Sfânta si Marea Luni începe cu Denia din seara Floriilor
Suntem în Ierusalim unde a venit și Mântuitorul, pentru ultima sa calatorie lumească. Simțim aceste momente febrile diferite de modul în care le trăiam la biserică în Saptămâna Patimilor, pentru că aici ispitele din jurul nostru sunt mai puternice, dar și impactul cu locul real în care s-au petrecut este altul. Acum 2000 de ani Domnul Iisus Hristos urcă la Ierusalim cu ucenicii Săi şi ştie că merge să fie răstignit, nu înainte de a pătimi multe, să moară, să fie înmormântat şi să învieze. Domnul Care nu încetează nici un moment să fie Dumnezeu şi Om, cugetă, grăieşte şi le suferă pe toate ca un om. El urcă la Ierusalim ca om – pentru că nu avea nevoie ca Dumnezeu să meargă acolo. Păşind pe cale vorbeşte ucenicilor Săi ca om, încredințându-i că va pătimi şi va fi răstignit acolo. Dar ca om Domnul este fără de păcat.
Iubiții mei pelerini, frați, surori și copii creștini care purtați toți numele lui Hristos, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi și să vedeti în aceste ceasuri, ce ar fi mai bine să spunem, cum să le trăim, ce să gândim. Doar Dumnezeu ştie, cum zilele acestea mărețe le parcurgem în minutele și ceasurile cele mai așteptate de fiecare pelerin crestin in Tara Sfânta, pentru că știm cum odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor și apoi iată-ne ajunsi la ultima treaptă a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în față: Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare.
Scrie in Evanghelia după Matei 20 cum Iisus vesteşte moartea şi învierea Sa. ,,În vremea aceea, suindu-Se la Ierusalim, Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici şi le-a spus lor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor şi-L vor osândi la moarte; apoi Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia“. Așadar Iisus urcă la Ierusalim și prevestește Slava Sa, care va fi Slava crucii
,,Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El i-a zis: Ce voieşti? Ea a zis Lui: Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru Împărăţia Ta. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Și El a zis lor: Paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu“. Avem descrisă orbirea tuturor discipolilor față de această slavă: ei nu înțeleg.
,,Și, auzind, cei zece s-au mâniat pe cei doi fraţi. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știţi că ocârmuitorii păgânilor domnesc peste ei şi cei mari îi stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci acela care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi cel care între voi va vrea să fie cel dintâi să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi“. Avem lupta dintre cele două mariri diferite, cea a oamenilor simpli, a mai-marilor națiunilor și cea a Fiului omului. Aceste versete intră în inima luptei, care e prezentă în fiecare om pentru propria sa realizare, acea luptă care privește noțiunea de marire. Și omul are nevoie de glorie, căci înseamnă să fie recunoscut. Dacă un om nu este cunoscut sau recunoscut, nu există… Omul nu trăiește doar cu pâine, ci trăiește în baza afecțiunii pe care altul i-o acordă, în baza recunoașterii.
Dumnezeu însuși e Slavă: Tatăl e deplin recunoscut de către Fiul, și Fiul de către Tatăl, într-o iubire reciprocă. Treimică. Aceasta e Slava lui Dumnezeu. Eroarea pe care o facem constă în a nu cunoaște adevărata noastră glorie, „cât valorează în ochii lui Dumnezeu; cine este în ochii lui Dumnezeu” și nu cum este evaluat de lume, de conducatorii lumești care se cred dumnezei. Omul este fiu: fiul Domnului, aceasta e gloria sa. E o glorie infinită. Dacă omul nu cunoaște această mărire, caută multe alte glorii mai mici, pe care merge să le cerșească, sau pe care le plătește acum… sunt diferitele măriri deșarte, care stau la baza întregului rău din lume. Tot răul din lume se face din cauza mândriei deșarte… „Glorie deșartă (vana-gloria)” înseamnă „greutate goală”, o glorie nulă: e mărirea propriei imagini, care se numește idolatrie. Cultul idolilor, care apoi ne face idoli goi… care au ochi care nu văd; urechi care nu aud; gură care nu vorbește, adică nu mai există comuniune și viață. Acest text e diagnosticul orbirii noastre față de glorie, deci fie față de realitatea lui Dumnezeu, fie față de realitatea omului, care este creat după chipul Său. Și noi greșim tocmai asupra noțiunii de glorie.
