Sfânta și Marea Joi. Denia de miercuri seara
Denia de miercuri seară (Utrenia zilei de Joi a Sfintelor Patimi) rememorează patru evenimente: spălarea picioarelor Apostolilor, Cina cea de taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vânzarea Domnului.
Cina cea de Taina este mentionată la toți cei patru apostoli. Camara din Ierusalim a Cinei celei de Taina - cinstita ca loc in care a fost savarsita Cina cea de Taina - este o camara aflata la etajul unei case din Ierusalim. Acest loc este identificat ca fiind acelasi cu "camara de sus" in care Hristos a mancat cu Apostolii Sai ultima cina. Aceasta camara se afla situata deasupra Mormantului lui David, in apropierea Abatiei Adormirii Maicii Domnului, de pe Muntele Zion.
Discutia cu privire la pregatirile de Pasti se petrece in Betania. Ea este provocata de Ucenici, care se mira oarecum de neglijarea pregatirilor gospodaresti in vederea Praznicului celui mare. El alege doi dintre dansii - pe Ioan si pe Petru (Luca 22, 8) - si-i trimite in Ierusalim, spunandule ca vor fi asteptati de un tanar purtand un urcior cu apa (Marcu 14, 13), care-i va conduce intr-un foisor gata pregatit pentru festivitate (Marcu 14, 15; Luca 22, 12). Acolo, cei doi Ucenici vor face ultimele pregatiri in vederea mesei, conformandu-se intru totul instructiunilor primite de la Domnul si pastrand cu strictete secretul acelui loc, ca sa asigure linistea Cinei si sa preintampine intreruperea ei de catre cei ce voiau sa-L prinda.
Casa apartinea, dupa o veche traditie, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tanarul cu urciorul, care astepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Rasarit a Ierusalimului, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (Fapte 12, 12; 15, 37). Era o casa instarita si incapatoare, putand adaposti un numar mai insemnat de persoane. Avand deasupra, la etaj, un salon sau un foisor special, destinat anumitor reuniuni solemne. In mod obisnuit, grijile economice si cumparaturile se incredintau lui Iuda - acum el nu trebuia sa cunoasca din vreme locul Cinei, ca sa nu provoace arestarea prematura a Mantuitorului. Foişorul indică partea superioară a casei rezervată primirii oaspeţilor
O problemă care se ridică și care impune lămuriri este aceea referitoare la ziua în care s-au petrecut acestea și în ce anume au constat pregătirile de Paști? După sinoptici (Mt. 26, 16; Mc. 14, 12; Lc. 22, 7), pregătirile pentru Cina cea de Taină și Cina însăși s-au petrecut în „prima zi a azimelor”. Bazându-se pe aceste cuvinte, cât și pe nota că: „ucenicii au facut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile” (Mt. 26, 19), teologii romano-catolici pretind că Mântuitorul a serbat, cu ucenicii, un adevărat Paște iudaic, așa cum cereau rânduielile Legii mozaice, cu miel și cu azimă, și că, din această cauză, Sf. Euharistie s-a instituit nu cu pâine dospită, cum învăța din vechime Biserica Ortodoxă, ci cu azimă. În același timp, noi vedem, însă, că Evanghelistul Ioan spune lămurit că Domnul și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte, de Paști” (In. 13, 1), adică joi seara, 13 nisan, și apoi, după relatările tuturor evangheliștilor, că Domnul Hristos a murit vinerea, 14 nisan, mai înainte ca iudeii să fi început sărbătoarea Paștilor. Pentru a pune de acord raportul Evangheliei a patra cu rapoartele sinopticilor, cât și pentru a fundamenta interpretarea și practica lor, teologii occidentali (romano-catolici și protestanți) au recurs la unele ipoteze: ipoteza anticipării; ipoteza dublei serbări, ipoteza strămutării.
Astfel, unii dintre ei susțin că Domnul a murit, într-adevăr, vineri 14 nisan și și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte de Paști”, după cum ne spune evanghelistul Ioan, dar, dacă sinopticii ne vorbesc altfel, ei cred că sinopticii diferă, pentru că Domnul ar fi anticipat serbarea Paștilor cu o zi. El ar fi serbat, adică, Paștile iudeilor încă în seara zilei de joi. Această seară era pentru El și pentru apostolii Săi seara de Paști și totodată și seara primei zile a Azimelor. Aceasta se numește ipoteza anticipării.
