Sfânta Maria Egipteanca - Îngerul luminii și luceafărul pustiei - I -

06.04.2020 07:35

,,Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu în­gerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău." (tropar)

Duminica a 5-a din Postul Mare este dedicată Cuvioasei Maria Egipteanca, despre a cărei viaţă a scris Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Călătoria duhovnicească prin Postul Mare marchează în această duminică semnificaţia ascetică a celei de-a doua părţi a Postului Sfintelor Paşti şi arată cât de minunate sunt roadele pocăinţei, după cum spune un tropar din canonul praznicului: "Întru adânc de necuviinţe mari pogorându-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gând mai bun în chip lămurit la virtutea cea desăvârşită prin faptă, minunând, Cuvioasă Maică Marie, firea îngerilor".

Biserica Ortodoxă o sărbătoreşte pe Sfânta Maria Egipteanca atât pe 1 aprilie, cât şi în Duminica a V-a a Postului Mare, dar ea este cinstită şi în Biserica Catolică, există o capelă dedicată Sfintei Maria Egipteanca, în Biserica Sfântului Mormânt, care comemorează momentul convertirii sale.

La 600-700 m de albia actuala a raului Iordan, deviata de un cutremur faţa de cea de acum 2000 de ani, la capat de sit arheologic de maxima importanta – locul Botezului Mantuitorului nostru este cel de-al treilea loc de inchinare al crestinatatii, dupa locul nasterii (Bethleem) si locul Patimilor si al Invierii Domnului (Ierusalim) – vrand-nevrand, pestera Sfintei Maria Egipteanca ne e loc de introspectie, in arsita primaverii iordaniene.

Unul dintre cele mai recente descoperiri este un mare complex bisericesc, localizat pe malul estic al Iordanului, care dateaza din secolele al 5-lea-al 6-lea dupa Hristos. Constituit din doua  sau trei biserici, din care s-au pastrat fundatii, pereti , mozaicuri si drumuri pavate cu pietre colorate, colonade din perioda bizantina tarzie. Se pare ca biserica principala a fost construita de imparatul Bizantului Anastasius( 491-518 dupa Hristos) pentru a comemora botezul lui Iisus. Au fost scoase la iveala si ceramica si artfacte arhitecturale islamice, datind din secolele al 8-lea-al 9-lea dupa Hristos, dovedind folosirea continua a drumului de catre pelerini la inceputurile epocii  islamice.

Aceasta biserica si un complex din apropierea ei, alcatuit din doua camere, a fost asociat cu povestea vietii Sfintei Maria Egipteanca. Transformarea acestei foste prostituate si convertirea ei la biserica din Ierusalim, in secolul al 4-lea sau al 5-lea dupa Hristos, a fost pomenita de Patriarhul grec al Ierusalimului Sofronius. El a spus ca vocea Fecioarei Maria a sfatuit-o sa treaca Iordanul si sa-și caute “odihna”. Ea a trait 47 de ani pe malul de est al Iordanului, postind si facand rugaciuni. Inainte de a muri, a fost gasita de calugarul Zosima, caruia i-a povestit viata ei. La moartea ei, Zosima a ingropat-o in prezenta și cu ajutorul unui leu. Prezenta leilor in Valea Iordanului este atestata in Biblie si  un leu vanand este pictat pe harta de mosaic din biserica de la Madaba.

,,Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti este lucru de frică şi de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfântul Sofronie - sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l. Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sunt cu neputinţă lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni. "

