Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca
Duminica a 5-a din Postul Mare este dedicată Cuvioasei Maria Egipteanca, despre a cărei viaţă a scris Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Călătoria duhovnicească prin Postul Mare marchează în această duminică semnificaţia ascetică a celei de-a doua părţi a Postului Sfintelor Paşti şi arată cât de minunate sunt roadele pocăinţei, după cum spune un tropar din canonul praznicului: "Întru adânc de necuviinţe mari pogorându-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gând mai bun în chip lămurit la virtutea cea desăvârşită prin faptă, minunând, Cuvioasă Maică Marie, firea îngerilor".
Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa "Triodul explicat”, publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba „o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie „folositoare de suflet" anonima”. Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza „scandalurilor" pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca
Cuvioasa Maria Egipteanca a trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar. Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.
Este foarte probabil că Maria Egipteanca fusese botezată în copilărie, de vreme ce nu se vorbește de vreun botez, după convertirea ei. Iar, în povestea ei, spune: „sunt protejată de Sfântul Botez”. Mai mult, putem presupune că a beneficiat de o educație creștină, deoarece prima sa rugăciune de pocăință i-o adresează Maicii Domnului.
Convertirea Mariei a avut loc la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Ierusalim, pe 14 septembrie. Știm că în 614, perșii au furat Sfânta Cruce de la Ierusalim și nu a fost returnată până după campania anti persană a împăratului Heraclie, în 629.
Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului.
Icoana Maicii Domnului, înaintea căruia Maria Egipteanca s-a rugat, în Biserica Sfântului Mormânt, era așezată „pe un loc înalt”, în curtea dinaintea bisericii construite de împăratul Constantin cel Mare. Ea este menționată, de exemplu, de către Pelerinul din Piacenza (cca. 570) și de către Epifanie Monahul (secolul al VIII-lea). Epifanie afirmă în mod explicit că a văzut „în partea stângă a bisericii Sfântului Constantin ... icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care i-a interzis Sfintei Maria să intre în biserică, în ziua Înălțării Sfintei Cruci”.
Înainte de a merge în deșert, Maria a primit Sfânta Împărtășanie în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, în apropiere de râul Iordan. Biserica, construită de către împăratul Anastasie I (491-518), era situată la aproximativ 8 km nord de Marea Moartă și aproximativ 30 km de Ierusalim, în locul tradițional al botezului lui Hristos, de către Ioan Botezătorul.
Maria a trăit 47 ani în deșert și niciodată nu a întâlnit vreun om în toți acești ani. Astfel, atunci când l-a întâlnit pe Zosima, era de 76 de ani, iar Zosima de 53 de ani. Maria a murit când era de aproximativ 78 de ani, pe 1 aprilie, în joia Săptămânii Patimilor, ceea ce înseamnă că, în acel an, Învierea Domnului a căzut pe 4 aprilie, așa cum s-a întâmplat și în anul 2010.
Maria a întâmpinat mari ispite în deșert timp de 17 ani, adică un număr egal de ani cu anii petrecuți în desfrâu, în Alexandria.
Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.
In aceasta perioada, in alt colt al lumii, trăia undeva într-o mănăstire a Palestinei un ieromonah pe nume Zosima care, prin nevoinţe şi osteneli pustniceşti, tulburat de unele gânduri, ca şi cum el ar fi fost desăvârşit în toate cele, vorbea în sinea sa: "Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine şi să-mi arate vreun fel de pustnicie pe care eu nu l-am făcut? Oare, aflase-va în pustie vreun om ca să-mi covârşească lucrurile mele?"
Acest pacat in care cad adesea pusnicii – multumirea de sine – vine ca sa adanceasca si mai mult lucrarea pe care o asteaptă Domnul de la fiecare dintre noi. Acestui monah i s-a arătat îngerul şi i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârşit. Mai multă îţi e nevoinţa ce îţi stă înainte, decât aceea pe care ai făcut-o până acum, pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una dintre mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordan."
Biserica Ortodoxă o sărbătoreşte pe Sfânta Maria Egipteanca atât pe 1 aprilie, cât şi în Duminica a V-a a Postului Mare, dar ea este cinstită şi în Biserica Catolică, există o capelă dedicată Sfintei Maria Egipteanca, în Biserica Sfântului Mormânt, care comemorează momentul convertirii sale.
Iata cum le asează Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca a fost descoperită tocmai de către acest ieromonah Zosima, care ieşise dintr-o mănăstire din apropierea Iordanului, conform rânduielii monahilor de acolo, în prima Duminică din Post, după Sfânta Liturghie. Ei aveau să se întoarcă în ziua praznicului Stâlpărilor, cu conştiinţa propriilor osteneli pe calea desăvârşirii prin post şi rugăciune. Dupa 12 zile de mers, el a întâlnit-o pe sfântă, care se îndepărta de el, trecând pe malul celălalt al unui pârâu uscat.
Dar acum se cade să începem povestirea despre acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru, cu Sfânta Cuv. Maria Egipteanca.