Această ipoteză se lovește însă de următoarele observații: Dacă Mântuitorul ar fi sărbătorit Paștile mai înainte cu o zi, acest fapt ar fi constituit un cap de acuzare gravă împotriva Sa la procesul la care a fost supus. Dar, nici Iuda Iscarioteanul, nici ceilalți martori, care au fost interogați, nu au mărturisit în fața sinedriului că Domnul ar fi comis o asemenea faptă. Anticiparea nici nu ar fi avut vreun rost, întrucât, conform spuselor Talmudului, dacă mielul pascal se înjunghia mai înainte decât în după amiaza zilei de 14 nisan, atunci sacrificiul nu era bun. Dacă Domnul ar fi anticipat Paștile, s-ar fi arătat nestatornic, s-ar fi contrazis pe sine însuși, întrucât cu numai o zi înainte El făcuse în prezența tuturor apostolilor constatarea, că mai sunt încă două zile până la Paști (Mt. 26, 2).
La Cina cea de Taină nu mănâncă miel fript, și hrană obișnuită, „întingând în blid” (Mt. 26, 23). Această scurtă notiță, oricât ar părea de prisos, are o deosebită importanță; ea arată că pe masă erau așezate mâncăruri lichide, în care se întingea cu bucățica de pâine. La ospățul de Paști al iudeilor, însă, nu se serveau mâncăruri lichide, ci numai friptură de miel, ierburi amare și azime. În consecință, Cina Domnului nu poate să fi fost cina pascală a iudeilor, ci o cină proprie.
De asemenea, după rânduielile mozaice, în noaptea în care se consuma mielul pascal, nimeni nu avea voie să părăsească încăperea, până în zorii zilei următoare (Ex.12, 22). Dar noi vedem că Iuda părăsește camera, la miezul nopții și apostolii cred că este trimis de Domnul să procure cele necesare pentru sărbătoare (In.13,27-30). Mai apoi, Domnul însuși, împreună cu apostolii, ies în grădina Ghetsimani. La masă nu au consumat azima ((χξυμον), ci pâine dospită (αρτοσ). Opt zile înainte de Paști era strict interzis, ca cineva dintre iudei să mănânce azime. Evangheliștii sinoptici știu bine ce sunt azimele (cf. Mt.26, 17; Mc.14, 12;Lc.22, 7). Cu toate acestea ne spun, că Domnul, în timpul Cinei,” luând pâinea ” (luând pâinea dospită), ο binecuvântează, prefăcând-o în mod tainic în trupul Său.
În seara Joii celei Mari, de dinaintea preasfintelor şi mântuitoarelor Sale Patimi, Domnul Hristos Se afla în foişorul cel mare din Ierusalim. El săvârşeşte aici Cina cea de Taină, ultima masă pe care o serveşte alături de Sfinţii Apostoli. În acest context, El dă pâinii şi vinului semnificaţia noii realităţi euharistice, a Trupului şi Sângelui Său. Nu explică semnificaţia pâinii şi a vinului, ci le preface, prin cuvintele: „Acesta este Trupul Meu...“, „Acesta este Sângele Meu...“
La vechii evrei, contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, exista un obicei în care gazda oferea musafirilor veniţi de la drum lung şi obositor prin pustiul Ţării Sfinte apă caldă pentru spălarea picioarelor de praf şi alinarea durerilor sau a rănilor provocate de o aşa călătorie anevoioasă. Primii creştini au preluat obiceiul spălării picioarelor pelerinilor, act prin care se adânceşte smerenia. Ritualul se practică şi astăzi, mai ales în mănăstiri, ca un gest de reînnoire a ceea ce a făcut Mântuitorul înainte de Cina cea de Taină. Această spălare a devenit o cinstire şi o apreciere pentru cel primit ca oaspete şi amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam la Stejarul din Mamvri celor Trei Îngeri - adică Sfintei Treimi. Ţinând cont că obiceiul era larg răspândit în Israel şi că el se practica până şi la casele de oaspeţi de către slujitorii de acolo, Mântuitorul mustră pe fariseul Simeon în Betania, care primise cinstea de a fi intrat Însuşi Filul lui Dumnezeu în casa sa, judecându-L în sine, atunci când femeia cea păcătoasă a venit şi I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinţei ei şi I le-a şters cu părul capului ei sărutându-le, zicând: "Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picoarele.
Iata clipa cea mai cutremuratoare din cate au fost pana acum si inceputul tuturor celorlalte care urmeaza de aici pana la sfarsit. Domnul Iisus Se scoala de la masa, Se dezbraca de hainele Lui, Se incinge cu un stergar, toarna apa intr-un lighean si incepe sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa le strearga cu stergarul cu care era incins.
Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie „Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcaratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine” „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. In. 13, 4-15). „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.
Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (In. 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Mt. 20, 26).
Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.
