Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș

09.12.2019 10:48

Ne-am întâlnit ieri și astazi in pomenirea cea de peste ani a doua fapturi dumnezeiesti, Sfantul ierarh Niculae si Sfanta Mucenita Filofteia. Diferenta de timp si de loc este mare intre acesti sfinti ai lui Dumnezeu, pentru ca Sfântul Niculae traieste pe la 340, atunci isi incheie viata pamanteasca, iar sfanta Filofteia pe la 1200. Deci, aproape o mie de ani este distanta de timp intre acesti doi.

Bunul, Sfantul Niculae era un mare ierarh, un arhiereu al lui Dumnezeu, provenind din parinți bogați, cu multe studii și învațătură avea legaturi directe cu imparatul Constantin, la primul Sinod de la Niceea, și era un om cu multe relatii in lumea aceasta pamanteasca.

Sfanta Filofteia, o fetita, o taranca saraca, poate nu stia nici sa se iscaleasca, cu niste parinti modesti, saraci, plugari, traind intr-o localitate din Bulgaria.

Sfantul Niculae, dupa cum s-a vorbit in Viata lui fiind el insusi facând minuni in viata lui pamanteasca; iar pe Sfanta Filofteia nimeni n-a cunoscut-o in viata ei, decat in momentul martiriului ei.

Si totusi, ne intalnim cu amandoi acesti sfinti ai lui Dumnezeu in aceste zile, ieri în șase decembrie și azi, in sapte decembrie. Ce-i uneste pe dânsii si ce-i face laudati si neuitati de memoria lumii?

Un lucru erorm în acceptiunea lui Dumnezeu sufletul. Bunatatea inimii lor. Dumnezeu spune vechiul testament atunci când fii lui Israel doreau să-și aleagă un rege, nu se uită la trup ci la suflet, alege după curația sufletului omenesc. Așa a facut cu David un pastoraș din Bethleem, așa face Iisus când alege pe mulți apostolii dintre pescari, așa face și cu sfinții lui Dumnezeu, cunoscuți ori necunoscuți nouă.

Mărturiile documentare arată că Sfânta Filoteea, iubitoarea de Dumnezeu,  s-a născut în jurul anului 1206, într-o suburbie din Cetatea Târnovo, în sudul Dunării, din părinți creștini, care se ocupau cu munca la câmp. Numele său – Filoteea – alcătuit din două cuvinte grecești: „fileo” – a iubi, și „Teos”, care înseamnă Dumnezeu, deci „iubitoare de Dumnezeu”, îi fusese dat de episcopul locului, care o și botezase la începutul anului 1207, în Biserica „Sfântul Nicolae” din Târnovo.

Mama copilei, de neam valah, fire evlavioasă și temătoare de Dumnezeu, și-a crescut singura-i fiică în duhul credinței celei adevărate, al dragostei de Dumnezeu și de semeni, întru deprinderea faptelor de milostenie, în rugăciune și post, virtuți creștinești care i-au împodobit sufletul întru rodire de viață binecuvântată.

Mergea în mod regulat la biserică, descifra cu pricepere rostirile scripturistice și le tâlcuia pe înțeles fiicei sale, având bucuria ca, la vârsta de 12- 13 ani, aceasta să devină o copilă blândă, milostivă, iubitoare și îndatoritoare față de cei în nevoi.

S-a întâmplat ca o boală necruțătoare s-o doboare pe mama copilei la pat și în câteva luni sufletul ei bun a trecut la cele veșnice. A avut vreme ca înainte de moarte să-l îndatoreze în scris pe soțul ei să poarte de grijă fiicei lor. Filoteea avea atunci cam 12 ani, dar era destul de matură să înțeleagă că mama ei n-a murit cu totul, că ea continuă să trăiască cu duhul și că poate intra în comuniune cu ea ori de câte ori se va ruga și va împlini învățăturile și povețele ei.

Rămasă orfană, ea n-a disperat, nu s-a simțit părăsită, a continuat să fie o fiică iubitoare pentru tatăl ei, mergând și la școală și lucrând acasă în cele ale gospodăriei.

