Sfânta Ana, mama Maicii Domnului
Sfânta Ana, mama Maicii Domnului. Tropar la Adormirea Sfintei Ana. Pe Ceea ce a nascut Viata, in pantece o ai purtat, pe Curata Maica lui, Dumnezeu, de Dumnezeu Ganditoare, Sfanta Ana. Pentru aceasta, acum la primirea cereasca, unde este locasul celor ce se veselesc intru slava, bucurandu-te acum te-ai mutat; cere pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dragoste, iertare de greseli, pururea fericita.
Despre credinţa şi filosofia şi blândeţea Anei. Sfanta Ana, mama Maicii Domnului, este socotita ocrotitoarea copiilor si a maternitații, caci ea a zamislit la batranete, dupa multe rugaciuni, lacrimi si post.
Nimic nu este deopotrivă cu rugăciunea, nimic mai puternic decât credinţa. De amândouă ne-a dat dovadă Ana ieri. Căci cu aceste daruri apropiindu-se de Dumnezeu, toate câte a voit a dobândit: şi firea cea vătămată a îndreptat-o şi pântecele cel încuiat l-a deschis şi ruşinea [ei] a nimicit-o şi ocările potrivnicei sale le-a destrămat şi multă îndrăznire [către Dumnezeu] a luat şi spic frumos din piatră stearpă a secerat.
Şi cu toţii aţi auzit cum s-a rugat, cum a cerut. A fost încrezătoare şi a primit, şi a născut, şi a crescut, şi l-a dat jertfa [Domnului] pe Samuel. încât nu ar greşi cineva dacă ar numi-o pe această femeie şi mamă şi tată a copilului
Căci chiar dacă bărbatul a dat sămânţa, totuşi rugăciunea [femeii] a dat putere seminţei şi a făcut mai vrednice de cinste pricinile [începuturile, cauzele] [arcaz] naşterii lui Samuel. Căci nu numai dormirea laolaltă şi împreunarea părinţilor, precum în cazul celorlalţi [copii], au fost pricină, ci pricini ale acestei naşteri au fost rugăciunile şi lacrimile şi credinţa .
Aşadar proorocul a avut părinţi mai vrednici de cinste decât alţii şi s-a născut prin credinţa mamei sale. De aceea s-ar şi potrivi să spună cineva despre această femeie: „Cei ce seamănă cu lacrimi întru veselie vor secera”. Pe aceasta s-o urmăm cu râvnă, bărbaţilor! Pe aceasta s-o imităm, femeilor!
Că femeia aceasta s-a făcut dascăl şi bărbaţilor şi femeilor. Câte sunt sterpe să nu deznădăjduiască. Câte sunt mame aşa să-şi crească copiii. Şi cu toţii să urmăm filosofiei cea dinainte de naştere a femeii, credinţei celei din vremea naşterii şi râvnei celei de după naştere.
Cine are o atât de mare filosofie ca acea femeie, de vreme ce ea a purtat cu blândeţe şi mărime de inimă o aşa de nesuferită întâmplare? Şi nu a dat înapoi până ce nu a nimicit necazul şi până nu a aflat sfârşit minunat şi preaslăvit pentru răul ei. Şi [în toate acestea] nu şi-a luat nici un ajutor sau apărător din cei de jos.
Că ea cunoştea iubirea de oameni a Stăpânului. Pentru aceea s-a şi apropiat de una singură şi a dobândit ceea ce voia. Că tămăduirea acelei întristări [aqumia] avea trebuinţă nu de ajutor omenesc, ci de harul dumnezeiesc. Şi aceasta pentru că nu era vorba de vreo pagubă de bani încât cineva, aducând aur, să-i poată dezlega întristarea.
Nu era neputinţă a trupului, ca vreun doctor să îndemne pe slugi [să o îngrijească] şi să vindece boala. Firea îi era vătămată. Şi asta avea nevoie de Mâna cea de sus.
De aceea, lăsând toate cele de pe pământ, a alergat la Stăpânul firii şi nu a dat înapoi până ce nu L-a înduplecat să-i dezlege stârpiciunea şi să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea stearpă.
Fericită este aşadar şi pentru aceasta: nu că a devenit maică, ci fiindcă [neputând] fi, totuşi a devenit Cel dintâi lucru era al firii, cel de-al doilea era isprava aleasă de femeie. Fericită este şi pentru acele dureri ale naşterii, dar nu mai puţin fericită este şi pentru toate cele de dinaintea naşterii.
Căci ştiţi cu toţii, şi bărbaţi şi femei, că nimic nu este mai nesuferit pentru o femeie decât lipsa de prunci. Şi chiar dacă s-ar bucura de mii de bunătăţi şi fericiri, totuşi durerea izvorâtă din astfel de lovitură nu ar putea-o răbda.