Cu ce tarie poti sa rezisti sa nu fugi către lume, uitadu-te in fiecare zi spre ea? – pestera nu este sub nisipul desertului, este deasupra lui si iti ofera o perspectiva ampla. Cu ce daruire te poti lasa in voia Maicii Domnului, respectand un juramant dat in disperare, sub strafulgerarea Duhului Sfant? Ce greutate are un cuvant dat, care iti intoarce viata catre negarea absoluta, totala, a celei anterioare? Cat de adanc a fost pacatul care sa ceara o asemenea curatire? Cat de adanca poate fi pocainta, care in final iti aduce Lumina care te tamaduieste zilnic, pentru ca maine sa o iei de la capat in lupta cu proprii tai demoni? Cat de puternica trebuie sa fie frica de tine insuti ca sa te izolezi astfel, taindu-ti orice posibilitate de a recadea in pacat? De ce noi nu constientizam uraciunea vietii noastre, asa cum a facut-o ea? Ce s-a pervertit atat in sufletul nostru, de nu ne gasim puterea de a ne promite Domnului (macar pentru cateva minute pe zi) si de a respecta promisiunea? Ea a lasat totul la varsta de 12 ani – parinti, casa, oras… – pentru viciul ei, desfranarea (nici nu cerea plata !), pentru ca apoi sa lase dintr-o data acea viata rea, pentru Domnul! Nu a acceptat jumatati de masura niciodata, nu a trisat. A stiut sa ceara ajutor divin si a rezistat. Om a fost si ea, ca si noi. Pustia ei a fost in Iordan, a noastra in milocul lumii – noi de ce fugim de noi insine, de ce nu stim sa ne privim in faţa?

 „Ispitele sufletului si patimile trupului le-ai taiat cu sabia postului, pacatele gandului cu tacerea sihastriei le-ai inecat si cu curgerile lacrimilor tale ai adapat toata pustia si ne-ai odraslit noua roadele pocaintei. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta si îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia” (Condac 6 – Acatistul Sf. Maria Egipteanca)

In acea perioada, in alt colt al lumii, trăia undeva într-o mănăstire a Palestinei un ieromonah pe nume Zosima care, prin nevoinţe şi osteneli pustniceşti, tulburat de unele gânduri, ca şi cum el ar fi fost desăvârşit în toate cele, vorbea în sinea sa: "Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine şi să-mi arate vreun fel de pustnicie pe care eu nu l-am făcut? Oare, aflase-va în pustie vreun om ca să-mi covârşească lucrurile mele?"

Acest pacat in care cad adesea pusnicii – multumirea de sine – vine ca sa adanceasca si mai mult lucrarea pe care o asteaptă Domnul de la fiecare dintre noi. Acestui monah i s-a arătat îngerul şi i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârşit. Mai multă îţi e nevoinţa ce îţi stă înainte, decât aceea pe care ai făcut-o până acum, pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una dintre mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordan."

Iata cum le asează Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca a fost descoperită tocmai de către acest ieromonah Zosima, care ieşise dintr-o mănăstire din apropierea Iordanului, conform rânduielii monahilor de acolo, în prima Duminică din Post, după Sfânta Liturghie. Ei aveau să se întoarcă în ziua praznicului Stâlpărilor, cu conştiinţa propriilor osteneli pe calea desăvârşirii prin post şi rugăciune. Dupa 12 zile de mers, el a întâlnit-o pe sfântă, care se îndepărta de el, trecând pe malul celălalt al unui pârâu uscat. Acestea zicând egumenul către Zosima, s-a închinat, apoi cerându-i rugăciune şi binecuvântare şi zicând „Amin", a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând şi slujind Domnului. Cântarea lor era neîncetată, pri­vegherea de toată noaptea, asemenea, în mâini aveau de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dânşii; apoi purtare de grijă pentru câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dânşii. Ci numai una era sârguinţa lor cea dintâi, pe care o urmau cu sporire toţi - ca să se socotească morţi cu trupul. Hrană neîmpuţinată aveau pe cuvântul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu. Pe toate acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecând multe zile, s-a apropiat vremea sfântului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Inceputurile comunităţii monahale din prima mănăstire de la Iordan se datorează Sfântului Gherasim, în jurul căruia s-au strâns mai mulţi ucenici. În anul 455, el a întemeiat o mănăstire pe care o va şi conduce ca stareţ până în anul 475, când va trece la cele veşnice. Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Ierusalim ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie.