Ca sa se poata sfinti ucenicii cu adevarat, Domnul a trebuit sa Se sfinteasca mai intai pe Sine Insusi; ca sa-i poata face sa moara, a murit mai intai El; ca sa-i poata invia si inalta la cer, a facut aceasta mai intai cu Sine Insusi. Numai dupa toate acestea El se ridica in fata tuturor si, pentru a le cere cea mai mare si mai stralucita jertfa, le spune: Eu v-am dat o pilda si o masura. Atat cat v-am iubit Eu, sa va iubiti si voi (Ioan 13, 34). Asa cum am facut Eu, sa faceti si voi (Ioan 13, 15) si asa cum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi semenilor vostri (Ioan 13, 14). Slava vesnica Tie, Doamne, Care ne-ai aratat cel mai de pret si cel mai fericit drum spre slava: umilinta; cea mai curata si cea mai sfanta implinire a voii lui Dumnezeu: iubirea; si cea mai desavarsita fericire: aceea de a indrepta si sfinti pe altii, prin iertarea Ta.
Joia Mare, aflată în Triod: "Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, şi pe cel smerit cu voinţa întâi chemându-l, ne-ai învăţat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzeşte-ne neîntinaţi, spălaţi pururea cu lacrimi, curăţiţi cu lumina darului Tău cel curăţitor". Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire faţă de aproapele nostru. Ea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează curăţenia sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea. Smerenia este primul pas pe drumul pocăinţei. Este una din condiţiile principale în monahism. Este porunca pe care nu a respectat-o Adam şi pentru care a căzut din starea graţiei divine, pentru că s-a mărit şi a vrut să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu. Pilda lui Adam cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, o urmează monahii care spală picioarele pelerinilor, şi le dau acestora pildă (aşa cum Mântuitorul le-a dat Apostolilor), ca, la rândul lor, să se lepede de mândria lumească şi să înceapă acest pelerinaj la Locurile Sfinte cu smerenie, cu conştiinţa că au pornit pe un drum la capătul căruia îi aşteaptă Mântuitorul, iar ei trebuie să fie pregătiţi, "pentru a avea parte de El" - aşa cum îi spune Iisus lui Petru.
Despre vechimea acestui ritual nu avem, din păcate, foarte multe informaţii. În jurnalul de călătorie al Egeriei (o nobilă pelerină venită din Spania în Ţara Sfântă, în veacul al IV-lea) nu apare nici o menţiune referitoare la acest obicei, se vorbeşte în schimb, foarte mult, despre instituţia botezului, aşa cum se practica la sfârşitul veacului al IV-lea. Prima menţiune, în veacul al VI-lea. Prima menţiune despre obiceiul spălării picioarelor, practicat nu numai la Ierusalim, ci în toate abaţiile din Occident, se găseşte în Liber ordinum. Înţelegem că obiceiul se practica deja în secolul al VI-lea, în Spania. Ritualul avea loc după terminarea slujbei de seară; se stingeau luminile în Sfântul Altar, episcopul rostea cu voce scăzută câteva rugăciuni şi toţi cei din biserică îngenuncheau. Apoi, prelatul împreună cu tot clerul (laicii erau excluşi de la ceremonie, la fel ca în descrierea ceremonialului de la Ierusalim, citat mai sus) mergeau în locul unde se făcea spălarea ritualică. Toată ziua se ţinea post negru, şi abia după ceremonie (adică după asfinţitul soarelui) se putea rupe postul. Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mărturiile despre acest ritual devin tot mai numeroase, obiceiul spălării picioarelor în Joia Mare generalizându-se, spre secolul al X-lea
Reprezentări iconografice. Spuneam mai sus că de prin secolul al VIII-lea apar mai multe mărturii scrise referitoare la ritualul spălării picioarelor. Pentru a înţelege importanţa pe care o căpătase acest ritual, trebuie să observăm că scena în care Iisus spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină apare reprezentată tot mai mult, în pictura bisericii, în mozaicuri, basoreliefuri (basorelief pe un sarcofag de la Muzeul din Latran, sec. al XV-lea) şi miniaturi din cărţile de cult (exemple: pe Evangheliarul lui Rossano, pe un pergament-antivolă de la Athos din secolul al XVI-lea, etc). Mozaicurile de la Néa Moni (Chio) şi Hosios Loukas sunt realizate în cea mai frumoasă tehnică bizantină. Fiecare verset din Evanghelie pare să se audă din desen - Petru şade pe scaun, cu o mână arătându-şi picioarele, iar pe cealaltă având-o la cap (căci spune "Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul" (In, 13,9). Hristos, îngenuncheat înaintea lui, cu îmbrăcămintea cea de deasupra scoasă şi încins cu un ştergar, cu o mână ţine piciorul lui Petru iar pe cealaltă mână o întinde către el. Înaintea genunchilor are un vas cu apă. Ceilalţi Apostoli stau în spatele lui Petru, unii vorbind între ei, alţii dezlegându-şi încălţămintea.