Iar dacă acum, când am fost chemaţi la o mai înaltă filosofie şi călătorim spre cer, când nu mai avem nimic cu cele din veacul de acum, ci ne gătim pentru cealaltă viaţă, când fecioria are mare laudă, aşadar, dacă acum este aşa de nesuferită lipsa de prunci, gândeşte-te, odinioară ce rău era socotit un astfel de lucru.
Că atunci nu era nici o nădejde a celor viitoare. Pentru cei vechi nu era nici o cugetare [la cele duhovniceşti], ci toate le făceau pentru lucrurile din veacul acesta. [Pentru ei] stârpiciunea şi lipsa de urmaşi era blestem şi pedeapsă. Nu se poate spune, nici înfăţişa prin cuvânt durerea unei astfel de lovituri.
Şi aceasta o mărturisesc femeile care, deşi au arătat toată filosofia, însă această greutate nu au suferit-o. ci unele n-au mai putut vieţui cu bărbaţii lor, iar altele au socotit viaţa de netrăit. Iar pe femeia aceasta nu numai întristarea din pricina stârpiciunii o împresura, ci şi o altă patimă: mânia din pricina ocărilor potrivnicei sale.
Şi precum vânturile, suflând potrivnic unul contra altuia, când cuprind o corabie în mijlocul luptei lor, înalţă când la pupă, când la proră valuri asupra ei, iar cârmaciul, şezând la cârmă, scapă corabia, dacă străbate printre izbirile valurilor cu ştiinţă înţeleaptă, aşa s-a petrecut atunci şi cu femeia aceea.
Căci precum nişte vânturi potrivnice, aşa năvăleau peste sufletul său întărâtarea şi descurajarea [qumoz lai aqumia] şi îi mărunţeau gândurile şi ridicau multe valuri asupră-i, şi asta nu două sau trei sau douăzeci de zile, ci ani întregi (căci acest lucru i se întâmpla, zice [Scriptura], de destulă vreme).
Şi a răbdat furtuna cu mărinimie şi nu a îngăduit să i se scufunde cugetul. Căci frica de Dumnezeu, şezând ca un cârmaci la cârmă, a înduplecat-o să rabde cu mărinimie furtuna aceea. Şi nu a încetat să-i cârmuiască sufletul până nu a dus la liman liniştit corabia plină de încărcătură, adică pântecele ei plin de comoară de mult preţ. Că nu argint, nici aur ducea, ci pe proorocul cel sfinţit.
Şi îndoit a fost sfinţit pântecele ei: o dată pentru că pruncul era prooroc sfinţit, iar a doua oară pentru că pricina [începutul] [arch] sarcinii sale a luat-o din rugăciune şi din harul cel de sus.
Şi nu numai încărcătura era preaslăvită şi minunată, ci şi felul neguţătoriei era şi mai uimitor. Că nu oamenilor a dat marfa, nici unor neguţători şi cârciumari, ci îndată ce a scos-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Şi a primit atâta bogăţie pe cât era cu putinţă să ia de la Dumnezeu.
Căci după ce l-a primit, Dumnezeu i-a dat alt copil. Şi nu doar unul sau doi sau trei sau patru, ci cu mult mai mult. „Că cea stearpă”, zice, „a născut, şapte” şi dobânda a întrecut capitalul. De acest fel este comerţul cu Dumnezeu. Bunull nu dă înapoi doar puţin mai mult decât capitalul ce l-ai depus, ci de mult mai multe ori.
Şi nu i-a dat numai fetiţe, ci de ambele sexe i-a dăruit odrasle, încât bucuria ei era neîntrecută. Acestea le spun nu doar ca să o lăudaţi, ci şi ca să-i şi urmaţi credinţa şi lipsa de răutate de care aţi auzit în parte şi ieri. Aşadar, pentru ca să vă dăruiesc şi restul. lăsaţi-mă puţin să povestesc despre cuvintele pe care le-a zis către preot şi către sluga preotului după cea dintâi rugăciune, ca să vedeţi cugetul blând şi liniştit al femeii. „Şi a fost”, zice, „că în timp ce îşi înmulţea rugăciunea înaintea Domnului, Eli preotul îi păzea gura ei”
Îndoită virtute mărturiseşte aici scriitorul că are femeia: pe de-o parte răbdarea şi stăruinţa în rugăciune şi pe de alta trezvia minţii. Primul lucru îl arată faptul că a zis „îşi înmulţea”. Al doilea „înaintea Domnului”. Căci toţi ne rugăm, însă nu toţi o facem înaintea lui Dumnezeu.
