Sf. Zaharia şi Dreapta Elisabeta părinţii Sf. Ioan Botezătorul
Sfântul Profet Zaharia şi Dreapta Elisabeta au fost părinţii Sfântului Profet Înaintemergător şi Botezător Ioan. Ei erau descendenţi din neamul lui Aaron: Zaharia, fiul lui Barac, a fost preot în Templul din Ierusalim iar Elisabeta a fost sora Sfintei Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria. Cele două femei căsătorite şi evlavioase sufereau de nerodire a trupului, ceea ce pe vremea aceea era luat drept pedeapsă de la Dumnezeu. Într-o zi, în timpul slujbei din templu, un înger i s-a arătat lui Zaharia care i-a spus că soţia sa bătrână va naşte prunc, "care va fi mare înaintea Domnului" (Luca 1:15) şi "va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie" (Luca 1:17). Zaharia s-a îndoit de această prezicere şi pentru această slăbire în credinţă el a fost pedepsit, luându-i-se graiul. Când Elisabeta a născut un fiu, fiind insuflată de Duhul Sfânt i-a dat numele Ioan, deşi nimeni din familie nu mai avea acest nume. Când l-au întrebat şi pe Zaharia acesta a scris şi el numele de Ioan pe o tablă. Imediat după aceasta i-a revenit darul vorbirii şi a început să profeţească despre fiul său care urma să fie Înaintemergătorul Domnului. Când Irod împăratul a auzit de la magi despre naşterea Mântuitorului, a dat ordin să fie omorâţi toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din Betleem şi din împrejurimi, sperând astfel să nu-i scape nici pruncul Iisus. Irod ştia despre naşterea neobişnuită a lui Ioan şi vroia să-l omoare, crezând că acesta era viitorul Rege al Iudeilor cel din profeţii. Dar Elisabeta s-a ascuns cu pruncul în munţi şi s-a rugat la Dumnezeu să-i scape de prigonitori. Din mila Domnului muntele s-a crăpat şi i-a adăpostit pe mamă şi fiu până ce prigonitorii au dispărut.În acele zile tragice, Zaharia slujea în templu iar soldaţii lui Irod au încercat în zadar să afle de la acesta unde se ascundeau Elisabeta şi Ioan. Apoi, aceştia l-au omorât pe sfântul profet, înjunghiindu-l în faţa altarului (Matei 23: 35). Elisabeta a murit la 40 de zile după soţului ei şi Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a trăit în pustie până în ziua în care a apărut în faţa poporului lui Israel.(sinaxar 5 sept.)
Foto pestera din Even Sapir – locul copilariei Sfantului Ioan Botezatorul, cu pestera unde s-a ascuns impreuna cu mama sa Elisabeta, de Irod care ucidea pruncii. Se pare ca Sf Ioan Botezatorul a vietuit in acest pustiu singur, de la varsta de doi ani, in mai multe pesteri, hranindu-se cu lacoste, un soi de fructe si nu lacuste / insecte, asa cum s-a tradus si miere salbatica, ducand o viata aspra, de post si rugaciune. Izvorul de deasupra pesterii, din care se ia apa de baut, curge prin interiorul stancii pana la nivelul pesterii, facand un bazin in care se scalda, azi, cei care au probleme medicale grave, spre tamaduire.
In ziua de 5 septembrie este pomenirea junghierii Proorocului Zaharia, tatăl Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. Sfântul Profet Zaharia şi Dreapta Elisabeta au fost părinţii Sfântului Profet Înaintemergător şi Botezător Ioan. Ei erau descendenţi din neamul lui Aaron: Zaharia, fiul lui Barac, a fost preot în Templul din Ierusalim, iar Elisabeta a fost sora Sfintei Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria. Cele două femei căsătorite şi evlavioase sufereau de nerodire a trupului, ceea ce pe vremea aceea era luat drept pedeapsă de la Dumnezeu.