Evanghelia vrea să ne vindece de această greșeală pentru a ne face să ne naștem oameni noi, liberi, oameni care cunosc adevărata glorie: demnitatea proprie de fiu al lui Dumnezeu și demnitatea fiecărui om, care e fiu al Domnului. Numai când vedem gloria, adică Slava lui Dumnezeu, adică iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, existăm pe deplin ca persoane libere… Dacă nu, suntem cerșetori, sclavi ai acestei căutări după recunoaștere, pentru că suntem (și avem) nevoie absolută de a fi recunoscuți (acceptați, apreciați). Și dacă nu aflăm recunoașterea acolo unde este, o cerșim acolo unde ea nu este, unde nu se găsește, fără să ne săturăm…
Textul evanghelic este un contrapunct, o antiteză, între cele două glorii, slave, măriri: Slava Fiului Omului, care e cea a lui Dumnezeu, și gloria omului, a fiecaruia din noi. Slava Fiului Omului este a iubi, a sluji și a-și da viața, a ne face să trăim în libertate. Iar gloria omului este cea a egoismului, mândriei, care este a se folosi de alții, a-i domina (stăpâni), a-i face sclavi și a-i duce la moarte… Vizavi de aceste două glorii se „joacă” viața (istoria) fiecărei persoane și istoria omenirii… A cunoaște deslușit acest adevăr este important, cu atât mai mult cu cât nici apostolii, atunci ucenici, nu văd (atunci când Iisus le spune aceste cuvinte) clar acest adevăr… Cu alte cuvinte, e important să știm că cel puțin nu avem o cunoaștere limpede a acestui adevăr. În acest loc, pentru a treia oară – în Matei, la fel ca în Marcu – căci de trei ori Iisus încearcă să descrie care este stilul Său: stilul urcării la Ierusalim, stilul Slavei… Și tot de trei ori discipolii nu înțeleg în mod limpede, clar. Scena ucenicilor – care nu înțeleg – este o Evanghelie, o veste bună… dar nu pentru că ucenicii nu pricep, ci pentru că Iisus acceptă ucenicul așa cum este și-l ajută să se elibereze de limitele sale prin mărturisirea propriei împietriri a inimii, a propriei nepriceperi, a propriei orbiri și surzenii; îl ajută să se elibereze de rău, de păcat, și-l conduce la vindecare. Acesta e faptul evanghelic al acestei bunei vestiri.
Urcând spre Ierusalim, Iisus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum: „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia”.
Ei urcă spre Ierusalim și urcușul lor le va folosi, așa cum ne va folosi și nouă dacă îl vom înțelege. Deja sunt aproape de Ierihon și lipsește o zi de călătorie de la Ierihon la Ierusalim. Așadar, începe urcușul, iar Iisus pentru a treia oară le explică „deoparte” celor doisprezece ce se va întâmpla la Ierusalim. Prima dată când Iisus le-a explicat, ucenicii nu au înțeles. Petru a spus: „Niciodată să nu ți se întâmple așa ceva”. A doua oară s-au întristat, căci era mai bine să nu reacționeze la spusele lui Iisus, căci atunci când au reacționat prima oară, Iisus l-a numit pe Petru satană… Iar a treia oară, comportamentul discipolilor e și mai rău: Ce ne spui Tu, Iisuse, nu ne interesează. Să vorbim despre altceva... Dar e important că Iisus le-a vestit de mai înainte pătimirea Sa, căci atunci când s-a întâmplat, ucenicii au priceput ceea ce nu înțeleseseră. E important că le-a făcut cunoscută de mai înainte pătimirea Sa… fie ca și noi să ajugem la înțelegerea spuselor lui Hristos. În acest loc Iisus descrie detaliat Slava Sa, Marirea Fiului omului, care e însăși Slava și Marirea lui Dumnezeu. Ea constă în „a fi predat, a fi dat pe mâinile oamenilor”.
Slava lui Dumnezeu este „a Se încredința, a Se da, a Se preda”: Dumnezeu e Iubire, deci Iubirea se încredințează pe mâini bune, cele ale oamenilor… Maxima slavă, maxima libertate a iubirii este să se predea, iar Dumnezeu – care e Iubire – se încredințează omului odată cu iubirea Sa. El se dă „arhiereilor și cărturarilor”, persoane care reprezintă puterea religioasă, puterea culturală, care ar fi trebuit să înțeleagă Mareția lui Dumnezeu, dar nu o vor înțelege nici după două mii de ani de istorie a mântuirii… Însă tocmai aceste categorii, arhiereii și carturarii, Îl vor condamna la moarte. Vor judeca faptul că Viața este demnă de moarte. Apoi „Îl vor da păgânilor”… Slava lui Dumnezeu trece (se dă) din mână în mână, pentru că niciun om nu o vrea. Și astfel ajunge la toți oamenii... care strigă, atunci și azi Rastignește-L !...