În concluzie, actul spălării picioarelor - gest practicat încă din Vechiul Testament, dar din considerente de igienă şi apoi de curtoazie (cum apare în pasajul întâmpinării Sfintei Treimi de către Avraam, la Stejarul din Mamvri - Facerea,18:4) - capătă semnificaţii noi prin exemplul pe care îl dă Iisus Hristos ucenicilor apostoli. Hristos s-a smerit nu doar în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa omului: gestul Său este întemeietor de civilizaţie nouă, o civilizaţie a smereniei, în lumina căreia omul creştin dobândeşte valoare absolută, iar gestul smerit al spălării picioarelor nu mai apare nici umilitor, nici gratuit.
În seara aceasta, a Cinei de Taină, Iisus stă la masă cu ucenicii Săi. Iată-L pe Domnul între prietenii Săi. În mijloc masă întinsă, pâine şi vin. Apostolii stau la cină. Iisus Se dezbracă, le spală picioarele, începând cu Iuda şi terminând cu Petru. Apoi se aşază, binecuvintează pâinea şi vinul, le preface în Sfânta Împărtăşanie şi le împarte ucenicilor spre iertarea păcatelor. Toţi primesc cu credinţă, toţi gustă, toţi se sfinţesc. Numai Iuda se osândeşte, se stăpâneşte de diavolul, se scoate afară.Ce trebuie să ne întrebam fiecare în parte:Te gândeşti tu în ceasul acesta la Iisus? Vrei tu să stai cu El la Cină? Iată, Domnul se pleacă să-ţi spele picioarele. Domnul iubeşte sufletul tău. Domnul vrea să te mântuiască. Domnul vrea să Se împace cu tine înainte de patima şi moartea Sa. Vrei deci şi tu să te împaci cu Iisus?În Joia Mare, Biserica face pomenirea Cinei celei de Taină, când, în ajunul Sfintelor Sale Patimi, Domnul Hristos a statornicit pentru apostoli şi pentru urmaşii lor Taina Euharistiei, din care creştinii se hrănesc pentru viaţa veşnică. În arta bisericească, acest moment apare zugrăvit, de-a lungul secolelor, într-o varietate de modele şi stiluri, în încercarea de a cuprinde, în forme văzute, atât cât ne este cu putinţă să înţelegem din cele nevăzute: prezenţa dumnezeiască în pâinea şi vinul euharistic. Instituirea Sfintei Euharistii. Ea este istorisita si de Evanghelistii sinoptici (Matei 26, 26-29; Marcu XIV, 22-25 si Luca XXII, 16-20), precum si de catre Sf. Apostol Pavel (I Cor. 11, 23-25), formand de la inceput centrul cultului crestin (Sf. Justin, Apoi. I, 66, 3).
Ioan Gura de Aur predică: „Şi pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu”. Şi luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor zicînd: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” “Vai, cât de mare e orbirea vânzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”. N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpânului, ci ca să vădească neruşinarea vânzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gând, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai târziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvântul şi cu frica şi cu blândeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi. De aceea Hristos, lăsându-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetată a morţii Sale, să-i facă pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii dacă n-ar fi auzit nimic de patimi, când s-au tulburat atîta, deşi le vorbise mai dinainte atîtea de patimile Sale, deşi făcuse atâtea minuni înaintea lor? „Şi pe când mâncau ei, a luat pâinea şi a frânt“.
„Din ospăţul Stăpânului“ la Sfânta Liturghie. Cina cea de Taină este pictată în biserici în sfântul altar, în varianta împărtăşirii apostolilor. Apostolii stau în şir - şase de o parte a lui Hristos şi şase de cealaltă parte - şi primesc Sfânta Împărtăşanie din mâna lui Hristos, care oferă primului grup Pâinea euharistică şi, celui de-al doilea, Sfântul Său Sânge din potir. Vedem aici şi mai clar taina Sfintei Liturghii: Mântuitorul Hristos este Cel care oferă şi Se oferă în „Pâinea vieţii“ şi „Sângele Noului Legământ“. De asemenea, deasupra uşilor împărăteşti, în dreptul cărora credincioşii se împărtăşesc, stă pictată mereu Cina ceea de Taină, în centrul icoanelor praznicale. Suntem ajutaţi, astfel, să ne împărtăşim şi cu privirea de misterul euharistic la care luăm parte fiecare, în modul cel mai real, la Sfânta Liturghie. De la reprezentările prefigurative ale filoxeniei lui Avraam, care a ospătat pe cei trei îngeri, până la scenele evanghelice ale înmulţirii vinului la nunta din Cana Galileii sau a pâinilor şi peştilor, şi culminând cu Cina cea de Taină ori cu masa din Emaus, Biserica ne pune în faţa ochilor şi a inimii adevărul măreţ că, oamenii pot sta la masă cu Dumnezeu.