La sud-vest de Ierusalim, la câţiva kilometri se află localitatea Ein Karem, numită de Evanghelistul Luca „ţinut muntos” şi „cetate a seminţiei lui Iuda”. Cu două mii de ani în urmă, aici s-au petrecut o serie de evenimente remarcabile ale istoriei Noului Testament. Conform tradiţiei creştine, în Ein Karem s-a aflat casa Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan Botezatorul, numit, datorita misiunii sale și Înaintemergătorul Domnului Hristos. La Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil i-a vestit Maicii Domnului că şi Elisabeta, verişoara sa, a zămislit un fiu prin puterea lui Dumnezeu, pentru care nimic nu este cu neputinţă. Aflând vestea, Maica Domnului „s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda” şi a rămas împreună cu verişoara sa până la naşterea lui Ioan Botezătorul. Identificarea localităţii se bazează pe distanţa de la Ierusalim (cca.7,5 km) pe care arhidiaconul Teodosie, care a făcut un pelerinaj aici în anul 530, o menţionează în descrierea pe care a lăsat-o despre Ţara Sfântă, precum şi pe menţiunea sărbătoririi la Ein Karem a Sfintei Elisabeta (28 august), într-un lecţionar gruzin, înainte de anul 638. În secolele V-VII, bizantinii au construit aici o bisericuţă închinată Sfintei Elisabeta. Despre biserica „Bet-Zaharia” („Casa lui Zaharia”) scriau autori medievali, inclusiv egumenul rus Daniil, în cunoscuta sa „Călătorie” (de la începutul secolului al XII-lea). Egumenul Daniil menţionează că biserica Sfintei Elisabeta din apropiere de Ein Karem („la jumătate de verstă” de casa lui Zaharia), a fost construită în locul în care mama Sfântului Ioan Înaintemergătorul, Elisabeta, împreună cu fiul, au scăpat, conform traditiei apostolice, de slugile împăratului Irod. Mai târziu, cruciaţii au găsit la Ein Karem două sanctuare pe care le-au reconstruit. Astăzi, la Ein Karem se află Mănăstirea rusească Muntele (unde se păstrează cinstita icoană a Maicii Domnului din Kazan, un stâlp din casa sfântului pr. Zaharia şi a dreptei Elisabeta, piatra pe care a propovăduit Ioan Botezătorului); izvorul Maicii Domnului, care curge între mănăstirea rusească şi mănăstirea franciscană al Vizitei, unde, conform tradiţiei, a venit Maica Domnului şi a stat la ruda ei Elisabeta, aici sunt si mănăstirile catolice a Surorilor Sionului (fondată în anul 1860) şi a Surorilor Rozariului. La Izvorul Maicii Domnului, chiar dacă apa acestuia astăzi nu mai este potabilă, simpla ei atingere îţi dă fiori la gândul că şi Fecioara Maria s-a răcorit la apa izvorului de aici, în perioada şederii sale la bătrâna Elisabeta. Tradiţia ne spune că Maica Domnului a locuit aici trei luni (Luca 1, 39-56), iar pe locul în care cele două s-au întâlnit se înalţă astăzi Mănăstirea Vizitării, pe zidurile căreia se poate citi în zeci de graiuri ale pământului Imnul de laudă al Maicii Domnului: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Atingerea fiecărei pietre din curtea mănăstirii însemna încă şi încă un pas spre locul în care Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul. Plecând din Ein Karem, ajungi în faţa unor versanţi abrupţi, printre care maşina cu greu îşi făcea loc și apoi ajungi la Even Sapir, în faţa unei păduri cobori pe o potecuţă care ducea la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu, lăcaş a fost construit chiar peste stânca ce s-a deschis, ocrotindu-i pe Elisabeta şi pe pruncul său Ioan, care se ascundeau de oamenii regelui Irod, în campania cumplită de ucidere a pruncilor. Aici este Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul și coborând pe platoul de jos al aşezământului, pășești cu sfială în peştera în care a vieţuit pruncul Ioan, acesta fiind şi locul în care mama sa s-a stins: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înaintemergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.“ Se pare că sfântul a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lăstari şi miere sălbatică, adormind adesea la mormântul Sfintei Elisabeta, care se află la numai 200 de metri de locul acela, şi stăruind în aspră nevoinţă. Elocventă este în acest sens mărturia Sfântului Apostol Luca: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel“.