Până în secolul al VIII-lea, în mănăstire erau doar zece călugări. În vremea împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180), Patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului a înălţat o nouă biserică, folosind materiale de la vechea biserică. În anul 1185, când mănăstirea este vizitată de către Ioan Focas, doar un singur călugăr mai vieţuia între pietrele singuratice ale mănăstirii. După perioada cruciadelor, mănăstirea va fi în întregime abandonată. Va fi reconstruită în anul 1588, dar distrusă în anul 1734. De-a lungul timpului, în apropierea mănăstirii au trăit Sfânta Maria Egipteanca şi Sfântul Cuvios Zosima, dar şi doi sfinţi romani: Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.

Mănăstirea actuală „Sfântul Gherasim de la Iordan” a fost refăcută de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, la 400 de metri mai spre est de lavra iniţială, pe ruinele Lavrei Kalamon. Aşezământul se află la poalele munţilor din Deşertul Iudeii, între Ierihon şi Iordan. Încă de departe se vede turla aurită înălţându-se peste o clădire înconjurată de ziduri ca de cetate. Ansamblul monahal de la Iordan este alcătuit din mai multe clădiri: biserica centrală, chiliile călugărilor, bucătăria şi trapeza. Biserica centrală se află deasupra paraclisului închinat Maicii Domnului; la biserică se ajunge urcându-se cele câteva trepte din partea dreaptă a curţii. Aici se păstrează şi Sfintele Moaşte ale călugărilor omorâţi de perşi.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rânduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima: în întâia Duminică a postului făcea preotul Sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrânii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egu­men, rugându-l pentru binecuvântare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte. El este acel Cuvios Zosima care a aflat-o pe Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vârsta de 100 de ani.

Este foarte probabil că Maria Egipteanca fusese botezată în copilărie, de vreme ce nu se vorbește de vreun botez, după convertirea ei. Iar, în povestea ei, spune: „sunt protejată de Sfântul Botez”. Mai mult, putem presupune că a beneficiat de o educație creștină, deoarece prima sa rugăciune de pocăință i-o adresează Maicii Domnului. Convertirea Mariei a avut loc la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Ierusalim, pe 14 septembrie. Știm că în 614, perșii au furat Sfânta Cruce de la Ierusalim și nu a fost returnată până după campania anti persană a împăratului Heraclie, în 629.

Înainte de a merge în deșert, Maria a primit Sfânta Împărtășanie în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, în apropiere de râul Iordan. Biserica, construită de către împăratul Anastasie I (491-518), era situată la aproximativ 8 km nord de Marea Moartă și aproximativ 30 km de Ierusalim, în locul tradițional al botezului lui Hristos, de către Ioan Botezătorul.

Maria a trăit 47 ani în deșert și niciodată nu a întâlnit vreun om în toți acești ani. Astfel, atunci când l-a întâlnit pe Zosima, era de 76 de ani, iar Zosima de 53 de ani. Maria a murit când era de aproximativ 78 de ani, pe 1 aprilie, în joia Săptămânii Patimilor, ceea ce înseamnă că, în acel an, Învierea Domnului a căzut pe 4 aprilie, așa cum s-a întâmplat și în anul 2010.

Cuvioasa Maria Egipteanca reprezintă imaginea omului care se trezeşte dintr-odată la realitate şi îşi dă seama de starea în care a fost până atunci. Lumea în care trăim pare adesea o imagine distorsionată a lumii autentice, acolo unde vrem să ajungem cu toţii. Mitul peşterii din dialogul Republica al lui Platon este foarte grăitor în acest sens. După ce începe să vadă, omul se obişnuieşte cu umbrele sau imaginile distorsionate care i se perindă prin faţă şi le crede doar pe acestea adevărate şi de netăgăduit. Atunci când reuşeşte să fie trezit de cineva sau realizează singur că există şi altă realitate, dacă nu este ucis de ceilalţi, acest om fie se schimbă, dorindu-şi să rămână sau să tindă spre realitatea pe care a simţit-o sau a văzut-o, fie trăieşte aducându-şi aminte de această altă realitate la care a avut acces pentru un scurt timp.