„Păgânii Îl vor batjocori, biciui și răstigni”. Și istoria se repeat atunci și acum. Mareția lui Dumnezeu va fi batjocorită de gloria lumească; atunci și acum, puterea lui Dumnezeu va fi biciuită de fiecare slăbiciune (păcat) umană; atunci și acum libertatea lui Dumnezeu va fi răstignită de om, sclav al propriei idei despre glorie… Și ce face Dumnezeu? Atunci și acum, ne lasă să facem toate acestea pentru că El respectă pe deplin omul și libertatea acestuia. Însă El respectă și propria Sa libertate: „Și a treia zi va învia”!
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ia acțiunea umană așa cum este, dar își rezervă dreptul de a avea ultimul cuvânt, fără să ne contrazică, în sensul că: „Faceți tot ce vreți. Dar și Eu fac ceea ce vreau, adică iau acțiunea voastră asupra Mea și o continuu Dumnezeiește, în stilul meu de Dumnezeu, dându-vă viața, dându-vă învierea”. Dumnezeu e Iubire. E interesant că acțiunea, lucrarea, lui Dumnezeu în istorie nu nimicește (nu taie, nu elimină) acțiunea omului, nu o înlocuiește, ci lasă ca omul să-și urmeze întreaga sa lucrare (drumul său)… textul grec nu spune „dar a treia zi va învia”, ci spune „și a treia zi…”, ca și cum ar vrea să sublinieze că Dumnezeu nu contrazice, ci coordonează acțiunea Sa, o conduce într-o altă direcție… Iar la sfârșit, rezultatul se schimbă în favoarea noastră, lăsând totuși neschimbat ceea ce deja există… Și ceea ce există nu este un lucru nesemnificativ, deoarece ceea ce există revelează Slava Sa. Tocmai în a fi dat, condamnat la moarte, biciuit și răstignit, Dumnezeu revelează iubirea Sa, libertatea Sa infinită față de om, adică Slava Sa. El Își pune viața în slujba omului, indiferent și independent de lucrurile pe care omul le face… Tocmai de aceea e Dumnezeu!… Oricare alt om s-ar fi retras în aceste momente. Așadar, aceeași acțiune negativă a omului, Dumnezeu o folosește pentru a revela Marirea Sa… Nu pentru că acțiunea omului ar fi bună. Nu! Ci această atitudine a Sa e Măreția lui Dumnezeu… E marele mister pe care-l vom contempla, aici la Golgota, căci toată Evanghelia tratează despre această Slavă. Din Evanghelie mai vedem ce înțeleg ucenicii despre această glorie, ajutați de o mamă cu inițiativă… Atunci mama fiilor lui Zebedeu a venit la el cu fiii ei şi a căzut în genunchi ca să-i ceară ceva... Această femeie „se închină și cere”. E o femeie foarte evlavioasă și cere… Forma cererii este foarte bună, fiind caracterizată de adorație, pioșenie, umilință și cerere… La fel ca rugăciunile noastre, atunci când sunt făcute bine. Conținutul rugăciunii, însă, este uman, ca și rugaciunile noastre, foarte uman, mai mult, este chiar diabolic! ... Așadar, putem face rugăciuni foarte smerite, pioase, evlavioase, cucernice, și satana ne lasă să facem câte vrem, căci conținutul lor este diabolic.