La un moment dat, tatăl ei, om tânăr, „nemaiputând birui greul casei”, s-a recăsătorit, sperând că cea pe care și-a ales-o îi va accepta, prin iubire, și fiica. N-a fost să fie așa. Atașamentul copilei față de Biserică și față de cei săraci, pe de o parte, și dragostea, și grija tatălui, pe de altă parte, au făcut ca între mama adoptivă și copila de 13 ani să se adune tot felul de răutăți zilnice.

Fiind îndatorată, între altele, să ducă mâncare tatălui său la câmp, ea era adeseori întâmpinată de oameni sărmani, care o cunoșteau și apelau la mila ei. Știind că mama ei, pe când era în viață, nu refuza pe nimeni și dădea cu dragoste din puținul ei, se vedea nevoită să rupă din porția tatălui și să dea celor sărmani. Apoi, ridica fața spre cer și zicea în șoaptă: „Am făcut ca tine, mamă!”.

Într-una din zile, înrăit de soția lui, tatăl se hotărăște s-o urmărească pe copilă și vede cum câțiva sărmani îi țin calea, iar ea le oferă, cu iubire, din coșul în care se afla mâncarea pentru el. De la locul lui de pândă, tatăl, văzând scena aceasta, se mânie tare și, judecându-și fiica cu asprime în sinea lui, se hotărî să o pedepsească.

 E posibil să o mai fi făcut și altă dată, de vreme ce copila, văzându-l mânios, a dat să fugă spre a se depărta. Văzând că nu o poate ajunge, el scoate de la brâu un mic topor, pe care îl purta zilnic atunci când pleca la câmp și-l aruncă în direcția fetei. Nu spre cap, nici spre trup, ci spre picioare.

Toporul a lovit-o cu partea tăioasă și a rănit-o la piciorul stâng. A căzut, secerată, la pământ și sângele a pornit să curgă șuvoi. Intrând în panică, realizând cu greu ce-a făcut, fiind în câmp, departe de casă, tatăl n-a fost în stare să preîntâmpine tragedia. Până să se întoarcă el cu ajutoare din cetate, Filoteea își dăduse obștescul sfârșit.

Se spune că era ziua de 7 decembrie 1219, pe la ceasul prânzului… Cu o zi înainte, pe 6 decembrie, fusese cu tatăl ei la biserică, la praznicul Sfântului Nicolae și împreună aprinseseră lumânări și rostiseră rugăciuni pentru mama ei.

Mărturiile documentare arată că trupul Sfintei Filoteea a fost îngropat la început în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Târnovo, alături de mama sa. Mai apoi, datorită minunilor ce se petreceau în jurul acelui mormânt, osemintele sale au fost scoase și așezate într-o raclă, procedându-se apoi la trecerea ei în rândul sfinților.

Abia în anul 1393, când turcii au ocupat Cetatea Târnovo, moaștele sfintei au fost duse pentru un timp la Vidin și de aci au fost răscumpărate de voievodul Mircea cel Bătrân, care, împreună cu mitropolitul Severinului, Atanasie, le-au adus în Țara Românească.

Pe cale, credincioșii le-au întâmpinat cu evlavie multă, cu flori și cu plecare de cuget. Timp de trei zile, moaștele au poposit în modesta reședință de la Craiova a lui Mircea cel Bătrân, unde acesta temeluise o bisericuță cu hramul „Sfântul Dumitru”, ocrotitorul lui și al familiei sale (numele Mircea derivă din Dumitru sau Mitru).

Apoi, drumul lor a continuat până la Curtea de Argeș, fiind așezate cu mare cinste în Biserica „Sfântul Nicolae” – Domnesc, Catedrala Mitropoliei Țării Românești.

Vreme de exact 500 de ani, până în 1893, sfintele ei moaște au stat în această catedrală, cea mai veche biserică de zid din Țara Românească. Ziua ei de pomenire, 7 decembrie, s-a adăugat hramului catedralei, Sfântul Nicolae, alcătuind împreună un corolar sacru numit, încă din veacul al XIX-lea, „Zilele de lumină ale Argeșului”.

Mai apoi, din cauza lucrărilor de restaurare, moaștele au fost așezate temporar în paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeș, frumoasa ctitorie a lui Neagoe Basarab, unde se află și astăzi.

