintește că Simon leprosul, gazda la care ar fi luat masa Iisus și de care amintesc Matei și Marcu, nu era altcineva decât tatăl lui Lazăr, „pe care, de lepră curățindu‑l Domnul, acum Îl ospăta pe Dânsul” (Sf. Teofilact al Bulgariei, „Comentariu”). În ceea ce privește prezența lui Lazăr la masă, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră acest aspect drept dovada cea mai clară a faptului că Lazăr chiar fusese înviat de Iisus (Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariu”, Oradea). În consecință, cu șase zile înainte de Paștile iudaic, Mântuitorul lua masa cu persoane apropiate, pe care le iubea și care Îl iubeau. Dintre toate aceste persoane, Maria, sora lui Lazăr, se face remarcată prin cinstea pe care I‑a adus‑o lui Hristos, ungându‑L cu mir și ștergându‑I picioarele cu părul capului. Sfântul Teofilact al Bulgariei observă că „Maria I‑a adus cinste doar lui Hristos, fiindcă Îl vedea pe El ca pe un Dumnezeu”.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie păcătoasă s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multă căldură. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros. Se gândea deci femeia că îi va vindeca boala după cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevăr Hristos a tămăduit-o dându-i iertare de păcate.
“Doamne femeia ce căuze în păcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…”
Unii fac legatura intre Sfanta Maria Magdalena, pe care Biserica o pomeneste in 22 iulie, si femeia pacatoasa, care a turnat peste Mantuitorul nostru Iisus Hristos, in semn de cinstire, mir de mare pret. Nu stim daca este asa! Stim ca in Evanghelia de la Luca se istoriseste despre cinstirea adusa Mantuitorului nostru Iisus Hristos de catre o femeie pacatoasa care a uns cu mir picioarele Domnului Hristos, care a plans si a udat cu lacrimi picioarele Mantuitorului, care le-a sters cu parul din capul ei si le-a sarutat.
Pentru ca in Sfanta Evanghelie de la Luca se spune ca erau si ucenite care L-au urmat pe Domnul Hristos, intre care si Maria Magdalena, unii au facut legatura intre Maria Magdalena (cf. Luca 8, 2) - pacatoasa din vremea aceea devenita sfanta mai tarziu - si intre pacatoasa care a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos (cf. Luca 7, 38). Insa aceasta s-a intamplat pe la mijlocul propovaduirii Domnului nostru Iisus Hristos, nu catre sfarsit, in fata Sfintelor Patimiri.
De fapt, in Sfanta Evanghelie nu ni se spune daca femeia aceea a fost sau nu pacatoasa, ci doar ca L-a cinstit pe Mantuitorul. Sfanta noastra Biserica ne-o pune in constiinta cu dorinta de a ne trezi sa ne recunoastem pacatele si sa avem nadejde la mila lui Dumnezeu.
Este bine sa retinem faptul ca, in timp ce Iuda L-a vandut pe Domnul Hristos pe 30 de arginti, o femeie pacatoasa a primit dar de la Domnul nostru Iisus Hristos, si ca Domnul Hristos a randuit ca acea femeie si fapta ei sa fie cunoscuta de multi: "Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta, in toata lumea, se va spune si ce a facut ea, spre pomenirea ei" (Matei 26, 13). Este un indemn de a-i fi recunoscatori ei si celor care ne-au facut intr-un fel sau altul vreun bine in viata noastra.
Sfanta noastra Biserica, pomenind pe femeia care a cinstit pe Domnul Hristos cu mir de mare pret, care I-a udat picioarele cu lacrimi, care I-a sarutat picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, are o alcatuire minunata: "Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta si luand randuiala de mironosita, a adus Tie mir inainte de ingropare". Pomenind pe aceasta femeie, Domnul Hristos a primit-o, iar noi, vorbind ea cu Domnul Hristos, spunem ca femeia aceea a simtit dumnezeirea Mantuitorului, a simtit ca Domnul Hristos nu este om de rand: "Simtind dumnezeirea Ta si luand randuiala de mironosita (adica fiind cinstitoare si prin mir) a adus Tie mir inainte de ingropare, zicand (desi in Sfanta Evanghelie nu ni se spune ca ar fi zis ceva, insa se fac niste legaturi minunate): «Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara luna, pofta pacatului»". Aseamana pornirile cele rele cu o noapte intunecata, cu o noapte fara luna, cu o noapte in care nu se vede rautatea: "Noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara luna, pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cela ce scoti cu norii - apa din mare".
S-a gandit sau nu s-a gandit femeia pacatoasa la acestea? Nu stim! Dar stim ca este adevarat ca Domnul Hristos, cu puterea Lui, scoate apa marii, o ridica in nori si o preface in ploaie. "Primeste izvoarele lacrimilor mele, pleaca-Te peste suspinurile inimii mele, Cela ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune". Venind Dumnezeu in lumea aceasta din cer, a adus cerul pe pamant, a plecat cerurile cu "nespusa Lui plecaciune". "Si-mi da sa-Ti sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg cu parul capului meu, pe care auzindu-le [suspinurile] Eva in rai, intru amiaza-zi, de frica, s-a ascuns".