În ce constă? În pretenția ca Dumnezeu cel Sfânt să facă sfântă voia mea! Acesta este conținutul mediu al fiecărei rugăciuni a noastre, al fiecărei râvne smerite făcute de noi… Dar este drept să știm că este așa! Din fericire, Dumnezeu nu face voia noastră… Ci împlinește făgăduințele Sale, căci altfel ar fi vai de noi… Voia noastră exprimă fricile noastre, egoismul nostru, gloria noastră, dar este just să devenim conștienți că este așa… Așadar, poate exista multă credință, evlavie, și, în același timp, ea să fie plină de multă imbecilitate subtilă sugerată de diavol… Deci nu este suficient, în cazul rugăciunii, ca doar ambalajul să fie bun… nu ajunge să avem tonul pios al vocii, prosternarea, închinarea, lacrimile, căci important este conținutul rugăciunii… Există o întreagă religiozitate, evlavie, formală perfectă… dar care-mi folosește pentru ca Dumnezeu să mă servească, de fapt… Această religiozitate se folosește de Dumnezeu pentru a-și atinge propriile planuri… Și așa este o mare parte din evlavie. Pentru cine nu-și dă seama de acest adevăr, e ceva foarte grav… pentru cine își dă seama că este așa, să-I mulțumească lui Dumnezeu, că El face voia Sa… Pentru cine nu-și dă seama e foarte grav, pentru că înseamnă că face foarte multe rugăciuni de acest fel, fără să-și dea seama… Iar cei care-și dau seama, cu umilință să-și plece urechile și să spună: „Doamne, îndură-Te de mine”, aceasta este rugăciunea orbului din Ierihonul de unde a plecat Iisus să urce la Ierusalim… Acest text biblic a fost alcătuit tocmai pentru ca noi să ne dăm seama de felul rugăciunilor noastre… și de felul evlaviei (religiozității) noastre care, în realitate, ascunde impietatea, nelegiuirea (lipsă de respect față de ceva considerat sfânt)…
... El i-a zis: „Ce vrei?” I-a spus: „Porunceşte ca aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi unul la stânga ta, în împărăţia ta”. Întrebarea: „Ce vrei?”, Iisus o va pune în pericopa și orbului din Ierihon… Diferența dintre cele două răspunsuri este că orbul știe că e orb și va cere să i se deschidă ochii… Aceștia nu-și dau seama însă că sunt orbi… Ei știu bine ceea ce vor… Ei doresc marirea lumească. Iar Domnul trebuie să fie Cel care ne ajută să realizăm aceste planuri ale noastre: „Ca fiii mei să fie unul la dreapta și celălalt la stânga în Împărăția Ta”. Acest fapt e dorit de mamă, de fii săi și de toți ceilalți apostoli. Această glorie în Împărăție o dorim toți… Există ceva bun în această cerere: faptul că vor să fie cu Domnul în Împarație. Dar în această cerere există și ceva mai puțin bun: vor ca Domnul să fie de partea lor, să realizeze planurile lor. Cu alte cuvinte, ei nu știu cine este Domnul. Sunt absolut orbi cu privire la cine este Domnul și la modul în care Domnul realizează mărirea omului…
La Cruce, la Slava Sa, la dreapta și la stânga vor fi doi frați ai lui Iisus și ei sunt cei doi tâlhari: unul la dreapta și altul la stânga în gloria crucii, iar cel care a înțeles Slava lui Hristos îl va însoți în Imparația cerurilor, fiincă în acel loc Iisus va fi recunoscut numai de unul dintre ei ca fiind Dumnezeu.Așadar, ei cer fără să înțeleagă ceea ce vor. Și tot restul discursului este plin de echivocuri (ambiguități, neclarități) între Iisus și ucenici. Echivoce sunt și cererile noastre adresate Domnului… Ce dorim de la Dumnezeu? Vrem să împlinească sfintele noastre planuri… Care sunt planurile noastre? Acelea pe care le au toți oamenii… Vai de noi… Atunci Iisus a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu?” I-au spus: „Putem”. „Voi nu știți ceea ce cereți”…
Evanghelia încearcă să ne conducă să știm ceea ce cerem! Astfel încât noi să cerem tocmai ceea ce Domnul vrea să ne dea. El dorește să ni se dea pe Sine, să ne dea Slava Sa, Viața Sa, plinătatea libertății Sale. Toate acestea vrea să ni le dea… Așadar, mai înainte trebuie să știm ceea ce cerem. De obicei noi nu știm ce cerem: suntem convinși că cerem lucruri divine, dar, în schimb, cerem exact opusul… Acest pasaj biblic ne este util ca să știm ce să cerem de la Dumnezeu.