Moaştele Sfintei Filofteia au fost aduse la Curtea de Argeş în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă. Cu privire la viaţa ei există o taină, deoarece sunt nişte nepotriviri în consemnările despre biografia acestei sfinte care a devenit şi ocrotitoarea românilor.

Ctitoria "Sfântul Nicolae Domnesc" (Argeş II), ce şi-a păstrat funcţia de primă biserică a ţării începând cu 1359, când ia fiinţă prima mitropolie a Ţării Româneşti, observăm că dimensiunile sale depăşesc necesităţile unei capele şi sunt mult mai adaptate ceremoniilor şi slujbelor ce implicau participarea unui cler numeros, pe care îl presupune o reşedinţă sau un scaun mitropolitan, mutat în 1517 la Târgovişte şi în 1668 la Bucureşti.

După mai puţin de o jumătate de veac de la întemeiere, în timpul domnitorului Radu (Negru) Vodă (1377-1383) sunt aduse cu mare cinste şi aşezate aici moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia, ca nişte daruri de preţ, potrivit unui Cuvânt de laudă ce însemnează viaţa acestei protectoare a ţaratului bulgar.

Patriarhul Eftimie, mitropolitul Ioasaf şi arhidiaconul Paul de Alep. Există însă o taină asupra acestui subiect, din cauza unor nelămuriri sau lipsei de legătură între datele cuprinse în viaţa Sfintei Filofteia, scrisă de patriarhul Eftimie de Târnovo şi cea a mitropolitului Ioasaf de Vidin, pe de o parte, şi tradiţia orală de la noi, consemnată în 1656, de arhidiaconul Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei, în călătoriile acestuia prin Ţările Române, Ucraina şi Rusia, pe de altă parte, între acestea şi viaţa descrisă de mitropolitul grec Neofit, în anul 1746.

Potrivit Sfântului Patriarh Eftimie, care însemnează viaţa acestei protectoare a ţaratului bulgar, prăznuită în toată Biserica Ortodoxă pe data de 7 decembrie, dar mai cu seamă în România, Bulgaria şi Serbia, moaştele au fost aduse tocmai din Vidinul cucerit de turci, după ce o vreme au stat în marea biserică din Târnovo.

Legat de strămutarea moaştelor Sfintei Filofteia, ca şi cele ale Sfintei Parascheva din Epivat de la Târnovo la Vidin, avem un cuvânt de laudă rostit la 28 mai 1395, zi în care Sfânta Filofteia este serbată pentru prima dată ca ocrotitoare a cetăţii Dii (Vidin), de către mitropolitul Ioasaf, înscăunat, după cum se pare, de însuşi patriarhul Eftimie.

Acest fapt este confirmat în 1479 de o copie a manuscrisului, cuprinsă într-un Panegeric al Mănăstirii Râla. Titlul complet este "Cuvânt de laudă şi parte din minunile şi viaţa preacuvioasei şi întreit-fericitei maicii noastre Filofteia" şi, pe lângă datele haghiografice, sunt relatate împrejurările istorice şi sosirea mitropolitului de Vidin la Târnovo, episodul cererii sfintelor moaşte şi cel al strămutării lor.

La puţină vreme, aşa cum am spus, în 1396, are loc şi căderea cetăţii Vidin, moment în care urmele mitropolitului Ioasaf se pierd. Unii istorici sunt de părere că a trecut Dunărea în Ţara Românească, luând cu sine şi moaştele Sfintei Filofteia, ce vor fi întâmpinate, probabil, de Mircea cel Bătrân, alături de Mitropolitul Atanasie al Severinului, şi aşezate în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.

Primele mărturii sigure despre prezenţa moaştelor la Curtea de Argeş datează, însă, abia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi aparţin lui Paul de Alep, în textele slave nefiind consemnată deloc sub forma în care o avem azi şi nici în scrierile româneşti.

