Sfânta Sfintelor - Catedrala Mântuirii Neamului
După aproape 140 de ani de la apariția ideii publice de construirea uneu catedrală naționale, iată-ne fericiții contemporani ai acestei marețe realizări și la ziua sfințirii ei.
Priviți fotografiile, milioane de căramizi rosii, suflete arzând pentru Hristos, reprezintă pentru vecie, milioanele de crestini care au contribuit cu modestele lor posibilități la ridicarea ei. Sufletele lor arzând de dragostea pentru Dumnezeu, pentru ortodoxie, pentru neamul acesta al credincioșilor creștini, care au gasit resursele de a înalța Catedrala, pentru a mulțumii generatiei excepționale care a înfaptuit Marea Unire și pentru memoria strabunilor noștrii dovedind că în acesta țara mai există credincioși și Biserica lor.
Credinsiosi ortodocși huliți, batjocoriți și numiți înapoiați, credincioși a caraor credință se vrea scoasă din scoli, din școlile care au fost deschise in tinda bisiricilor lor, credincioși martirizari, boicotați, ridiculizati, iată, sunt singurii care se vor prezenta în fața istoriei cu înfaptuirea unei nazuițe a unirii, în rest tara aceasta este de paragină, de câte mii de ori s-au furat și s-au risipit banii românilor pentru proiecte nerealizate, aceasta penrtu ca mulți s-au depărtat ori s-au despartit de Dumnezeu, de credință, de morala crestină, de viața creștină, iar fară Dumnezeu nimic nu este, totul ramăne egoism, mândrie, minciună, hoție, deșertăciune.
Ca și strămoșii lor, ei credincioșii autentici, nu fariseii, sunt numiți închinatori la icoane, pupatori de moaște, ei rămân însă credincioși și convinși că există Dumnezeu, mântuire, judecată de apoi, viață veșnică. Ei sunt Catedrala vie a Mântuirii Neamului.
Ei au înteles mesajul adresat de Iisus dregatorului bogat din Sfânta Evanghelie de astazi privind pazirea poruncilor, iar prima și cea mai mare dintre ele este iubirea pentru Dumnezeu și pentru semeni, că ele aduc mântuirea. Si ce iubire mai mare este decât a construi Biserica al carui cap este Hristos și să ne bucuram de darul primit cu ajutorul lui Dumnezeu - Catedrala Mântuirii Neamului.
Primele demersuri în ceea ce priveşte ridicarea unei catedrale impozante în Bucureşti au loc în timpul guvernării liberale, conduse de Ion C. Brătianu. În 1884, acesta cere un credit de 5 milioane de lei, votat de corpurile legiuitoare fără nici un fel de obiecţii.
Problema construirii unei catedrale impunătoare în Bucureşti, care să simbolizeze Biserica Ortodoxă Română şi afirmarea identităţii naţionale, s-a pus imediat după dobândirea independenţei de stat, în urma războiului din 1877-1878, când s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau atunci în Capitală, nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiate cu prilejul sărbătorilor religioase. Catedrala, ca simbol naţional, nu este o idee românească. În secolul al XIX-lea, multe ţări europene construiesc catedrale pentru afirmarea identităţii naţionale.
Termenul de “catedrală” semnifică biserica unde slujeşte episcopul, mitropolitul sau patriarhul şi ea reprezintă simbolul unităţii şi autorităţii bisericeşti. “Catedrala Mântuirii Neamului” este adusă în discuţie de primul patriarh al României, Miron Cristea, în contextul realizării Marii Uniri din 1918 şi a înfiinţării Patriarhiei României, în 1925.
Mâna acesta de crestini se bucură astazi. Ce le-a ajutat? Cedința, ei nu și-au vândut sufletui, l-au pastrat pentru slujirea lui Hristos Iisus. Să intrăm în templul nostru sfânt, Catedrala Mântuirii Neamului, așa cum a facut-o Fecioara Maria, pentru că astazi este Odovania Inrarii în Biserica a Maicii Domnului.
Cei ce doresc sa purceada la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi in casa sufletului lor si de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie sa inceapa cu nevointa trupeasca, cu savarsirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupesti. Sufletul nostru se afla in legatura cu trupul prin facere, iar in atarnare de el prin cadere. El este molipsit de bolile cele din pacate, de patimi, din pricina unor fapte trupesti; sunt nimicite din el patimile, sunt aduse in el obiceiurile bune, virtutile, tot prin mijlocirea unor fapte trupesti. Cel ce isi ingaduie sa lucreze sub stapanirea maniei este robit din pricina deprinderii nascute prin faptele patimii maniei; cel ce isi ingaduie sa lucreze sub insuflarea iubirii de castig este molipsit de patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei.