Iisus își întreabă discipolii: „Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu?” Va fi acel pahar despre care El va afirma: „Treacă de la mine”. Dar în acel moment, Iisus va spune: „Nu voia Mea, ci voia Ta, să se facă!” Iisus va fi primul om care va accepta voia lui Dumnezeu ca fiind adevărata mântuire, nu voia mea, ci voia Ta, că tu știi mai bine decât mine ce-mi dai. De aceea Iisus este Fiul. Iisus însuși a avut dificultăți înaintea acestui „potir”… El avea greutăți, dar ei? Atunci când i-a întrebat ucenicii, inconștienti au spus că nu au greutăți, căci răspund: „Putem”, putem bea chiar mai mult decât unul… E minunată această inconștiență a lor… Ei nu înțeleg nimic. Aceasta e cea mai frumoasă calitate a ucenicului…
Însă Evanghelia este scrisă pentru credincios pentru ca să înțeleagă tocmai faptul că el nu înțelege! Altfel spus, noi – învataceii – înțelegem la fel ca toți oamenii… deci ne închipuim că și Hristos este un idol similar cu aceeia pe care ni-i construim în lume… și nu vedem că El este Slava lui Dumnezeu, care-i mântuirea omului. A vedea această Slavă înseamnă a trăi. Înseamnă să devenim oameni liberi, după chipul lui Dumnezeu, pentru întâia oară în viața noastră… Cu adevărat, faptul de a vedea Slava este viața omului, mântuirea omului… Pentru că greșeli facem cu toții. Greșim în evaluarea a ceea ce este marirea, adică consistența, valoarea omului…
El le-a zis: „Potirul meu îl veţi bea, însă a sta la dreapta şi la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu”. (Știm ca pe acele locuri vor fi Maica Domnului și Sf. Ioan Botezatorul). Iisus le permite deja anticipat ceea ce ei nu înțeleg și cer… „ Veți bea paharul Meu”. De fapt, ambii tâlhari vor bea același pahar al Domnului, unul la dreapta și altul la stanga dar numai cel ce vede Slava lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se va mântui… dintre apostolii toți vor bea, Iacob va fi primul care-L va mărturisi cu viața sa pe Domnul, în anul 44 d.Hr., F.Ap. 12,2; iar Ioan va fi ultimul dintre apostoli care va da mărturie despre acest pahar. Deci îl vor bea. Vor fi ascultate rugăciunile lor, chiar dacă acum nu înțeleg ceea ce cer… Acest fapt e mângâietor pentru noi: Domnul se preface că înțelege greșit rugăciunile noastre, dar le împlinește în mod just… vede bunăvoința care stă în spatele cererilor noastre… Căci în spatele cererilor există ceva bun: adică ei vor să stea cu Domnul!… Nu au înțeles încă cine este Iisus, dar vor să stea cu El… Și El le permite... și dacă vor sta cu El vor și înțelege.
Când au auzit ceilalţi zece au fost cuprinşi de indignare faţă de cei doi fraţi.Luca pune, tocmai în timpul Ultimei Cine, această dispută a celor 12 apostoli cu privire la primele locuri. Așadar, în timp ce Iisus este pregatit să-și dea viața, ucenicii se ceartă vizavi de „cine este primul, cel mai mare între noi”.Ceilalți discipoli se mânie nu pentru că le spun celor doi: „Nu ați înțeles nimic despre Iisus”, ci pentru că și ei vor același lucru, căci toți au judecat și au înțeles la fel. De fapt, de ce există certuri sau mânii împotriva altora? Pentru că vrem și noi același lucru pe care-l vor și ei… Toate disputele noastre contradictorii sunt cauzate de dorințele care vizează același obiectiv… adică ne certăm dacă urmărim același scop.
Această noțiune falsă despre marire este începutul, principiul, oricărei diviziuni nu doar între apostoli, ci între toți oamenii.Dar Iisus i-a chemat la sine şi le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Mai întâi ne spune care este ideea lumii despre glorie: este acea glorie care se realizează doar în oamenii „care pot”, pentru că nu toți pot fi conducători, oameni mari, valoroși… Însă conducătorii și persoanele de vază reprezintă omul ideal… De aceea ei sunt considerați importanți… și fiecare dintre noi ar dori să fie ca ei… Atunci care este modelul? Cel care comandă este un om care subjugă, se comportă precum un stăpân, deși nu are dreptul.
Altfel spus, în loc să slujească, se slujește de alții. Își folosește calitățile pentru a-i domina pe alții, pentru a se înălța, pentru a se deosebi, în loc să slujească pe ceilalți. Și deci îi oprimă pe alții: le ia libertatea, în loc să le-o dea. Am putea crede că dedesubt se află o viziune greșită despre putere. Nu! În spate nu se află o viziune greșită despre putere, ci adevărul este următorul: ori exercităm puterea în acest mod, și instinctiv exact așa facem, sau exercităm puterea în felul propus de pericopă… Dar înșiși apostolii – instinctiv – exercită puterea în primul fel… Cine nu recunoaște că are instinctul de a domina pe nedrept, de a face pe seful fără niciun drept și de a oprima, fiecare așa cum poate, cu multă probabilitate nu înțelege partea a doua. Iar rădăcina păcatului se arată în această relație, în această raportare la alții, adică în a oprima și a stăpâni pe nedrept, în măsura în care ne este posibil, crezând că ne realizăm în acest fel. În schimb, în acest fel noi ne distrugem ca fii ai lui Dumnezeu și-i distrugem și pe alții.