Întreaga istorie a Bisericii ne arată că Liturghia a fost „locul” unde credincioşii au învăţat să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu şi să se împărtăşească de darurile Sale, de „pâinea Vieţii ce se coboară din cer şi dă viaţă lumii“. Cea mai arzătoare dorinţă a omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este să intre în comuniune cu Ziditorul său. Aşadar, preocuparea de căpetenie a omului duhovnicesc este să aducă închinare lui Dumnezeu, căci numai astfel îşi împlineşte adevărata lui menire şi se face părtaş praznicului „duhurilor drepţilor celor desăvârşiţi” în Ierusalimul cel Ceresc. In Sfânta Euharistie omul se sfinţeşte şi se uneşte cu Dumnezeu, împărtăşindu-se de desăvârşirea harului dumnezeiesc. Hristos Însuşi este de faţă în slujbele Bisericii, îndeosebi în Sfânta Liturghie, potrivit făgăduinţei Sale. Domnul locuieşte în mijlocul unşilor Săi pe care ii zideşte drept Biserica Lui, Trupul Lui, fiind El însuşi Capul acestui Trup, Care împărtăşeşte mădularelor Sale viaţa cea adevărată şi darurile Duhului Sfânt.
Apostolul Iuda s-a instrainat de Invatatorul sau cu mult mai inainte de a lua hotararea sa-L vanda. In inima lui, Iuda nu credea in cuvintele lui Iisus, precum citim in Evanghelie: "Iar Iisus, stiind in Sine ca (unii dintre) ucenicii Lui murmura impotriva Lui, le-a zis: (...) Sunt unii dintre voi care nu cred. Caci Iisus stia de la inceput cine sunt cei ce nu cred si cine este cel care Il va vinde" (Ioan 6, 61-64). Apostolul Iuda a mers dupa Iisus Hristos cu nadejdea ca El va fi acel conducator politic pe care-l asteapa inca si astazi poporul evreu. Fiind inselat in asteptarile sale, saturandu-se de un Invatator care indeamna poporul sa nu-si stranga averi, ci sa faca milostenie, Iuda s-a lasat biruit de patima iubirii de arginti (bani) si a mers la dusmanii Lui. Miercuri, spre seara, Iuda l-a parasit definitiv pe Dumnezeu. Plecand indata dupa spalarea picioarelor, mai inainte de Cina, el a mers in mijlocul Sinedriului si a zis: "Ce voiti sa-mi dati si eu Il voi da in mainile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci cauta un prilej potrivit ca sa-L dea in mainile lor" (Matei 26, 15-16). Apostolul Iuda nu a fost predestinat sa fie tradator. Crima putea avea loc si fara ajutorul sau. Sinedriul luase deja hotararea de a-l omora pe Iisus. Se cauta numai prilejul cel mai potrivit de a-L prinde. Prin oferta sa, Iuda nu a facut decat sa grabeasca planul mai-marilor evreilor. Apostolul Iuda a cazut in cursa diavolului de doua ori, atat savarsind tradarea, cat si savarsind sinuciderea. El nu a luat aminte la iubirea lui Dumnezeu nici inainte, nici dupa tradare. Daca ar fi dat voie iubirii lui Dumnezeu sa se manifeste in inima lui, Iuda s-ar fi dat pe sine in locul Invatatorului sau, iar daca, dupa aceea, ar fi cunoscut puterea cea mare a pocaintei si mila nespusa a lui Dumnezeu, ar fi mers la piciorul Crucii, spre a-si marturisi pacatul inaintea tuturor. Apostolul Petru ne invata un lucru si mai inalt, anume ca tradaratorul se poate vindeca. Diavolul il indeamna pe om la tradare si tot el ii sopteste, dupa aceea, ca si-a pierdut mantuirea. Spre deosebire de Iuda, Petru a cazut numai in prima cursa a diavolului, anume de a se lepada de Invatatorul sau.
Dacă Iuda s-ar fi căit de greşeala sa şi ar fi aruncat banii diavolului, atunci spălarea picioarelor, ca o spovedanie, l-ar fi curăţit, iar Pâinea şi Vinul ce i s-au dat, ca o Împărtăşanie, l-ar fi sfinţit. Dar pentru că nici de trădare nu s-a lăsat, nici pe arginţi nu i-a lepădat, spălarea şi Cina nu i-au folosit nimic. Căci în clipa când a întins mâna în blid cu Hristos şi a gustat cu nevrednicie din Pâinea Domnului, a şi intrat satana în el şi a fugit afară. Un alt motiv pentru care Iuda a fost primit la Cină a fost acela ca să fie arătat înaintea tuturor că el este vânzătorul. Şi, în sfârşit, a fost primit ca un semn de taină, că întotdeauna între slujitorii lui Hristos vor fi şi trădători, vor fi şi vânzători, vor fi şi eretici, vor fi şi ucigaşi, vor fi şi apostaţi, vor fi şi iubitori de argint care vor sfâşia cămaşa lui Hristos şi vor încerca, fără de toiag, să păstorească oile Domnului numai pentru bani. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!“ Si daca n-ar fi zis-o Hristos - - ca Iuda cauta prilej sa il vanda! - apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are.