In chip asemănător intră în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că este neapărată nevoie de nevointa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pentru a sădi în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevointa trupească săvârşită cu bună înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, luminată de cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte într-o măsură însemnată slobozirea omului de păcat, face din el într-o măsură însemnată un fiu iubit al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevointa duhovnicească, ce are putere să aducă mântuirea.
Nevointa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străină de înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric, înstrăinează de Dumnezeu, întovărăşeşte cu satana.
Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în acesta se descoperă îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească.
Atunci i se descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luată de pe ochii lui vălul şi i se înfăţişează necuprinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de el!
Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipuit: viaţa care s-a scurs ajunge ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării acestei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea morţii! Atunci apar din adâncul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care înainte nu-l simţea!
Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mântuitorului, îl ţin la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea păcătoşeniei sale si a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl şi zideşte a doua oară.
Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5)
“Căci Maica Domnului, pentru a se invrednici să primească in trupul ei pe Iisus Hristos, doisprezece ani a zăbovit in templu, rugându-se şi postind; iar noi, când vrem să ne impărtăşim cu Preacuratele lui Hristos Taine, nu avem răbdare să stăm nici două ore măcar in biserică. Nu putem o zi să postim, nu voim nici măcar un ceas să ne rugăm şi cu aproapele să ne iertăm, ci din fugă ne spovedim, in grabă ne rugăm, cu puţină credinţă ne impărtăşim şi indată ne intoarcem iar la interesele noastre, la plăcerile noastre, la păcatele noastre. Insă de vom continua aşa, în mare primejdie este mântuirea sufletelor noastre”.
Noi, oamenii de astăzi, cei iubitori de multe plăceri, cu greu ne putem inchipui cât de mare era pe vremuri intristarea părinţilor care nu aveau copii. Mai ales la poporul evreiesc nerodirea sotilor era socotită ca o certare a lui Dumnezeu şi ocară inaintea tuturor oamenilor. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, multă vreme neavând copii, se rugau cu lacrimi să le dăruiască Dumnezeu măcar un copil, pe care au făgăduit că îl vor dărui Domnului. Iar după ani de stăruinţă in rugăciune, după multe cereri şi lacrimi, Atotmilostivul Dumnezeu le-a dăruit o pruncă cu totul sfântă şi aleasă, pe care au chemat-o Maria, acea care avea să fie nădejdea mântuirii intregului neam omenesc. Dar cine va putea spune ce negrăită bucurie i-a cuprins pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi pe toate rudele lor pentru această minunată naştere!
Şi implinindu-se trei ani de la naşterea ei, şi-au adus aminte Sfinţii Ioachim şi Ana de făgăduinţa lor, ca să dăruiască pe Fecioara Maria Domnului. Deci făcând multă pregătire, au adunat în Nazaret pe toate rudeniile lor, căci Sfântul Ioachim era de neam impărătesc, iar Sfânta Ana de neam arhieresc. Au impodobit pe dumnezeiasca pruncă cu podoabe Impărăteşti, au chemat şi alte fecioare tinere, pe care împodobindu-le le-au rânduit să meargă inainte şi in urmă cu făclii aprinse in mâini, cântând din gură psalmii lui David. Iar în mijloc mergeau Sfinţii Ioachim şi Ana cu dumnezeiasca Fecioară Maria. Ce minunată insoţire de fecioare se putea vedea atunci! Ce străină vedere se arăta la tot norodul! Ce negrăită bucurie cuprindea atunci toate inimile!
Iar după trei zile de călătorie au ajuns la Ierusalim. Văzând această neobişnuită adunare de copile, mulţime de popor s-a adunat in jurul Fecioarei şi mergeau cu toţii spre marele templu al lui Solomon. Atunci s-au implinit cuvintele proorocului lui David, care zicea:
“Fete de impăraţi întru cinstea Ta. Inainte a stătut impărăteasa, de-a dreapta Ta, in haină de aur îmbrăcata, împodobită. Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta si uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit impăratul frumuseţea ta”…
“Aduce-se-vor impăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce Tie” ( Ps. 44, 10-16).
Apoi, ajungând inaintea templului, unde îi aşteptau preoţii, s-au oprit în faţa celor cincisprezece trepte.Iar dumnezeiasca Fecioară Maria, singură, s-a urcat tocmai pe treapta cea mai de sus, fără a se opri pe fiecare treaptă, după cum era rânduiala treptelor. Deci primind-o Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a adus-o direct in Sfânta Sfintelor, acolo unde niciodată nu intra parte femeiască, şi nici preoţii, ci numai arhiereul, o dată pe an,“şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru greşalele sale şi ale norodului” (Evr. 9, 7).