Omul care se trezeşte astfel poate trăi o viaţă adevărată, dar poate să-şi mai amintească sau să aibă şi căderi legate de viaţa din trecut. În aceste momente, el este într-un echilibru extrem de fragil, putând cădea oricând la viaţa de dinainte, la starea de visare. În literatura universală, autorul francez Anatole France redă un astfel de episod, unde tânăra cu o viaţă dezlânată, pe nume Thais, este adusă la viaţa în Hristos de un călugăr îmbunătăţit, care, la un moment dat, ajunge să cadă tocmai din cauză că nu era întărit în viaţa lui din lumea lui Dumnezeu. Pustnicul care căuta desăvârşirea

Maria a plecat din Egiptul păcatului în Ierusalimul cel ceresc al virtuţilor. În această relatare-mărturisire, ne frapează lipsa totală de vicleşug cu care Maria face mărturisirea în faţa preotului pe care-l întâlnise şi care o spovedea, iar spovedania ei ni se adresează chiar şi nouă. Aceasta nu are nici o urmă de justificare de sine sau de frică. Totul este desăvârşit, până la sfârşit, conştientizat, plâns şi pe deplin trăit. Ea nu face decât să-şi uşureze sufletul de patimile din trecut şi care nu o mai stăpânesc demult deja.

Conștientizând pacatul ea cade îi genunichii și se roagă la icoana Maicii Domnului: “Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curățenia, și să te dezguști de mine. Dar de vreme ce după cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoși la pocăința, ajută-mi mie, singura, care n-am pe cineva într-ajutor. Poruncește să mi se îngăduie să intru în biserică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din ține te dau chezășuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele mă vei povățui și mă vei îndruma”.

,,Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând. Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decăt un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie. Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogaţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie. Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborăţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului. Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş. Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă. Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare. Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps.119.1).

Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău? Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e asa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28).

Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră intunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi nu rugăm cu râvnă şi cu sinceritate. Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul?

Sfânta Măria Egipteanca este icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri şi căderi, dar nu mai puţin, şi acestora le stă în putinţă să se ridice la cea mai înaltă sfinţenie, precum ne-o dovedeşte minunata viaţă a Cuvioasei Măria Egipteanca. Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare. Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti.” (Ioan Gura de Aur)

,,O, Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, cea care străluceşti în lumina Dumnezeirii, roagă-L pe Multmilostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate şi mântuire sufletelor noastre, ca în Cereasca Împărăţie împreună cu Sfinţii şi cu Îngerii de-a pururi să-I dăm slavă Lui Dumnezeu cântând: Aliluia! Cuvioasei Maici Maria Egipteanca, cele de laudă îi aducem pentru nevoinţele ei, cele mai presus de fire, că l-a biruit pe veliar cu puterea Sfintei Cruci şi cununa slavei a dobândit-o de la Dumnezeu. Roagă-te Stăpânului Hristos să ne ierte de păcate şi pe noi, cei care te lăudăm şi-ţi cântăm: Bucură-te Sfântă Cuvioasă maică Maria şi roagă-te să fim şi noi mai credincioşi, mai smeriţi, mai răbdători!”

Așadar, ajunsă la Ierusalim, după o călătorie plină de păcate, a voit şi ea să intre cu lumea ce se grăbea la închinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii, oricât s-a silit, pentru că o oprea o putere nevăzută. Abia atunci s-a trezit în ea simţământul vinovăţiei şi al păcătoşeniei în care se găsea. Văzând aproape icoana Maicii Domnului, înalţă o rugăciune plină de căinţă şi zdrobire sufletească şi simţindu-şi inima puţin alinată încearcă din nou să intre în biserică şi acum nu o mai opreşte nici o putere. Se închină cu mare umilinţă la Sfânta Cruce a Domnului şi la ieşire din nou înalţă o rugăciune fierbinte către Maica Domnului şi aude un glas care o îndeamnă să treacă Iordanul, în pustie.