Copila sfântă a ales să treacă Dunărea la noi. În varianta tradiţională, din viaţa Sfintei Filofteia, cuprinsă în volumul "Vieţile Sfinţilor" pe luna decembrie, aflăm că, nici după multe rugăciuni şi nici la porunca arhiepiscopului şi arhiereilor veniţi să ridice trupul unei copile martirizate de tatăl ei, n-au reuşit creştinii să-l mute şi nici măcar să mişte, voind Dumnezeu să preamărească pe robii Săi.

Înţelegând că nu este rânduit a merge în cetatea sa, au început a pomeni către sfânta numele multor locuri, pornind de la Constantinopol şi până la ţinuturile aflate dincolo de Dunăre. Au pomenit multe târguri şi mănăstiri de prin munţi şi nu s-a clintit până ce, în treacăt şi fără nădejde, au zis de Biserica Domnească despre care vorbim, şi îndată s-a făcut mai uşoară decât greutatea firească a unui om. Astfel, a fost înştiinţat prin scrisoare Radu (Negru) Vodă că bunăvoirea sfintei este de a locui pe pământ românesc şi au întâmpinat-o cu făclii aprinse, cu tămâie şi cântări de psalmi şi doxologii, înfrumuseţând reşedinţa cu acest chip făcător de minuni, venit să lumineze şi să îndrepteze credinţa unui neam. Prezenţa moaştelor a determinat mai ales după transferul în biserica lui Neagoe Basarab (1512-1521) în prima parte a secolului al XVII-lea, nu doar un anume prestigiu, ce depăşea hotarele, aşa cum se întâmpla la reşedinţa voievodală din Suceava, unde erau aduse, în 1402, de la Moncastro (Cetatea-Albă) la Sfântul Gheorghe - Mirăuţi, relicvele Sfântului Ioan cel Nou, ci şi dezvoltarea unui întreg cult şi a unei bogate iconografii ce se poate citi în pronaosul Bisericii domneşti "Sfântul Nicolae".

Iată cum cinstirea sfinţilor, cu implicaţiile sale pe plan cultural, literar şi artistic, devine, în Evul Mediu oriental şi occidental, un mod cu totul deosebit de a sublinia autoritatea instituţiilor eclesiastice.

Studiile recente ale unor cercetători preocupaţi de acest subiect (D.R. Mazilu, Paul Cernovodeanu, pr. acad. Mircea Păcurariu) se pun în acord asupra faptului că moaştele Sfintei Filofteia au venit din Vidin în Ţara Românească după un anume timp, şi nu direct din locul în care a fost martirizată de părintele ei, considerând adevărată varianta scrisă de Sfântul Patriarh Eftimie.

Biserica "Sfântul Nicolae-Domnesc" este o comoară arhitecturală. Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia se află în capela sau paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş, lângă biserica episcopală ridicată cu mari sacrificii de Neagoe Basarab şi Doamna Despina, prin Meşterul Manole, ajutat de "nouă meşteri mari, calfe şi zidari", potrivit legendei populare culese de Vasile Alecsandri şi inscripţiilor păstrate în biserică.

Lucrările şi pictura au fost finalizate abia în 1526, de voievodul Radu de la Afumaţi (1522-1529), din punct de vedere constructiv aparţinând stilului bizantin, în timp ce, la exterior, elementele decorative sunt de influenţă armeană, persană, georgiană şi arabă, într-o perfectă armonie şi echilibru date între anii 1875 şi 1885 de restaurările conduse de arhitectul francez Andre Lecomte de Nouy.

În urma cercetărilor arheologice întreprinse în 1969 la Argeş, în interiorul Bisericii "Sfântul Nicolae - Domnesc" din secolul al XIV-lea, s-au aflat vestigiile unui lăcaş din secolul al XIII-lea, numit Argeş I, cu trăsături evident legate de monumentele bulgare din jurul anului 1300.

Temeliile păstrate sub pavajul naosului prezintă pe alocuri părţi de ziduri cu înălţimi şi grosimi variabile, dispuse pe un plan tipic "în cruce greacă", cu altar poligonal în trei laturi la exterior, posibil circular în interior, cu un pronaos ce prelungeşte laturile naosului, având, pe cât se poate deduce din forma planului, un sistem de acoperire în semicalotă la altar, bolţi semicilindrice în naos şi boltă semicilindrică transversală în pronaos, iar în partea centrală a edificiului, o turlă sau cupolă.