„Între voi să nu fie aşa”. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul vostru. Ar trebui să ne rămână în urechi și în inimă cuvintele: „Nu tot așa va fi între voi”. „Nu tot așa între voi”, pentru că așa este peste tot; instinctiv apostolii s-au comportat așa, iar eu nu cred că noi suntem cu mult mai buni… „Nu tot așa între voi”, ci exact opusul! „Nu tot așa între voi” pentru că nu aceasta-i marirea omului, ci e falimentul lui! E un Dumnezeu răsturnat, e idolul morții, este vana gloria, mândria deșartă, importanța goală, lipsa de valoare, e omul care se dă, se vinde în totalitate nimicului și, mai înainte de a cădea-n prăpastie, face mult rău… Deci, „Nu tot așa între voi”… Credinciosul – fie în interiorul comunității, fie în această lume – vestește că Marirea lui Dumnezeu există și că ea nu este așa, ci este tocmai opusul! Și e acea slavă care cu adevărat umple lumea de frumusețe și de bunătatea care dă viața.
Creștinul nu este un om care renunță, care se predă. Vrei să devii mare? E clar că trebuie să devii mare. „Mare” este atributul lui Dumnezeu. Însă măreția lui Dumnezeu este cea de a sluji, este cea a lui Iisus care spală picioarele… „A servi” este expresia concretă a lui „a iubi”: aceasta este măreția lui Dumnezeu. Nu înseamnă că un om este atât de mic încât trebuie să aibă pe un altul sub picioare pentru a se simți mare… Adevărata măreție este cea de a iubi și de a sluji și de a face loc celuilalt… Ce face Iisus la ultima cină, despre care vom vorbi curând, cunoscând pe deplin Slava Sa divină de Fiu al lui Dumnezeu, știind clar că a venit de la Tatăl și că se întoarce la Tatăl? Se dezbracă de hainele Sale, se încinge cu un ștergar și spală picioarele. Aceasta este conștiința Sa divină: a spăla picioarele. Tocmai astfel se revelează ca Dumnezeu în mareția Sa. Pentru că iubirea slujește, ea nu se folosește de altul și nu-l face sclav… Așadar, există o adevărată măreție pe care trebuie să o realizăm: este măreția noastră adevărată, care este cea a lui Dumnezeu. Aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Versetul îl definește pe Iisus: „Fiul Omului a venit să slujească”. El nu aservește, nu subjugă pe nimeni; e în slujba libertății tuturor; nu oprimă, nu asuprește pe nedrept, nu stăpânește, ci este primul Om liber care știe să slujească. Este servitorul libertății și al vieții, la fel ca Dumnezeu, până la „a ști să-și dea viața”. „A da viața” înseamnă a da viață spre a ne ajuta să trăim. Este atributul lui Dumnezeu care face să izvorască viața. Moartea Sa – a da viața – produce viață, căci biruiește moartea… Și devine „răscumpărare pentru mulți”, însemnând pentru toți, pentru mulțimi. Cu alte cuvinte, tocmai această Slavă a lui Dumnezeu între oameni devine o capacitate de a elibera omul, de a face să reînflorească viața chiar și dincolo de moarte, precum și o capacitate de răscumpărare pentru toți.
Tot în Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.
Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mormântului. După trei zile a înviat şi împărăteşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimilor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.
În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a găsit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamană asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc. Această pericopă, spre cucernicie, zdrobire a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”. Preabunul Iosif ne călăuzeşte minunat spre lepădarea de păcat. Iată de ce astăzi Biserica amintește, printre altele, de istoria veterotestamentară a lui Iosif, fiul cel iubit al lui Iacov, care s-a distins prin castitate, blândețe și credincioșie, iar pentru acestea Dumnezeu l-a izbăvit din primejdii și l-a răsplătit cu multe daruri duhovnicești, dar și materiale. Astfel, Iosif ne este înfățișat ca un chip ce-L anticipează pe Hristos Însuși.