Acolo i-a dat ei loc de rugăciume, nu in biserică şi altar, unde le era rânduit să se roage celorlalte fecioare.
După ce au incredinţat Sfinţii Ioachim şi Ana pe Fecioara în mâinile preoţilor, ca să fie dăruită Domnului după făgăduinţă, şi după ce au dat şi celelalte daruri aduse de ei ca ardere de tot, aceste cuvinte au rostit către neintinata Fecioară:
“Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta si uită poporul tău şi casa părintelui tau”(Ps. 44, 12).
Ascultă glasul Domnului, pleacă-ţi urechea ta inaintea sfinţilor preoţi, uită de-acum de poporul tău. Uită pe rudele tale, uită Nazaretul, uită casa in care te-ai născut, uită pe părinţii tăi, căci iată, “a poftit impăratul frumuseţea ta”. Tu nu te-ai născut in lume ca să te veseleşti de cele pământeşti, nici ca să guşti din bucuriile cele copilăreşti şi omeneşti, ci te-ai născut din rugăciune ca să trăieşti numai in rugăciune. Te-ai născut ca să trăieşti bucuria intregii lumi, deşi tu multe dureri în inima ta vei purta. Tu casă şi avere pe pământ nu vei avea, dar prin curăţirea ta te vei face locaş al veşnicului Dumnezeu. Străină va fi viaţa ta de bucurii, de râsuri şi de veselie, dar prin lacrimile tale vei şterge toată lacrima de pe toată faţa. Pe pământ vei trăi ca cea mai săracă “roabă a Domnului”, dar după ducerea ta de aici “te vor ferici toate neamurile”.
Deci ascultă, fiică iubită, sfatul nostru. Ascultă poruncile Domnului si ale preoţilor. Intră in Sfânta Sfintelor. Roagă-te pentru Galileea, roagă-te pentru templu, pentru Nazaret şi pentru noi, părinţii tăi cei imbătrâniţi de zile. Iată, noi ne intoarcem inapoi. Poate ne vei mai vedea in trup. Iar tu rămâi “in curţile casei Dumnezeului nostru”, de nimic întristandu-te. De-acum “tatăl tău si maica ta te vor părăsi pe tine, dar Domnul te va lua” (Ps. 26, 16), “că a poftit impăratul frumuseţea ta”. Nu te intrista, Marie, bucură-te, fiica Sionului ceresc, veseleşte-te, copilă sfântă, căci tu eşti aşteptarea tuturor neamurilor impăcarea lui Adam cu Dumnezeu…
După cuvintele acestea, mulţumind dumnezeiestii Părinţi lui Dumnezeu că si-au putut implini făgăduinţa lor, s-au intors cu pace la Nazaret, de unde mai veneau din vreme în vreme să-si vadă rodul rugăciunii lor si să o indemne spre o trăire cât mai ingerească. Apoi, nu după mulţi ani, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au trecut din viaţa aceasta. Iar Sfânta Fecioară Maria a rămas în grija sfinţilor preoţi, umbrindu-se în toate zilele vieţii ei de darul Duhului Sfânt.
Este bine să se ştie că in jurul marelui templu erau mai multe case în care locuiau cei ce siujeau Domnului. Chiar lângă zidul templului se afla o clădire cu trei rânduri, având câte 30 de incăperi fiecare rând. In aceste camere petreceau, ca un fel de călugări ai Legii Vechi, trei feluri de oameni care erau dăruiţi să slujească Domnului in marele templu: intâi erau fecioarele cele cu totul neintinate, care îşi păzeau fecioria până la sfârşitul vieţii, apoi erau văduvele care se hotărau să-şi păzească văduvia lor până la moarte, precum era Ana proorociţa, fiica lui Fanuil; iar a treia ceată, a tinerilor care işi inchinau Domnului toată viaţa lor. Ei trăiau toată viaţa in feciorie şi se chemau “nazirei”.