Considerată ocrotitoarea copiilor, a tinerilor şi a fetelor pe care le ajută să se căsătorească, Sfânta Filofteia, cum o compata unii ca fiind sora îndepărtată a Sfântului Ilie, este prăznuită în fiecare an pe 7 decembrie. În tradiţia populară se spune că în această zi nu se folosesc obiecte ascuţite în casă.

Ştim, pe aceeaşi temă, povestea Sfântului Nicolae, acum aflam din viața sfintei că este îngerul păzitor al copiilor. Cum s-a născut, cum a trait am aflat din scurta sa biografie... Dar sfânta este populară la noi. Bătrânii satelor spun că nici pâinea nu e bine s-o tăiem cu cuţitul în această zi: se rupe cu mâna, pentru a avea spor şi sănătate.

Scrierile teologice consemnează mai multe procesiuni cu moaştele Sfintei pe timp de secetă, iar tradiţia spune că prin mijlocirea ei în faţa lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate.

Povestea de la Curtea de Argeş. Documentele istorice de aici, arată însă că moaştele muceniţei au rămas la Târnovo şi sunt aduse în Ţara Românească numai după anul 1393, când ţaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de către turci. Se pare că de aici sunt duse la Vidin, probabil până în anul 1396.

Pentru a nu fi profanate, sunt dăruite domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418), care le aşează în biserica domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, pe atunci catedrală mitropolitană, ctitorie a domnitorului Basarab I Întemeietorul şi Nicolae Alexandru, fiul său.

Rămân acolo pană în anul 1893, când, datorită stării de degradare în care se află biserica, sunt mutate în biserica Sfântul Gheorghe, apoi în biserica Adormirea Maicii Domnului-Olari.

În timpul primului război mondial sunt duse în paraclisul Mănăstirii Antim din Bucureşti, apoi revin la Curtea de Argeş şi sunt găzduite în marea biserică ctitorită de Neagoe Vodă Basarab.

Racla în care se odihnesc moaştele Sf. Filofteia, aflată în Curtea de Argeş, a fost restaurată în 2004 la Monetăria Statului. S-a drapat lemnul cu catifea roşie, s-au aurit piesele din argint, s-a reaurit capacul, s-au schimbat picioruşele de sprijin, confecţionate din aluminiu. În plus, s-au înlocuit bucăţile deteriorate din lemnul de chiparos.

Meşterii de la Monetăria Statului au povestit că fost şocaţi când au găsit scris pe săculeţul care învelea moaştele un blestem. „Blestemat să fie cel care va împrăştia vreodată moaştele Sfintei Cuvioase Filofteia!".

Astazi praznuim, pe un sfant copil, o fetita de 12-13 ani care a trait si a murit pentru Hristos, o mână de om, mica, firavă, cu chip fragil dar cu o inima uriasa, incapatoare pentru Hristos si adunand in ea intreaga Lui milostivire.

Sfanta Filofteia este un model si o intarire pentru toti ortodocsii de astazi care trebuie sa reziste multor prigoniri, fie din partea „casnicilor” lor (parinti sau soti, de regula), fie din partea lumii ori chiar a fratilor (numiti „mincinosi”) din Biserica.

Viata Sfintei Filofteia ne arata, cât de departe merge mărimea de suflet a unui crestin adevarat si cât de straina este milostivirea adevarata de calculele meschine, de interese si chiar de glasul firesc al sangelui, al dragostei celei dupa trup pentru cei de un sange si de o rudenie cu tine.

De asemenea, o putem asemana in neclintire cu Sfanta Mucenita Varvara, alta fecioara prigonita sangeros de tatal ei care, in ciuda varstei fragede, si-a pastrat hotararea si curatia pana la sfarsit, cu pretul celor mai groaznice suferinte si al mortii.

Totodata, contemplam cu durere si dimensiunile iadului sufletesc, vedem care este masura ultima a pervertirii omului, până la ce grad de rautate poate ajunge acesta, incat sa devina din parinte ucigas de om. Sufletul curat, inima incapatoare a Filofteei a stins insa intr-insa pana si rautatea parintilor sai, care nu a putut otravi acest ocean al Duhului Sfant.