Tradiţia spune că această icoană este aceea care se afla în Biserica Învierii de la Ierusalim şi pe care Cuvioasa Maria Egipteanca a aşezat-o martoră în faţa lui Hristos, când a mers să se închine la Lemnul Sfintei Cruci, pentru că, din cauza păcatelor ei, o putere nevăzută o oprea să intre în Biserică. Dar, imediat ce a pus-o martoră pe Maica Domnului „Eghiptissa”, făgăduindu-I lui Hristos că, dacă va putea să se închine, va înceta să mai păcătuiască şi să ducă o altă viaţă, nouă şi cinstită, a reuşit să intre şi să se închine Sfintei Cruci.

După aceasta, şi-a dus la îndeplinire promisiunea plecând în pustiul Iordanului şi trăind plăcut lui Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii sale pământeşti a ajuns în ceata sfintelor.

După tradiţie, icoana Maicii Domnului „Eghiptissa” a ajuns în Sfântul Munte adusă de monahi ce s-au retras aici din cauza năvălirilor persane din Ţara Sfântă.

Este Sfânta Maria Egipteanca, model de urmat?! Oare chiar trebuie ca toată lumea să fugă în pus­tie, în locuri nelocuite, în munţi?” Nu, nu toată lumea. Dar toţi trebuie să o aibă drept model în truda ei de auto­îndreptare, în hotărârea ei neclintită de a-şi schimba viaţa şî în felul cum a ajuns la această hotărâre. Iată părţile care trebuie urmate!

Cum a ajuns Cuvioasa Maria la hotărârea de a-şi schimba viaţa ? Domnul a adus-o. Pentru ce ?

De­oarece, în pofida patimii năprasnice care o stăpânea, ea nu se gândise niciodată să rămână pentru totdeauna în acestă amară robie. Ea a suferit silnicia cărnii şi a vrăjmaşului care lucra prin această carne şi s-a lăsat pradă pasiu­nii, dar nu până la sfârşit. Domnul S-a milostivit de sufe­rinţele făpturii şi a venit s-o elibereze din legăturile care o chinuiau.

Patruzeci şi şapte de ani a trăit în pustie cu două pâini şi jumătate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, de golătate, arsă de soarele zilei şi îngheţată de frigul nopţii, hărţuită necontenit de duhurile necurate, în cele din urmă, din dumnezeiasca rânduială, se întâlneşte cu Cuviosul Zosima, care îi va aduce Sfânta împărtăşanie înainte de moarte şi care va povesti viaţa Cuvioasei, aşa cum a aflat-o din gura ei. După cei patruzeci şi şapte de ani de nevoinţă în pustie, Cuvioasa Măria se aseamănă mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se roagă, pluteşte în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaşte gândurile altora şi vede cele de departe şi cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă.

,,Înger pământesc ai fost, Preacuvioasă Maică, iar acum ești om ceresc, bucurându-te ne­grăit de Lumina Dumnezeirii, în care pururea te veselești”

Aceasta este învăţătura la care să luăm aminte din viaţa Sfintei Maria Egipteanca.