Si-apoi minunandu-se de pacatele ei si de maretia Domnului Hristos, zice: "Cine va cerca multimea pacatelor mele si adancul judecatilor Tale? De suflete Mantuitorule, Izbavitorul meu, nu ma trece cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mare mila".
Stiind noi cuvintele acestea ale Sfintei Biserici, este bine sa ne cercetam pe noi insine si sa ne gandim ce putem face pentru a aduce cinstire Mantuitorului Iisus Hristos, ce putem sa aducem noi in loc de mir: "Viata curata, intru pocainta agonisita, cantare de biruinta". Ce putem noi sa aducem in loc de lacrimi, pe care nu le avem? Dorinta de a avea ce inca nu avem. In orice caz, sa ne gandim mai mult si mai bine ca pacatul este intunecat, ca Hristos este lumina si sa cerem lumina lui Hristos in viata noastra. Sa ne gandim ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om si a plecat cerurile pentru noi, ca se cuvine sa ne scufundam intru smerenie ca sa ne ridice Mantuitorul nostru Iisus Hristos mai presus de noi insine. Sa ne gandim la nemasurata mila a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si sa avem incredintarea ca Domnul Hristos ne primeste si pe noi, El, care are "nemasurata mare mila".
Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste. Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – ucenicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in starea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana. Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.
Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta credinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca. Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea:„Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).
Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii şi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfârşit, pătrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci şi mai mari ca ele nu se găsesc în cărţile omeneşti.
Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub acoperământul nopţii merg, ca nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi „făcând sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte: Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1).
Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia: Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea (Ps. 40, 7-8).
Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5), căci în adâncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.
Pentru ce vreţi să-L omorâţi, nenorociţilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vânturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da.
Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (In. 11, 47-48).
Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia!
Căutând și punând pricină nedreaptă pentru planul lor cel nelegiuit - izbăvirea de năvălirea romanilor - ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor. Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii?
Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunânduse orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului.
Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos. Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi” (Mt. 23, 13). Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, a urii şi a răutăţii.
Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginţi.
O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol!
Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică. Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine (Mt. 26, 10).
O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.
Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti când s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine. Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.
Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducând cu mare căinta lacrimi si mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
„Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau: „Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege;aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…”.
Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihovanei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului: „Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Ţie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila”.
Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea:„Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.
Sigur parcurgem Miercurea cea Mare, și ea este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi: „Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…’‘.
Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iudeu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Biserica se va îndolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de darurile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbaveste, Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre! Diavolul lucreaza cu viclesug mai intai prin inima, apoi prin minte. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol (In. 6, 70). Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că îl va vinde! Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin proroci. Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. În planul lui Dumnezeu era un depaliu, un program privind mântuirea omului. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.
Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a rostit lin: Tu ai zis. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Şi i-a dat Sfânta Pâine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi.
Deci, când a pus satana stăpânire desăvârşită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul şi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.
Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întâmplat lucrul despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos: Când duhul necurat a ieşit din om, umblă în locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit”; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Mt. 12, 43-45).
Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvântul Mântuitorului: Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12). Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducându-ne aminte de greşelile noastre, să nu osândim pe nimeni.
Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin
Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. Amintiţi-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică şi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă şi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.
Mai intai, diavolul, il face pe om sa se lase târât spre poftele inimii si cand inima i-a ajuns plina de bucurii intinate, dupa aceea si mintea o urmeaza, ajutand inimii sa-si intineze viata si mai mult (Marcu 7, 21-23)
Cele mai rele si mai blestemate ganduri, diavolul nu le pune in mintea omului, ci in inima lui. Caci daca le-ar pune in minte, omul, oricat ar fi el de rau si oricat ar fi mintea lui de intunecata, totusi s-ar ingrozi gandindu-se la ele si poate ar vedea si urmarea lor nefasta. Dar daca pune aceste ganduri in inima, inima nu se gandeste niciodata la urmari. Inima este gata sa sara si sa implineasca indata orice pornire ce vine in ea, caci inima nu are ochi, dar mintea are. Si când din prisosul unei inimi intinate vorbeste gura, sau scrie condeiul, sau lucreaza celelalte madulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea intineaza tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei (Iacov 3, 6).
O, cat de mult trebuie sa fie omul atent asupra inimii lui! Caci satana intotdeauna ataca mantuirea omului prin poarta inimii, fiindca prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab si aici cedeaza mai usor. Cand sageata aprinsa a unei priviri ispititoare este indreptata direct spre inima, cand pofta vreunui pacat atragator este asezata in fata inimii, cand gandul unei fapte de rusine este aruncat peste zid inlauntrul inimii, indata inima ia foc ca padurea uscata! Si cine mai poate salva apoi ceva din ea, cand flacarile se intind si cuprind grabnic totul, nimicind fara crutare orice rod bun din ea?!
Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut urâtenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.
Avand aceasta in gand, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul.
Va mai amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste: “Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.
Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.
Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine.
Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?” Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin (postat pe fb de ioan monahul)