Sfânta Filofteia a aratat ca a fi copil pentru a intra in imparatia cerului inseamna a asculta de Domnul si de poruncile Sale, nu de a-si lasa sufletul schilodit de „poruncile” rele ale parintilor trupesti. Desigur, dragostea sa a fost atat de mare incat nu si-a lasat inima ranita, precum piciorul sau, de toporul rautatii feroce „parintesti”, dar nici nu a lasat vreo clipa de o parte manifestarea calda, copilareasca si pana la capat a milei si dragostei fata de cei saraci si lipsiti.

Ne minunam in acelasi timp de discernamantul care i s-a daruit, prin harul Duhului Sfant, sa stie unde nu se cuvenea cu niciun chip sa asculte, nici macar in „cele mici” (dar impotriva lui Dumnezeu) de parintii ei si sa nu se lase, cu sfanta indrajire, ,,de-formata si re-educata” de catre acestia, in numele unei gresit intelese ascultari sau iubiri si cinstiri de parinti, ci sa ramana pana la capat fidela lui Hristos, Cel caruia I-a daruit, prin saraci, atat merindea cea materialnica, cat si merindea sufletului ei nevinovat.

Asadar, „Sfântulița”, cum este dezmierdata Mucenita de catre poporul binecredincios ne este pilda de mare curaj, curaj luminat de Duhul, indoit: odata pentru ca a urmat poruncile Domnului pana la capat cu pretul vietii, incalcand „autoritatea” parinteasca, si a doua oara pentru ca in fata rautatii s-a pastrat blanda si nevinovata.

Cu atat mai mult trebuie sa intelegem noi ca nu gasim iertare in a da urmare in cele potrivnice lui Dumnezeu, chipurile din „smerenie”, autoritatilor false si nocive, fie ele parintesti dupa trup sau formal „duhovnicesti”, pentru ca principiul fundamental pentru un crestin este cel enuntat de Sfantul Apostol Petru:  ,,Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.

Fecioria şi milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.

Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dânsele se veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.

Deci această fiică a luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară şi muceniţă a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinţi cu credinţă creştină şi de neam bulgari iar cu meseria plugari.

Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit în această viaţă vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; apoi fiicele vor fi cum sunt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind şi fiicele.

Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veşnicia împărăţiei cerurilor, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adânc în inima şi în sufletul copilei cel moale ca ceară.

Apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsând-o moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericită a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vârful desăvârşirii, pe cât este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu moarte mucenicească s-a săvârşit, după cum se va arăta mai jos.

Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Sfintei Filoteia, aşa i-a fost râvnă pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încât însăşi pe sine s-a făcut faptă bună.

Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi creştini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa, de neam valah, cea firească în învăţături dreptcredincioase şi, din vârsta cea tânără, a început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească: a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a-şi înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.

Deci ea răbda toate ispitele, necazurile şi strâmtorările. După cum Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericită, făcând acestea, a răbdat toate pentru fapta bună.

Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu numai acestea, ci şi pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri.

Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune.

Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: "În ispite şi necazuri, pe cele dinapoi le uită şi către cele dinainte se întindea", până când ea a răbdat şi moarte din mâinile celui ce a născut-o şi cu sfârşit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, şi în cămările cele cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu muceniţele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus.

Acum sufletul ei cel fără prihană şi sfânt se odihneşte şi se veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfântul ei trup se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi se cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.

Acum, in incheiere, am sa va spun o intamplare care a avut loc in aceasta manastirea Antim, in timpul razboiului, primului razboi mondial. Stiti ca la un moment dat, tara noastra era ocupata – Muntenia — de nemti. Si Bucurestiul era sub stapanire straina, conducerea noastra era in Moldova. Si bisericile erau inchise.

Sfanta Filofteia era mutata de la Arges in aceasta biserica a Manastirii Antim, nu stia nimeni insa ca este aici, pentru ca pe vremea aceea manastirea Antim era metocul manastirii Curtea de Arges. Metoc, adica Curtea de Arges avea o casa si o biserica in Bucuresti, si aici era ca si casa ei. Acesta era metocul manastirii Curtea de Arges. Sfanta Filofteia era aici, insa pastrata in taina.