Două lucruri importante deosebim la Cina cea de Taină: mai întâi spălarea picioarelor ucenicilor şi apoi întemeierea Tainei Sfintei Împărtăşanii, numită şi Sfânta Euharistie. Deci, săvârşind Iisus Hristos propovăduirea Sfintei Evanghelii, mai înainte cu o zi de patima Sa şi de Paştele evreiesc, a rânduit să mănânce Paştele după obiceiul Legii Vechi, într-o casă din Ierusalim.
Acolo, mergând din vreme ucenicii, au gătit Paştele şi venind Domnul, au mâncat împreună pascha Legii Vechi, după porunca dată de Moise. Adică au mâncat pâinea nedospită numită azimă şi miel fript, stând cu toţii în picioare, încinşi cu brâu, încălţaţi şi cu toiegele în mână, gata de drum.
Acesta era Paştele evreiesc, pe care Iisus Hristos l-a respectat şi de data aceasta, ca să se arate până la moarte ascultător şi necălcător de lege (După Sinaxarul din Joia Mare).
Iar când s-a făcut seară, Iisus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici (Matei 26, 20) şi a mâncat Paştele Legii Noi. Aşadar, în această mare zi, două legi a îndeplinit Iisus şi de două ori a prăznuit. Mai întâi a mâncat Paştele lui Moise, care era chipul lui Hristos, ca să Se arate păzitor al Legii Vechi. Apoi a mâncat Paştele nostru creştinesc, ca să Se arate întemeietor al Legii Noi. Două Testamente astăzi a unit: cel Vechi, care acum s-a sfârşit, cu cel Nou, care abia a început. Două Liturghii a săvârşit: liturghia Paştelui evreiesc, care nu avea caracter de taină, nici putere sfinţitoare, şi Liturghia Paştelui creştinesc, care prin Taina Sfintei împărtăşanii are putere să sfinţească şi să mântuiască pe toti cei care cred. Şi din două pâini a mâncat în această zi Hristos; din pâinea Legii Vechi, care era azimă uscată, lipsită de fermentul dătător de mântuire al Duhului Sfânt, şi apoi din pâinea cea dospită, proaspătă şi caldă a Legii celei Noi, care este Trupul tainic al lui Iisus Hristos, adică Sfânta Împărtăşanie, prin care dobândim iertare de păcate şi viață nemuritoare.
În Joia Mare încep cele trei zile de Patimi ale Domnului, care constituie şi finalul Triodului. În ziua aceasta săvârşim pomenirea a patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului către Tatăl şi trădarea lui Iuda. Cuvantarea rostita de Mantuitorul in sala Cinei celei de Taina, indata dupa instituirea Sf. Euharistii si impartasirea Apostolilor cu Trupul si Sangele Sau, se afla numai in Evanghelia a patra. In aceasta cuvantare, Domnul prezice lepadarea lui Simon Petru si fuga celorlalti ucenici, care chiar in noaptea aceea il vor lasa singur in mainile pacatosilor (Ioan 18, 38; 16, 32). Dupa Sf. Matei (26, 30-35) si dupa Sf. Marcu (24, 26-31), Domnul repeta aceste preziceri si in drum spre Muntele Maslinilor. Ultimele nopti de dinaintea mortii Sale au fost petrecute de Mantuitorul pe Muntele Maslinilor: "Si ziua era in templu si invata, iar noaptea, iesind, o petrecea pe muntele ce se cheama al Maslinilor”
Biserica Tuturor Natiunilor din Ierusalim se afla la baza Muntelui Maslinilor, in celebrul loc biblic cunoscut sub numele de Gradina Ghetsimani. Locul este unul de o deosebita frumusete, de aici putandu-se vedea cel mai bine panorama Ierusalimului. Biserica este cunoscuta sub doua nume intre localnici: "Basilica Agoniei" sau "Biserica Tuturor Natiunilor" - cel de-al doilea este insa mult mai folosit decat primul. Denumirea bisericii vine de la faptul ca a fost construita pe locul unde, dupa traditie, Domnul nostru Iisus Hristos s-a rugat in noaptea prinderii Sale. Numele sub care mai e cunoscuta, anume "Biserica Tuturor Natiunilor", aminteste ca la constructia ei au contribuit mai multe tari. Mentionarea biblica a locului în Sfanta Scriptura gasim mentionate urmatoarele fapte: "Atunci Iisus a mers impreuna cu ei la un loc ce se cheama Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga. Si luand cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni... Atunci le-a zis: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti."