Fecioara Maria incredinţându-se unor fecioare mai in vârstă, era intru totul supusă preoţilor, petrecând cea mai mare parte din viaţa ei în rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu. Ea nu trăia ca celelalte fecioare, ci pe toate intrecându-le, ducea o viaţă aproape ingerească. Dimineaţa se ruga in Sfânta Sfintelor până la ceasul trei din zi (ora 9). Apoi, pană la ceasul nouă (ora 15) lucra cu celelalte fecioare la deprinderea lucrului de mână, precum toarcerea lânei şi a inului, ţesutul mătăsii pentru veşmintele preoţeşti şi altele. Se spune că însuşi hitonul (cămaşa cea de in) cel necusut de mână pe care l-a purtat Iisus Hristos a fost ţesut de Maica Domnului. In timpul mesei, Fecioara Maria nu voia să mănânce cu celelalte fecioare, ci, impărţindu-si hrana la săraci, ea se tăinuia iarăsi in cele mai dinlăuntru ale templului, si acolo se ruga lui Dumnezeu pană târziu, cănd venea un Inger de-i aducea mâncare cerească.
Dar cine va putea povesti petrecerea Fecioarei inlăuntrul templului? Cine va putea spune rugăciunile ei cele ca de foc, vorbirile ei cele de ingeri, hrănirea ei de către Arhanghelul Gavriil, bucuriile ei cele negrăite, supunerea ei cea desăvârşită, smerenia ei cea dumnezeiască? Acolo in Sfânta Sfintelor a deprins ea să postească mult, să se inalte cu mintea numai la Dumnezeu, să uite de casa şi părinţii ei din Nazaret.Acolo a invăţat să trăiască ca un inger, să se roage cu cea mai curată rugăciune rostită cândva de vreo fiinţă omenească, să vorbească mereu cu ingerii din cer. Acolo a văzut ea intâi trup de inger şi faţă de arhanghel. Acolo a vorbit intâi cu Gavriil. Acolo a gustat intâi hrană ingerească şi din izvorul celor mai negrăite bucurii ale Duhului Sfint. Acolo a auzit suspinele Evei şi plânsul lui Adam. Acolo a ascultat durerile tuturor popoarelor celor robite de păcat. Acolo a inţeles Fecioara multe taine şi proorociri. Acolo a inţeles ea că are de împlinit pe pământ o negrăită taină a iconomiei cereşti.
După doisprezece ani de petrecere in templu, preoţii, indemnaţi de Duhul Sfânt, au logodit-o cu dreptul Iosif, bărbat sfânt şi trecut în zilele sale, pentru a o păzi în casa sa din Nazaret până la vremea hotărâtă să nască lumii pe Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre.
Mare şi minunat este praznicul de astăzi. Cum o fecioară mică părăseşte casa părinţilor ei şi se inchină Domnului?! Cum petrece ea numai in rugăciune doisprezece ani?! Cum se deprinde din pruncie să vieţuiască ca un inger pământesc?!
Deci, siliţi de podoaba praznicului şi indemnaţi de sfinţenia Fecioarei, să lăudăm astăzi pe prunca cea dumnezeiască care a intrat in biserica Domnului. Căci astăzi cea mai curată Fecioară intră să petreacă in cel mai curat loc de pe pământ. Astăzi, cel mai neprihănit rod al neamului omenesc se tăinuieşte in cel mai sfânt altar dumnezeiesc. Caci tot ce este sfânt in cele sfinte se păstrează, făclia in sfeşnic se aşază, crinul in vas se pune, iar comoara Duhului Sfint in Sfânta Sfintelor se tăinuieşte. Astăzi Fecioara, petrecută de fecioare, in ceata fecioarelor se primeşte. Astăzi făclia Domnului, inconjurată de făclii, inaintea jertfelnicului se pune. Astăzi Maica Domnului, insoţită de mame omeneşti, la maica Sionului se duce. Astăzi, Fecioara cea purtătoare de Fiu de mama sa fără de fii la biserica cea cu multi fii se dăruieşte. Astăzi rugul cel de taină se caută, astăzi lâna cea rourată se află, astăzi muntele cel netăiat in muntele Sionului se ţine. Astăzi templul cel vechi pe Templul cel nou îl primeşte şi nimic nu pricepe. Astăzi biserica legii pe Biserica Darului o tăinuieşte şi nu inţelege taina. Astăzi jertfelnicul cel purtător de mană pe jertfelnicul cel purtător de Hristos îl păstrează si nu cunoaşte sorocul făgăduinţei. Astăzi templul lui Solomon pe Templul cel viu al lui Hristos îl odihneşte. Templul pe Templu îl incape, biserica pe Biserică o primeşte, umbra legii pe sfârşitul legii îl umbreşte. Chivotul legii lângă Chivotul Duhului Sfânt se aşază, altarul cel umbrit de heruvimi lângă altarul de serafimi impreună se cinsteşte. Amin (post pe fb de ioan monahul)