O biata mama care avea patru copii pe front, se ruga lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si sfintilor lui Dumnezeu ca sa-i ocroteasca copiii, sa vina sanatosi acasa de pe front.

Intr-o noapte, dupa rugaciune indelunga, a atipit si a vazut interiorul bisericii manastirii Antim, cum era atunci, si pe sfanta Filofteia.

A vazut-o stand deasupra raclei ei, vie si sfanta i-a spus: „daca vrei sa-ti salvezi copiii, intra aici, fa o slujba aici, la racla moastelor mele“.

S-a trezit imediat, a doua zi a venit aici si biserica era inchisa, incuiata.

Intalneste preotul si il roaga sa-i dea voie sa vina la sfanta Filofteia. El a spus: „nu e, nu e sfanta Filofteia aici!”; „Parinte! Am vazut toata aceasta curte“, asa cum era curtea aici, „si interiorul bisericii. Aici, parinte, pridvorul, usa asta am vazut-o. Vreau sa intru inauntru, stiu in care parte e sfanta Filofteia!”

Vazand preotul ca nu se poate tainui acest adevar, i-a deschis. Intr-adevar, asa era cum i-a spus. A venit, a cazut in genunchi, a facut un acatist la sfanta Filofteia, la racla ei, si a plecat biata femeie foarte multumita si convinsa ca fiii ei se vor intoarce sanatosi.

Si asa a fost, toti patru s-au intors acasa sanatosi, deci – o minune!

Ea, ca recunostinta, a comandat o icoana, era atunci un parinte monah Gavriil, zugrav de icoane. Si i-a spus ea cum a vazut-o pe sfanta Filofteia in vedenia ei, si cu detalii – asa, asa, asa imbracata…

Si icoana care este acolo, la racla cu sfintele moaste, icoana sfintei Filofteia 2, este dupa dictarea acestei femei. Aceasta tarancuta imbracata foarte simplu care s-a aratat asa cum era ea, asa i s-a aratat si acestei fericite mame care, ca recunostinta, a poruncit sa-i faca icoana. Si a ramas de atunci in acest sfant locas Antim…

Si asa s-a petrecut cu acest semn de dragoste al sfintei Filofteia catre o mama care s-a rugat pentru salvarea copiilor sai din razboi.

 Tu, o! Sfânta Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa ta pământească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământeşti, nu ne părăseşti, ci mai vârtos porţi grijă, acoperi şi păzeşti pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat şi acest dar sfintelor suflete.

Deci, acum când mai vârtos te-ai apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături şi faţă în faţă vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtaşi ai împărăţiei Lui - deşi este mare cererea şi mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuşi Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi celui fără de început al lui Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântă mare muceniță a lui Hristos, Filoftee, ne rugăm ție cu genunchii plecați și cu lacrimi fierbinți. Adu-ți aminte de neputința firii omenești, care cuprinde și împresoară pe tot muritorul, de la naștere, întocmai ca mrejele păianjenului. Întru aceste mreji fiind căzuți și noi, smeritii, și neputând scăpa de ele fără ajutorul lui Dumnezeu, te rugăm pe tine să ne fii mijlocitoare către Dânsul. Că El însuși te-a preamărit și te-a trimis în această țară, ca s-o aperi și s-o păzești de toate răutățile.

Așa, Sfântă mare muceniță a lui Hristos, Filoftee, milostiveste-te spre lacrimile bătrânilor, spre suspinele maicilor, spre cererile pruncilor și spre noi, care cădem cu genunchii plecați și cerem, prin rugăciunile tale cele sfinte, ajutor și mântuire din supărările ce ne cuprind.

Căci știm, Sfântă muceniță, că pentru păcatele noastre pătimim acestea toate, adică: boli, sărăcire, prigoniri de la vrăjmași, neploaie la vreme și alte asemenea rele. Pentru aceasta cădem la milostivirea ta, ca să nu pătimească și cei nevinovați din pricina noastră. Fie-ți milă și roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să strigăm ție: bucură-te, fecioară, mare muceniță Filoftee. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)