Iisus se roagă pentru Sine ca om, pentru Sfinții săi Apostoli și ucenici, pentru Biserica și credincioșii ei.
Rugaciunea lui Hristos din Gradina Ghetsimani e cea mai nobila dintre toate rugaciunile prin taria si puterea ei de a ispasi pentru pacatele lumii. Adusa Dumnezeului Vesnic, Care este Tatal, in duhul dragostei dumnezeiesti, ea continua sa straluceasca cu o lumina ce nu poate fi stinsa, atragand pe veci sufletele ce s-au asemanat cu Dumnezeu. Hristos a inclus intregul neam omenesc in aceasta rugaciune, de la Adam cel dintai pana la cel din urma om ce se va naste din femeie. Ne lipseste cunoasterea existentiala a unei atare iubiri si, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare in vesnicie, dragostea lui Hristos implica in planul pamantesc o suferinta extrema. Nimeni nu a cunoscut vreodata o asemenea suferinta ca cea indurata de Hristos. El S-a pogorat pana la iad, in cel mai chinuitor iad dintre toate, in iadul iubirii. Acesta e un taram al existentei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovniceasca – patrunderea noastra in aceasta taina atarna de masura iubirii ce ne-a fost dat sa o cunoastem de Sus. E vital sa fi experiat, fie si numai o data, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; sa cunoastem cu intreaga noastra fiinta ce inseamna a fi, chiar si numai in mica masura, asemenea lui Hristos. Suferinta lui Hristos e cu neputinta de zugravit. In orice caz, nimeni nu o intelege. Asa cum copiii nu-si dau seama de sacrificiile pe care parintii si invatatorii lor le fac pentru a-i creste si a trece asupra lor experienta castigata cu greu de-a lungul unei vieti intregi, tot asa indeobste oamenii nu L-au inteles pe Hristos – si chiar si cei ce au facut o exceptie de la aceasta regula L-au inteles numai in parte. Astfel, Cuvantul lui Hristos care cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti, a venit ca o rana cruda. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decat oricare dintre noi. Si a purtat aceasta cruce in toti anii activitatii Sale in lume.
Pentru că aceşti ucenici erau nedespărţiţi de Hristos, Hristos i-a luat cu El şi le-a spus: „ Rămîneţi aici pînă ce voi merge să Mă rog“. Că Hristos avea obiceiul să Se roage singur, fără ei. A făcut aceasta ca să ne înveţe să ne rugăm în linişte şi înconjuraţi de multă tăcere. Şi i-a luat pe cei trei şi le-a spus: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte“. Dar pentru ce nu i-a luat pe toţi? N-a luat pe toţi ucenicii, ca ucenicii să nu-şi piardă curajul, ci pe aceştia, care fuseseră privitorii slavei Lui. Dar şi pe aceştia i-a lăsat departe de El.
„Şi mergînd puţin, S-a rugat zicînd: părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu “.
Şi a venit la ei si i-a găsit dormind; şi a zis lui Petru:
„Aşa, n-aţi putut veghea un ceas cu Mine? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită; că duhul este ostrduitor, iar trupul neputincios.”
Nu fără pricină S-a adresat numai lui Petru, deşi dormeau şi ceilalţi doi, ci a vrut să-l mustre şi cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai înainte. Apoi, pentru că şi ceilalţi spuseseră acelaşi lucru – că spune evanghelistul: „Cînd Petru a zis: „Chiar de-ar fi să mor împreună cu tine, eu nu mă voi lepăda de Tine“, au spus la fel şi toţi ucenicii” -, deci pentru că spuseseră şi ceilalţi ucenici acelaşi lucru, Hristos le-a grăit tuturor, pentru a vădi slăbiciunea lor. Că ei, care spuseseră că voiesc să moară împreună cu El, n-au putut atunci să privegheze, nici să se întristeze cu El cînd era întristat, ci i-a biruit somnul. Hristos S-a rugat cu stăruinţă, ca să nu pară că rugăciunea Lui e o făţărie. Sudoarea Ii curgea din aceeaşi pricină, dar şi pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picăturile de sînge; din pricina aceasta s-a arătat un înger întărindu-L; din pricina aceasta, atîtea nenumărate dovezi de frică, ca să nu spună nimeni că sînt plăsmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta şi rugăciunea Lui stăruitoare. Prin cuvintele: „Dacă e cu putinţă să treacă” a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţîndu-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar când firea noastră ne trage în altă parte.
Iisus Hristos, Logosul intrupat, stie ca misiunea Sa pamanteasca este acum aproape de sfarsit. Doar cateva clipe il mai despart de momentut arestarii, dupa care va fi judecat de cei rai, rastignit pe Cruce si pus in mormant. Dar El merge spre Patimi nu ca un invins, ci ca un biruitor: de buna voie, stapan pe sine, constient de insemnatatea jertfei Sale pentru mantuirea lumii si sigur de puterea Sa dumnezeiasca asupra legaturilor mortii, diavolului si iadului.