Unul dintre cele mai recente descoperiri este un mare complex bisericesc, localizat pe malul estic al Iordanului, care dateaza din secolele al 5-lea-al 6-lea dupa Hristos. Constituit din doua sau trei biserici, din care s-au pastrat fundatii, pereti , mozaicuri si drumuri pavate cu pietre colorate, colonade din perioda bizantina tarzie. Se pare ca biserica principala a fost construita de imparatul Bizantului Anastasius( 491-518 dupa Hristos) pentru a comemora botezul lui Iisus. Au fost scoase la iveala si ceramica si artfacte arhitecturale islamice, datind din secolele al 8-lea-al 9-lea dupa Hristos, dovedind folosirea continua a drumului de catre pelerini la inceputurile epocii islamice.
Aceasta biserica si un complex din apropierea ei, alcatuit din doua camere, a fost asociat cu povestea vietii Sfintei Maria Egipteanca. Transformarea acestei foste prostituate si convertirea ei la biserica din Ierusalim, in secolul al 4-lea sau al 5-lea dupa Hristos, a fost pomenita de Patriarhul grec al Ierusalimului Sofronius. El a spus ca vocea Fecioarei Maria a sfatuit-o sa treaca Iordanul si sa-și caute “odihna”. Ea a trait 47 de ani pe malul de est al Iordanului, postind si facand rugaciuni. Inainte de a muri, a fost gasita de calugarul Zosima, caruia i-a povestit viata ei. La moartea ei, Zosima a ingropat-o in prezenta și cu ajutorul unui leu. Prezenta leilor in Valea Iordanului este atestata in Biblie si un leu vanand este pictat pe harta de mosaic din biserica de la Madaba.
Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti este lucru de frică şi de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfântul Sofronie - sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l.
Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sunt cu neputinţă lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni.
Cu ce tarie poti sa rezisti sa nu fugi către lume, uitadu-te in fiecare zi spre ea? – pestera nu este sub nisipul desertului, este deasupra lui si iti ofera o perspectiva ampla. Cu ce daruire te poti lasa in voia Maicii Domnului, respectand un juramant dat in disperare, sub strafulgerarea Duhului Sfant? Ce greutate are un cuvant dat, care iti intoarce viata catre negarea absoluta, totala, a celei anterioare? Cat de adanc a fost pacatul care sa ceara o asemenea curatire? Cat de adanca poate fi pocainta, care in final iti aduce Lumina care te tamaduieste zilnic, pentru ca maine sa o iei de la capat in lupta cu proprii tai demoni? Cat de puternica trebuie sa fie frica de tine insuti ca sa te izolezi astfel, taindu-ti orice posibilitate de a recadea in pacat? De ce noi nu constientizam uraciunea vietii noastre, asa cum a facut-o ea? Ce s-a pervertit atat in sufletul nostru, de nu ne gasim puterea de a ne promite Domnului (macar pentru cateva minute pe zi) si de a respecta promisiunea? Ea a lasat totul la varsta de 12 ani – parinti, casa, oras… – pentru viciul ei, desfranarea (nici nu cerea plata !), pentru ca apoi sa lase dintr-o data acea viata rea, pentru Domnul! Nu a acceptat jumatati de masura niciodata, nu a trisat. A stiut sa ceara ajutor divin si a rezistat. Om a fost si ea, ca si noi. Pustia ei a fost in Iordan, a noastra in milocul lumii – noi de ce fugim de noi insine, de ce nu stim sa ne privim in faţa?
La 600-700 m de albia actuala a raului Iordan, deviata de un cutremur faţa de cea de acum 2000 de ani, la capat de sit arheologic de maxima importanta – locul Botezului Mantuitorului nostru este cel de-al treilea loc de inchinare al crestinatatii, dupa locul nasterii (Bethleem) si locul Patimilor si al Invierii Domnului (Ierusalim) – vrând-nevrând, pestera Sfintei Maria Egipteanca ne e loc de introspectie, in arsita primaverii iordaniene.
„Ispitele sufletului si patimile trupului le-ai taiat cu sabia postului, pacatele gandului cu tacerea sihastriei le-ai inecat si cu curgerile lacrimilor tale ai adapat toata pustia si ne-ai odraslit noua roadele pocaintei. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta si îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia” (Condac 6 – Acatistul Sf. Maria Egipteanca)
Viața Mariei Egipteanca este demnă de un erou dostoievskian, care coboară până la cele mai adânci străfunduri ale Iadului, pentru ca apoi să se ridice pe cele mai înalte culmi ale Sfințeniei.