Tot în aceeasi zi evanghelia ne vorbește de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Mt 21,17-19). smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-si arate puterea Sa de a pedepsi fată de om, ci fată de ceva care are o fire neînsufletită si nesimtitoare.
Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit. Istoria smochinului a fost asezată aici spre a îndemna la umilintă, după cum istoria lui Iosif a fost asezată spre a ne înfătisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseste în el odihnă, a doua zi, adică după viata aceasta de acum, îl usucă prin blestem si-l trimite în focul vesnic.
După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că potrivit interpretărilor Părinților Bisericii, acest gest al Mântuitorului este unul simbolic. Smochinul cel neroditor este sufletul omului care a viețuit pe pământ dar nu a adus roade ale credinței, fapt care atrage după sine uscarea, adică moartea duhovnicească. Această pildă ne îndeamnă la lucrarea cu râvnă a poruncilor Domnului câtă vreme mai suntem în această viață, pentru a nu fi predați morții în veșnicie.
Din Sfânta Evanghelie am mai înţeles câteva lucruri cu smochinul cel neroditor. Secretul e să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc în fântâna inimii tale şi să scoţi o ciutură cu lacrimi, în care se odihneşte un mărgăritar al cuvintelor lui Dumnezeu.
Noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi. Am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii, am fost udaţi de lacrimile lui Dumnezeu în fiecare clipă a fiinţei noastre. Am fost privegheaţi nopţile cu nesomn de Cel ce ne iubeşte infinit. De la o celulă am crescut cu mângâierea Părintelui cerurilor în pântecele maicilor noastre. Am primit o desagă de hrană vie – placenta – prin care mama şi-a dăruit viaţă din viaţa ei pruncului nenăscut. În faţa noastră a suflat căldura Duhului Sfânt Dumnezeu să nu ne îngheţe vântul rece de la miazănoapte. Am fost pliviţi de buruienile pe care cu obstinaţie le-am aşezat aproape de inima noastră cu fiece gest de creatură căzută. După o viaţă de om şi preţ de o veşnicie, Dumnezeu a venit la chipul Său, aşteptând roadele noastre: iubirea pentru El, icoană a iubirii lui infinite, bunătatea, smerenia, milostivirea, blândeţea, pacea, bucuria, răbdarea, credinţa, înfrânarea. Toate aceste virtuţi sunt numele lui Dumnezeu. Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, Iisus se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire.
Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri. Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
Şi iată că la asfinţitul istoriei, când cerurile iau foc de iubirea fără de răspuns a lui Dumnezeu, Hristos vine în lume şi aşteaptă creaturile pe care le-a zidit cu suflet nemuritor să rodească lumină din lumina Lui. Şi ce găseşte? Răutate fără de seamă, comportament de fiară, mentalitate de prădător, viclenie, ură, războaie, crimă, urlete de violenţă, moarte, ucidere. Tot ce nu e în El şi n-a fost niciodată, toate spurcăciunile iadului interior s-au aciuat asupra firavelor plante pe care El le-a sădit cu mâinile Lui. Lepra păcatului e mai mare decât fiinţa şi o înăbuşă.
Atunci, Mântuitorul veacurilor slobozeşte blestemul durerii Lui cea infinită. „De acum să nu mai fie în tine rod în veac”. La Dumnezeu nu există surprize. El ştie în mod infinit tot ce a fost şi tot ce va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci să nu ne amăgim că a fost surprins de nerodirea smochinului. De fapt cuvintele lui în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac. Pentru cei ce Îl vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor, pentru cei pentru care Crucea este motiv de batjocură. Toată suferinţa Dumnezeului ucis, răstignit, sfărâmat pentru noi şi de către noi.
Blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor. E durerea mai asurzitoare decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor asta. E neputinţa Celui atotputernic de a băga cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume. E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie.
Blestemând smochinul cel neroditor, Hristos ne spune că sfârşitul celor răi este în cuptorul cel de foc, că soarta tuturor ucigaşilor de iubire este în tartarul cel cumplit al propriei lor îndrăciri. Iadul n-a fost creat de Dumnezeu. L-au zidit cu răutatea lor duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte. Dincolo de iubirea Lui mai presus de gând şi de cuvânt, Dumnezeu suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd. Dacă nu ne vom întoarce la El, Lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele stavile de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pentru totdeauna.
Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta ? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat. Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o asemenea măsură.