Cât a petrecut pe pamant, El a descoperit oamenilor pe Dumnezeu Tatal si I-a proslavit numele, intemeind religia cea adevarata, singura capabila sa ne ofere cu adevarat viata cea vesnica. In tot acest timp, El a renuntat da buna voie la prerogativele externe ale slavei Sale dumnezeiesti, primind a se intrupa din pantecele Fecioarei Maria, luand asupra Sa toate neajunsurile firii omenesti, cu exceptia pacatului, facandu-se ascultator pana la moartea pe Cruce (Fil. 2, 5-7).
Acum, El cere Tatalui sa fie tratat ca Fiu al lui Dumnezeu, adica sa reintre in slava pe care a avut-o la El mai inainte de facerea lumii. El nu cere sa i se restitue slava intrinseca firii Sale divine, caci aceasta nu i-a lipsit nici dupa intrupare, ci voieste ca, drept ralsplata pentru sfintenia Sa morala ca om, de cinstea cuvenita dumnezeirii. Sale celei de-a pururi sa se impartaseasca si firea Sa omeneasca, adica intreaga persoana a Logosului intrupat. Iar aceasta; cerere va fi implinita de Dumnezeu-Tatal cand va invia pe Iisus Hristos din morti si-L va inalta la ceruri, ca sa-L faca Domn tuturor celor din cer si de pe pamant, vazutelor si nevazutelor.
Atunci se va implini cuvantul grait de Mantuitorul in fata sinedriului: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului" (Matei 26, 64), precum si cuvantul de incheiere scris de Sf. Marcu in Evanghelia sa: "Deci Domnul, dupa ce a vorbit cu ei, s-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 14, 19; Fapte. 2, 33; V, 31; 6, 55; Rom. 8, 34; I Cor. 15, 23-28; Col. 3, 1; Evrei 1, 3; 2, 8; 1 Petru 3, 22, etc).
Motivele care determina pe Mantuitorul sa se roage in chip cu totul special pentru cei unsprezece Apostoli, sunt in numar de cinci: ei apartin deopotriva si Tatalui si Fiului (Ioan 17, 8-10); prin credinta si ascultarea lor, ei au slavit inaintea oamenilor nu numai pe Dumnezeu-Fiul, ci si pe Dumnezeu-Tatal Care L-a trimis in lume (Ioan 17, 6-7); de acum, ei raman singuri in lume, nemaiavand alta ocrotire decat Pronia Divina (Ioan 17, 11-13); de acum, ei trebue sa infrunte singuri toata nepasarea, impotrivirea si rautatea lumii, din pricina credintei lor in cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 17, 14-15); de acum, ei sunt cei chemati sa continue opera mesianica a Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat (Ioan 17, 16-18). De aceea, ca incheiere, Mantuitorul spune: "Si pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan 17, 19). Pentru intelegerea acestei ultime cereri din rugaciunea Mantuitorului pentru Sfintii Sai Apostolii, trebue sa amintim aci ca, in Sf. Scriptura, verbul "a sfinti" inseamna a desparti o persoana ori un obiect de contactul obisnuit cu mediul inconjurator si de orice folosinta profana, pentru a le consacra cu totul numai lui Dumnezeu si, cultului divin.
În vreme ce oamenii Îi pregatesc paharul amar al suferintei, sudorii si sângelui, El Se roaga ca Tatal Sau sa le dea oamenilor viata vesnica. Raspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui “putere asupra trupului”; El a zis: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu” si “toate câte are Tatal ale Mele sunt”. La începuturi, când Dumnezeu a dorit sa zideasca omul cel viu si fara de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la aceasta zidire, caci se spune: “Sa facem om dupa chipul nostru”. Si acum, când Înnoitorul si Mântuitorul lumii doreste sa dea viata vesnica oamenilor celor muritori, El se sfatuieste în rugaciune cu Tatal Sau, întelegându-se, desigur, aflarea de fata a Duhului Sfânt.
În cazul acesta, ca si la facere, viata vesnica este privita numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz si în altul, se spune ca viata vesnica este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Aceasta clipa a restaurarii omului la viata vesnica, este la fel de maret si de fara de asemanare ca si acela al facerii omului din tarâna, caci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de mareata si Dumnezeiasca ca si facerea lui din tarâna.
“Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Cunoasterea lui Dumnezeu în viata aceasta pamânteasca aduce începutul si pregustarea vietii celei vesnice. Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cât mai suntem înca pe pamânt. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, “cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit. “Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau” în aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, în Împaratia cea cereasca, va sta în cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea fetei lui Dumnezeu – caci, vorbind despre copii, Domnul Însusi spune: “Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)