Aşadar, de are cineva nefericirea să se afle în robia vreunei patimi trupeşti sau sufleteşti, să aibă măcar atâta tărie ca să nu se robească ei fără putinţă de întoarcere, să nu se asemene acelora care, căzuţi pradă deznădejdii, se dedau preacurviei. Patima îl leagă pe om şi îl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar în lanţurile ro­biei, manifestă-ţi măcar dorinţa de a nu face asemenea lu­cruri, rămâi măcar nemulţumit de ele. Să nu spui: “Ei, nu-i nimic, probabil, fie… Să rămână cum a fost sau să mear­gă lucrurile ca până acum”. Ci, la fel ca cel ce este dus le­gat şi nu are putere să se împotrivească, dar măcar se propteşte cu picioarele — aşa şi tu, indiferent de tăria pa­timii care te stăpâneşte, arată-ţi măcar prin ceva revolta faţă de ea, şi spune: „E pentru ultima oară, nu mă mai las”; şi, de cazi iarăşi, spune la fel, şi tot aşa; dar spune nu doar cu limba, ci şi cu inima şi strigă după Domnul spre ajutor. Aşa cum cel ce a fost legat şi dus prizonier de vrăj­maş, având, totuşi, posibilitatea de a striga, strigă — doar, doar l-o auzi cineva şi l-o elibera – la fel strigă şi tu către Domnul: “Doamne! Mai înainte de a muri, izbăveşte-mă! Doamne, înainte de obştescul sfârşit, dăruieşte-mi pocăin­ţă !” şi vei fi auzit. După cum pruncul înfăşat, culcat în leagăn, care nu poate să-şi mişte nici mâinile, nici picioa­rele, îşi apucă, totuşi, mama de inimă prin ţipătul său şi o atrage, ca vrăjită, spre el – dacă la fel vei striga şi tu, îl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus că mai degrabă mama îşi va uita pruncul, decât îi va uita El pe cei care Îl cheamă.

Când, în sfârşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi îngădui să nu te foloseşti cum se cu­vine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe când era în faţa intrării în mormântul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gânduri, ci înţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărârea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai întoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu.

Ia aminte, deci! Atunci când o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frica de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atârnând ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimen­tul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau ori­ce altceva îţi va cutremura profund inima şi îţi va scutura toate încheieturile, astfel încât vei simţi că ţi-au căzut toa­te lanţurile care te strâmtorau până atunci — să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui – slobozenie care până atunci îţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului… Adaugă aici şi lu­crarea ta, adică spune aşa: “Murdar am trăit, făcând pe plac patimilor… De acum nu voi mai face aşa”. Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduin­ţa făcută…

Aşa a făcut Sfânta Maria. Nu şi-a amânat pe mâine ho­tărârea de a-şi schimba viaţa, ci s-a hotărât imediat, şi aşa făcu. La fel trebuie să facă fiecare. Harul, când vine, dez­leagă imediat legăturile patimii, dar dacă cineva nu se ho­tărăşte imediat să părăsească faptele păcătoase, atunci se leagă din nou în aceleaşi lanţuri.

Când îngerul se arătă Apostolului Petru în închisoare, acestuia îi căzură lanţuri­le, dar dacă apoi nu l-ar fi urmat pe înger afară din tem­niţă, ci ar fi rămas înăuntru, ar fi venit paznicul temniţei, l-ar fi pus iarăşi în fiare şi ar fi încuiat temniţa… Şi ar fi ră­mas Sfântul Petru prizonier mai departe. Aşa îl leagă la loc lanţurile patimii pe acela care, simţind lucrarea haru­lui lui Dumnezeu slobozindu-l din patimi, nu se hotărăşte imediat să-şi schimbe viaţa, ci amână pentru altă dată. Nu amâna, frate ! Căci nu ştii de va mai veni vreodată un mo­ment atât de prielnic.

Luând hotărârea neclintită de a te îndrepta, trebuie cu adevărat să începi imediat îndreptarea, aşa cum a făcut Sfânta Maria. Lăsându-le pe toate, întărită cu Sfintele Tai­ne, călăuzită de sfaturile părintelui duhovnicesc, ea se în­dreptă spre pustia de dincolo de Iordan, în însingurare, post şi rugăciune, pentru a dezrădăcina deprinderile pă­cătoase însămânţate în ea şi cultivate de viaţa vicioasă.  Apucă-te şi tu imediat de trudă şi de nevoinţe.