Născută în țara piramidelor, Maria își părăsește casa părintească la 12 ani și merge în Alexandria, portul plin de lume si placeri, de marinari, negustori si aventuri, unde trăiește vreme de 17 ani vânzându-și trupul. Îngrozitor este că, așa cum ea însăși mărturisește, nu foamea, nu sărăcia au împins-o la asta, ci poftele care o măcinau. Prostituția era doar o cale de a atrage asupra ei atenția cât mai multor bărbați, asa era viața care simțea că o împlineste. Deși nu era bogată, adesea nu le lua bani, ci se bucura că-și stinge permanent focul care o ardea pe dinăuntru. „Aveam o poftă nesățioasă și o dorință neînfrântă de a mă tăvăli în noroiul placerilor. Aceasta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul.” Nevoile traiului sărac și le completa torcând câlți.
Așadar, într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atât de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încât mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur alergau de multe ori la dânsul, ca să audă cuvânt din gura lui. El a petrecut în mânăstirea aceea unde era cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvârşit a păzit-o.
Toate acelea facându-le, niciodată n-a fost nepăsător la învăţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcându-se şi sculându-se şi hrană gustând - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin un lucru avea în gând necontenit, adică de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducându-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dânsa cu osteneli pustniceşti.
După aceea, tulburându-se de oarecare gânduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvârşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: „Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu l-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covârşească lucrurile mele?" Aşa gândind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustnicească alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa ce îţi stă înainte, decât aceea pe care ai facut-o până acum, pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordanului".
Deci îndată Zosima, urmând celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungând la Iordan, a fost povăţuit de acela care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătând cu mâna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întâi i-a spus aceluia despre dânsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrânii şi săracii?"
Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu". Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dânsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, având pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi".
Acestea zicând egumenul către Zosima, s-a închinat, apoi cerându-i rugăciune şi binecuvântare şi zicând „Amin", a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând şi slujind Domnului. Cântarea lor era neîncetată, privegherea de toată noaptea, asemenea, în mâini aveau de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dânşii; apoi purtare de grijă pentru câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dânşii. Ci numai una era sârguinţa lor cea dintâi, pe care o urmau cu sporire toţi - ca să se socotească morţi cu trupul. Hrană neîmpuţinată aveau pe cuvântul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.
Pe toate acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecând multe zile, s-a apropiat vremea sfântului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.
Inceputurile comunităţii monahale din prima mănăstire de la Iordan se datorează Sfântului Gherasim, în jurul căruia s-au strâns mai mulţi ucenici. În anul 455, el a întemeiat o mănăstire pe care o va şi conduce ca stareţ până în anul 475, când va trece la cele veşnice. Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Ierusalim ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie.
Până în secolul al VIII-lea, în mănăstire erau doar zece călugări. În vremea împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180), Patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului a înălţat o nouă biserică, folosind materiale de la vechea biserică. În anul 1185, când mănăstirea este vizitată de către Ioan Focas, doar un singur călugăr mai vieţuia între pietrele singuratice ale mănăstirii. După perioada cruciadelor, mănăstirea va fi în întregime abandonată. Va fi reconstruită în anul 1588, dar distrusă în anul 1734.
De-a lungul timpului, în apropierea mănăstirii au trăit Sfânta Maria Egipteanca şi Sfântul Cuvios Zosima, dar şi doi sfinţi romani: Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.
Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.
Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.
Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si la lupta cu pacatul.
Mentionam ca in cartea Triodului, Biserica a inclus Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului.
Sfanta Maria Egipteanca este pomenita in Biserica Ortodoxa si pe 1 aprilie. Viata ei, pe care singura a marturisit-o monahului Zosima, este citita in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare, in cadrul Canonului Sfantului Andrei Criteanul.
Cuvioasa Maria Egipteanca reprezintă imaginea omului care se trezeşte dintr-odată la realitate şi îşi dă seama de starea în care a fost până atunci. Lumea în care trăim pare adesea o imagine distorsionată a lumii autentice, acolo unde vrem să ajungem cu toţii. Mitul peşterii din dialogul Republica al lui Platon este foarte grăitor în acest sens. După ce începe să vadă, omul se obişnuieşte cu umbrele sau imaginile distorsionate care i se perindă prin faţă şi le crede doar pe acestea adevărate şi de netăgăduit. Atunci când reuşeşte să fie trezit de cineva sau realizează singur că există şi altă realitate, dacă nu este ucis de ceilalţi, acest om fie se schimbă, dorindu-şi să rămână sau să tindă spre realitatea pe care a simţit-o sau a văzut-o, fie trăieşte aducându-şi aminte de această altă realitate la care a avut acces pentru un scurt timp. Omul care se trezeşte astfel poate trăi o viaţă adevărată, dar poate să-şi mai amintească sau să aibă şi căderi legate de viaţa din trecut.
În aceste momente, el este într-un echilibru extrem de fragil, putând cădea oricând la viaţa de dinainte, la starea de visare. În literatura universală, autorul francez Anatole France redă un astfel de episod, unde tânăra cu o viaţă dezlânată, pe nume Thais, este adusă la viaţa în Hristos de un călugăr îmbunătăţit, care, la un moment dat, ajunge să cadă tocmai din cauză că nu era întărit în viaţa lui din lumea lui Dumnezeu. Amin ( continuare luni)(postat pe fb de ioan monahul)