Că atunci când trupul zace la pământ şi gura bodogăneşte în zadar, iar mintea umblă peste tot prin casă şi în piaţă, cum mai poate zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu? înaintea Domnului se roagă cel ce îşi adună sufletul din toate cele şi nu are nimic comun cu pământul, ci se mută cu totul către cer şi scoate din sufletul său tot gândul omenesc. Aşa a făcut atunci şi această femeie.
Că adunându-se pe sine întreagă şi încordându-şi mintea cu stăruinţă, L-a chemat pe Dumnezeu cu suflet îndurerat. Cum de zice atunci că şi-a înmulţit rugăciunea, de vreme ce scurtă a fost lungimea rugăciunii sale?
Că nu s-a întins la multe cuvinte, nici nu a mărit în lungime rugăciunea, ci a grăit puţine şi simple cuvinte: „Adonai, Doamne, Eli, Savaot dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale şi îţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita de roaba Ta şi vei da roabei Tale sămânţă bărbătească, îl voi da pe el dar înaintea Ta până în ziua morţii lui. Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea şi fier nu se va sui la capul lui”. Ce mulţime de cuvinte mai e asta? Aşadar, ce a vrut să zică în chip tainic prin „a înmulţit”? [înseamnă că] a grăit cuvintele adunate şi nu a lăsat să se cheltuie mult timp prin vorbe.
Aşa ne-a poruncit şi Hristos în Evanghelie să ne rugăm.
Că spunând ucenicilor să nu se roage precum păgânii şi să nu spună multe în zadar, ne-a învăţat şi măsura rugăciunii. Şi ne-a arătat că nu în mulţimea cuvintelor, ci în trezvia minţii stă faptul de a fi ascultaţi. Dar cum atunci, dacă trebuie să ne rugăm cu puţine vorbe, a zis o parabolă cum că trebuie să ne rugăm în toată vremea.
Era o văduvă care îl necăjea necontenit cu rugămintea pe un judecător crud şi neomenos care nu avea nici frică de Dumnezeu nici ruşine de oameni . Cum a cedat la insistenţa venirilor femeii? Cum de ne îndeamnă şi Pavel zicând: „Stăruiţi în rugăciune” Şi iarăşi: „Rugaţi-vă neîncetat'”. Că dacă nu trebuie să ne întindem la multe cuvinte, dar [în acelaşi timp] să ne rugăm necontenit şi concentrat, una este potrivnică alteia.
Dar nu sunt potrivnice, să nu fie, ci se potrivesc foarte. Că şi Hristos şi Pavel au poruncit să facem rugăciuni scurte şi dese la răstimpuri scurte. Dacă întinzi mult cuvântul [rugăciunii] şi adesea îţi pierzi atenţia, dai multă îndrăznire [siguranţă] diavolului să intre şi să te împiedece şi să-ţi abată mintea de la cele ce le zici. Dar dacă faci rugăciuni concentrate şi dese, împărţind toată vremea [pe care o ai] în dese [clipe de rugăciune], vei putea cu uşurinţă să dobândeşti întreaga înţelepciune [svjrosunh] şi să-ţi faci rugăciunile cu multă trezvie.
Acest lucru l-a făcut şi Ana, nu folosindu-se de multe cuvinte, ci apropiindu-Se de Dumnezeu în chip adunat şi des. Apoi, după ce preotul i-a grăit împotrivă – că aceasta înseamnă că „îi păzea gura ei iar buzele i se mişcau dar glasul nu i se auzea” – s-a silit şi să se supună preotului şi să înceteze rugăciunea. Şi-a oprit glasul, dar nu şi îndrăznirea [către Dumnezeu], ci mai tare striga înlăuntru inima [către Domnul].
Că acest lucru este mai ales rugăciunea: când strigătele [către Dumnezeu] se înalţă dinlăuntru. Şi acesta este semnul unui suflet îndurerat şi chinuit: el nu-şi arată rugăciunea prin tăria glasului, ci prin râvna minţii[proqumia thz dianoiz].
Aşa s-a rugat şi Moise. Şi deşi el nu a glăsuit nimic, Dumnezeu îi zice: „Ce strigi către Mine” . Oamenii pot să audă doar acest glas [trupesc], dar Dumnezeu mai înaintea lui aude pe cei ce strigă dinlăuntru [inimii lor].
Prin urmare se poate ca şi fără să strigăm să fim auziţi; şi umblând prin piaţă şi prin oraş, în acelaşi timp să ne rugăm în minte cu multă adunare şi încordare şi stăruinţă; şi să ne întâlnim cu prietenii, şi, [simplu spus], orice am face putem să-L chemăm pe Dumnezeu cu glas stăruitor şi pătrunzător – vorbesc de glasul dinăuntru – şi nimănui din cei de faţă să nu i se facă cunoscut acest glas.