Desigur, nu toţi au aceeaşi cale de întoarcere. Unul se îndepărtea­ză în pustie şi trăieşte în însingurare; altul se duce la mă­năstire şi se mântuieşte printre fraţi; altul rămâne în rânduiala vieţii civile şi de familie, comune tuturor. Mulţi au parcurs deja toate aceste căi; pe fiecare dintre ele au mers cei care s-au mântuit şi mulţi oameni mari.

Ce cale să aleagă fiecare? Să hotărască fiecare, după înclinaţia sa, după inspiraţia harului lui Dumnezeu şi după sfatul părintelui său duhovnicesc. Trebuie numai să ştii că fără muncă nu poţi face nimic. Pe toţi cei ce vor să biruie car­nea ce se luptă cu ei îi aşteaptă un mare război. Câte nu a răbdat Cuvioasa Maria!… Pe fiecare îl aşteaptă străda­nia!

Trebuie, cum am spus mai înainte, să îndepărtăm tot ceea ce poate să ne hrănească patimile; iar aceasta cere destul efort. Trebuie să lucrăm tot ceea ce poate hrăni şi întări noua noastră viaţă; dar nici aceasta nu se face fără efort.Trebuie să ne povăţuim în adevărul lui Dumnezeu, să ne aflăm cât se poate de des sub lucrarea Sfintelor Tai­ne, participând la sfintele slujbe ale Bisericii, să ne lup­tăm cu patimile şi să facem fapte bune, opuse deprinde­rilor păcătoase; dar toate acestea sunt muncă.

Iar, ceea ce este cel mai important: să nu rămânem niciodată sin­guri… Lipeşte-te de părintele tău duhovnicesc, găseşte-ţi pe cineva de aceleaşi convingeri cu tine, adânceşte-te în povăţuirile sfinţilor părinţi şi nu întreprinde nimic fără să te interesezi pe la toate aceste surse. Nu încerca s-o copi­ezi în toate pe Cuvioasa Maria. Ea a trăit singură, dar ca­lea ei a fost special aleasă astfel de Dumnezeu. Nouă ne este mai bine să ne ţinem de rânduiala generală a vieţii. Vulturul pluteşte singuratic în înalturi, atât de sus, că se întâmplă să nu-l vedem. Dar el este vultur…

Aşadar, imită trudele de îndreptare ale Cuvioasei Maria, statornicia ei în această luptă şi devotamentul ei neclintit faţă de făgădu­inţa făcută… Iar în celelalte, mergi pe calea obştească a celor ce se mântuiesc. Însă fii tare, nu-ţi permite să te mo­leşeşti şi, după ce te-ai trudit puţin, să nu-ţi închipui că ai făcut totul, căci sfârşitul încununează opera. Întipăreşte-ţi în minte de pe acum acest sfârşit fericit şi mergi spre el — după cuvântul Apostolului — uitându-le pe cele vechi şi năzuind spre cele dinainte, până când vei ajunge la lăcaşul de odihnă, pregătit de Domnul tuturor truditorilor Săi.

Cine poate avea voinţa şi hătărârea Măriei Egipteanca? In adevăr, când gândim la viaţa ei, la luptele şi la răbdarea ei, ne cuprinde spaima şi cutremurul.  Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească.  Aşa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuiesc leacuri puternice; nu cu jumătăţi de măsură, ci cu luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii Patericului au o vorbă: „Dă voinţă şi ia putere” şi alta: „Dă sânge şi ia duh”. 

Eşti neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi şi pentru cei bolnavi. „Voieşti să fii sănătos?” ne întreabă El.  Trebuie să vrei din toată inima, dă voinţă şi iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în luptă, că fără luptă şi fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh.  Darul întăreşte puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufleteşti, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căinţă sinceră şi prin fapte bune, prin post şi rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceaţă a păcatului, se cade să gustăm şi amărăciunea cea dulce a leacului.  Aşa cum bolnavul rabdă operaţie, taiere, leacuri amare, ştiind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, aşa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrab se apropie Pastile cele luminoase şi vesele, tot aşa să răbdăm şi pătimirile cele curăţitoare de păcat şi mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă şi de Pastele cel veşnic, de strălucirea şi mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit în necazuri şi în toate felurile de chinuri.