După ce Iisus a vorbit despre pierirea Ierusalimului, acum El aduce vorba despre venirea sa cea de-a doua şi descrie ucenicilor Săi semnele aceleia; dar nu numai lor, ci şi spre folosul nostru şi al neamurilor viitoare. El zice „atunci”. Acest „atunci” nu va spune că cele următoare sunt legate după timp cu cele înainte mergătoare, sau au să se întâmple îndată după, aceea, ci numai că ele au să se întâmple în viitor.
De asemenea, prin cuvintele: „în zilele acelea venit-a Ioan Botezătorul” (Mt. 2, 1), nicidecum nu arată timpul cel mai de aproape ce a urmat, ci arată ceva ce s-a întâmplat cu mulţi ani mai târziu. Cuvintele „în zilele acelea” nu înseamnă timpul în care s-au întâmplat cele dinainte, ci când s-au întâmplat cele următoare, pe care el voia să le povestească. În cele dinainte vorbise el despre naşterea lui Hristos, despre venirea magilor şi despre moartea lui Irod. La aceasta uneşte nemijlocit cuvintele: „în zilele acelea a venit Ioan Botezătorul”, povestind ceea ce s-a întâmplat cu 30 de ani mai târziu.
Atunci, de va zice vouă cineva: „Iată aicea este Hristos, sau acolo”, să nu credeţi. Când a grăit despre pieirea Ierusalimului, el a vorbit si despre profeţii cei mincinoşi, care vor amăgi oamenii în timpul Apostolilor; dar cu mult mai rău descrie el pe profeţii cei mincinoşi care se vor arăta cu puţin timp înainte de pieirea lumii; „ei vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi”. Aici vorbeşte el de Antichrist şi de slugile lui, despre care şi Pavel zice: „a căruia venire este dinspre lucrarea Satanei, întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi cu toată amăgirea pentru cei pieritori” (II Tes. 9, 10). Domnul îndeamnă la pază. El zice: „Să nu vă duceţi nici în pustie, nici în cămări”. El nu zice: „Duceţi-vă la dânsul, dar să nu-l credeţi”, ci „să nu ieşiţi”, căci vicleşugul lui Antichrist este mai mare şi susţinut prin minuni. Mai departe El descrie cum va veni iarăşi, prin cuvintele: „precum iese fulgerul de la răsărit”… Aşadar, El nu va întrebuinţa nici un trimis, nici un vestitor, ci într-o clipă Se va arăta El tuturor, în toată lumea. El zice: „Unde este stârvul, acolo şi vulturii”; aceasta însemnează că îngerii, Mucenicii şi Sfinţii îl vor înconjura. Mai departe pomenşte de semnele cele înfricoşătoare: „îndată după necazul zilelor acelora, soarele se va întuneca”. Prin „zilele necazului” înţelege el pe cele ale lui Antichrist şi ale profeţilor lui mincinoşi, cand mare necaz este de a fi mulţi amăgiţi. Dar acest necaz nu va dura îndelung. Căci, dacă pentru cei aleşi s-a scurtat şi războiul iudaic, cu atât mai vârtos se va scurta pentru dânşii şi acest necaz e aceea zice el „îndată”, căci mai toate se vor întâmpla deodată. Abia va sosi Antichrist şi profeţii săi, şi Hristos Se va arăta. „Soarele se va întuneca” aceasta nu va să zică se va desfiinţa, ci va fi covârşit de strălucirea venirii Sale; „şi stelele din cer vor cădea”, căci ele atunci nu vor mai fi trebuincioase, nemaifiind noapte. „Si puterile cerului se vor clăti” pe bună dreptate, când ele vor vedea o aşa de mare schimbare. Căci dacă îngerii, precum zice Iov (Iov 38, 7), s-au uimit şi-au lăudat pe Dumnezeu cand s-au făcut stelele, mai vârtos se vor uimi ei cand vor vedea o aşa de mare prefacere; şi vor privi toată lumea înaintea scaunului judecăţii lui Dumnezeu şi, împreună cu slujitorii lor, pe acei oameni supuşi pedepsei.
„Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”, adică crucea mai strălucită decât soarele.
Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii ? El adaugă: „Cerul şi Pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, adică mai degrabă se va nimici cerul şi pământul, cu toată tăria lor cea mare, decât să nu se împlinească ceva din cuvintele Sale. El cu aceasta voieşte să arate, totodată, că Biserica, pe care El a întemeiat-o, este mai înaltă şi mai trainică decât cerul şi pământul, iar El este Plăsmuitorul a toată lumea, Domnul şi Stăpânul cerului şi al pământului. Anim (postat pe fb de ioan monahul)