Asta a făcut atunci şi femeia aceasta. Căci glasul ei nu se auzea. Şi a auzit-o Dumnezeu. Aşa [de puternic] era glasul ei lăuntric. Şi i-a spus sluga lui Eli: „Până când vei fi beată? Leapădă vinul de la tine şi du-te de la faţa Domnului”.
De aici se poate vedea mai cu seamă filosofia femeii. Acasă o ocăra potrivnica. Când a venit la templu, a înjosit-o şi sluga preotului şi preotul a certat-o. A fugit de furtuna de acasă şi a venit la liman, dar iar a aflat valuri.
A venit să ia leac, şi nu numai că nu a luat, dar a primit lovitură din ocări şi rana mai tare s-a deschis prin ele. Ştiţi şi voi cum se comportă sufletele îndurerate la ocări şi înjosiri. Căci precum cele mai mari dintre răni se fac mai grele [dacă sunt lovite], nesuferind nici cea mai mică atingere din partea mâinii, aşa şi sufletul tulburat şi obijduit este fără răbdare în orice şi este muşcat de orice vorbă, însă nimic din acestea nu a pătimit femeia, deşi a fost batjocorită de o slugă.
Dacă preotul ar fi fost cel ce ar fi înjosit-o, nu era aşa de minunată nerăutatea ei. Că mărimea vredniciei şi greutatea autorităţii [arch] ar fi înduplecat-o să asculte şi să se înţelepţească. Acum însă nici către sluga preotului nu s-a pornit. Şi pentru acest lucru şi-a atras şi mai mult bunăvoinţa şi dragostea [eunoia] lui Dumnezeu.
Aşa şi noi, dacă am fi batjocoriţi şi am pătimi mii de rele, să ne purtăm cu cei ce ne ocărăsc cu nobleţe şi [aşa] vom atrage mai multa dragoste şi bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. De unde ştim aceasta? Din cele petrecute cu David. Ce a păţit acesta? El a fost scos odinioară din patrie şi i-a fost primejduit sufletul şi libertatea .
Dar având cu sine oaste împotriva acelui tânăr tiran neînfrânat şi ucigaş de tată, a rătăcit prin pustie şi nu s-a necăjit, nici nu s-a răzvrătit contra lui Dumnezeu, nici nu a zis: „Pentru ce se întâmplă aceasta? Pentru ce a îngăduit ca fiul să se scoale asupra părintelui său? Şi chiar dacă pe drept aş fi fost învinuit, totuşi [nici într-un astfel de caz] nu aşa ar fi trebuit să se întâmple.
Dar acum, nefiind nedreptăţit de mine cu nimic, el vine după mine dorind să-şi pângărească mâna cu sângele tatălui său iar Dumnezeu deşi vedea acestea le îngăduie?”. Insă nimic din acestea nu a zis. Şi ceea ce-i mai mare şi minunat este că, rătăcind şi alungat de toţi, un oarecare Şimei, om rău şi necurat, s-a pornit asupra lui, numindu-l ucigaş şi necredincios şi împroşcându-l cu alte mii de ocări. Iar David nici aşa nu s-a sălbăticit.
Dar ar putea spune cineva: „Bine, dar ce este minunat că nu s-a apărat de vreme ce era neputincios şi nu avea putere?” Mai întâi voi răspunde că nu 1-aş fi admirat atât dacă, având coroană şi împărăţie şi şezând pe tron ar fi răbdat dacă era batjocorit, pe cât îl laud acum şi mă minunez că a filosofat în vreme de necaz.
Că în primul caz greutatea autorităţii şi nimicnicia celui ce l-ar fi înjosit îl înduplecau repede să îl dispreţuiască pe acela. Şi mulţi alţi împăraţi adesea au filosofat la fel, folosindu-se spre propria apărare de nebunia covârşitoare a celor ce-i înjoseau. Că ocările nu ne ating la fel când ne bucurăm de fericire sau când suntem apăsaţi.
Când suntem tulburaţi atunci ne urmăresc mai tare şi ne muşcă mai rău. Pe lângă aceasta mai putem adăuga încă ceva la cele spuse: că, deşi era stăpân şi putea să se apere, totuşi nu a făcut-o.
Şi ca să vezi că nu din slăbiciune, ci din nerăutate i-a izvorât filosofia [gândeşte-te] că atunci când căpitanul oştirii a vrut să fie lăsat să meargă şi să taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a îngăduit, dar l-a şi repezit, zicându-i: „Ce este mie şi ţie, fiule al lui Saruia? Lăsaţi-l să blesteme ca să vadă Domnul smerirea mea şi sâ-mi răsplătească cele bune împotriva blestemului său cel făcut în ziua aceasta.” Şi ce [a zis David] s-a şi întâmplat. (sursa Ioan Gura de Aur )