Pomenirile săptămânii au strânsă legătură cu ele şi un adânc înţeles duhovnicesc.  Aşa cum altădată Constantinopolul, cetatea cea împărătească, era asediată de neamurile barbare, ca să o jefuiască, tot aşa şi în viaţa această pământească, şi mai ales în vremea nevoinţelor duhovniceşti, cetatea cea împărătească a sufletului este asediată de agarenii şi saracinii cei nevăzuţi, ca să o jefuiască de bogăţia virtuţii şi să o arunce în moartea păcatului. Avem însă Apărătoare tare şi nebiruită pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, care de-a pururi ne izbăveşte din toate nevoile.

„Toate săltările trupului înfrânându-ţi cu ostenelile sihăstreşti, ţi-ai arătat vitează înţelepciunea sufletului tău, că poftind să vezi Crucea Domnului, te-ai răstignit singură pe tine lumii, tu cea vrednică de cântare…” Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzatoare şi de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit să o întipărească in inimile noastre. S-ar părea că sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lecţie.

,,Îngerul luminii și luceafărul pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate, nouă, celor ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare ! ”

Maria Egipteanca 47 de ani a ramas in pustie, si-ar fi murit necunoscuta, daca Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vada la sfarsitul vietii ei si sa primim si sa putem si noi citi spovedania vietii ei deosebit de ziditoare. Deci copila asta, traita in destrabalare toata viata…. Ma gandesc ce lume sa fi fost aia in comparatie cu a noastra?! Ce continut minunat teologic, fie el si simplu inca, dar lucrator! Așa era Biserica ortodoxă.

Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume. De ce? Am spus: pentru că nu este o ficţiune omenească, nu au confecţionat-o oamenii, ci este o instituţie dumnezeiască. Este – ca să vorbim mai simplu – un copac pe care nu l-a sădit vreo mână omenească; l-a sădit însuşi Dumnezeu, Sfânta Treime. De aceea, toţi demonii iadului, de toate culorile şi  nuanţele, nu pot să o dezrădăcineze. Biserica este necesară. Cât de necesară este? Ca pâinea pe care o mâncăm zi de zi, ca razele soarelui care ne luminează şi ne încălzesc, ca aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă. Poţi să trăieşti fără aer? Poţi să trăieşti fără soare? Poţi să trăieşti fără pâine? Tot aşa, nu poţi să trăieşti fără Biserică, fără Dumnezeu. Şi Biserica noastră are o mare destinaţie. Care este destinaţia ei? Biserica este un spital. Aşa cum atunci când se îmbolnăveşte omul se duce la spital şi cere medicamente pentru a se vindeca, aşa şi Biserica noastră – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – este un spital duhovnicesc pentru păcătoşii de pe pământ. Bolnavii aleargă pentru vindecarea trupului şi păcătoşii aleargă la Biserică pentru vindecarea sufletului şi trupului. Doar dacă cineva nu este păcătos, acela nu are nevoie de Biserică. Dar există om în lume care să nu fie păcătos? Nu. Toţi suntem păcătoşi. Unul singur a fost fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar toţi ceilalţi, ca păcătoşi ce suntem, avem nevoie de Biserica lui Hristos. Hristos, când era pe pământ, îi chema pe păcătoşi să se pocăiască, să se întoarcă la El şi le dădea iertare. Dar şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor Hristos îi cheamă şi îi va chema pe toţi la pocăinţă.

„Ceea ce mai înainte erai plină de tot felul de întinări, te-ai arătat aleasă lui Hristos, prin pocăinţă urmând vieţii îngereşti şi cu arma Crucii calci în picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă a împărăţiei cerului, Mărie prealăudată” (Condacul) Amin ( postat pe fb de ioan monahul)