„Mai presus de fire, îndeamnă Sfântul prooroc Zaharia, zicând: Bucură-te, Sioane sfinte, că va veni Împăratul tău, mântuind cu blândeţe.”„Dobândind făclia faptelor bune, aprinzi lumina cunoştinţei de Dumnezeu, vestind mai înainte făclia cea tainică a întrupării celei mai presus de cuvânt a Cuvântului, care va trebui să se arate în chip strălucitor din Sion, de Dumnezeu însuflate Sfinte Zaharia.” „Sioane munte, cetate sfântă, bucură-te foarte! Că dumnezeiescu Zaharia, cel împreună-vorbitor cu îngerii, te îndeamnă; dar şi tu, Ierusalime, veseleşte-te întru toţi vecii.”„În mijlocul munţilor umbroşi vedeai stând pe îngeri, cate te povăţuiau în taină purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea pentru toţi, Sfinte proorocule Zaharia, lăudând pe Hristos în veci.” „Toată simţirea lăsând-o înţeleptule, ca un purtător de lumină stai înaintea minţii celei dumnezeieşti şi preacurate, făcând rugăciuni pentru lume. Pentru aceasta toţi te mărim pe tine, Sfinte Zaharia.” „Urmând graiurile buzelor tale, arătătorule de cele dumnezeieşti, chemăm pe Domnul; şi printr-Ânsul mântuindu-ne, te fericim pe tine ca pe un prooroc al adevărului şi prorovăduitor al cucerniciei, Sfinte Zaharia.” „Bucură-te şi te veseleşte, cetatea Sionului, bucură-te şi te veseleşte, Biserica lui Dumnezeu; că iată Împăratul tău a venit în dreptate, şezând pe mânz, lăudat de prunci: Osana, Celui dintru înălţime, binecuvântat eşti Cel ce ai mulţime de îndurări, miluieşte-ne pe noi!”
Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine. „Pe timpul lui Irod, regele Iudeii, trăia un preot cu numele Zaharia, din grupul lui Abia; femeia lui cobora din neamul lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau fără abatere toate poruncile şi hotărârile Domnului. Dar nu aveau copii, căci Elisabeta era sterilă, şi amândoi erau înaintaţi în vârstă”. Pentru femeia evreică, maternitatea era semnul vizibil al binecuvântării lui Dumnezeu. Dar sterilitatea Elisabetei a fost terenul pentru intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, care îşi înfăptuieşte lucrările – pornind de la nimic. Sânul nerodit al Elisabetei şi acela consacrat de bunăvoie fecioriei Mariei sunt imaginea poporului aflat până acum în pustiu, dar aproape de clipa regăsirii fecundităţii sale promise prin legământul încheiat cu Dumnezeu. Este gândul exprimat şi de Zaharia în lucrarea sa profetică, considerată drept ultima profeţie a Vechiului Testament şi prima profeţie a Noului Testament. Marea operă a mântuirii a început în taină, în tăcerea şi rugăciunea din casa Mariei de la Nazaret şi în aceea a soţilor Zaharia şi Elisabeta de la Ain Karin, un sătuc ce nu a fost încă precis identificat, aflat la circa cinci mile de Ierusalim. Salutarea Elisabetei, adresată verişoarei sale, Maria, va fi repetată de-a lungul veacurilor. ,,În timp ce Zaharia îşi îndeplinea serviciul de preot la rândul grupului său, a fost desemnat prin sorţi, după datina preoţească, să intre în Templul Domnului, pentru tămâiere. La ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se afla afară, în rugăciune”. „Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură şi-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ţi fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, şi de naşterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului… Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaşte acest lucru? Căci eu sunt bătrân şi soţia mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în faţa lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»”. „Când se sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă. După câtva timp, Elisabeta, soţia lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din faţa oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii şi rudele ei auziseră că Domnul a copleşit-o cu milostivirea sa şi se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum! Se va chema Ioan!» Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliţă şi scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeaşi clipă, i se deschise gura şi vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu… Zaharia profeţi astfel: «Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, căci a vizitat şi a răscumpărat poporul său… Iar tu, copile, te vei chema Profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, să-i pregăteşti calea, să-i dai poporului său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor, datorită bunătăţii îndurătoare a Dumnezeului nostru. Mulţumită ei, va veni la noi Cel Răstignit din înălţimi, ca să fie lumină pentru cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii»”.
Cu trei luni înainte de naşterea „copilului”, Elisabeta a fost vizitată de verişoara sa mai mică, Fecioara Maria, ea însăşi purtând taina unui mister dumnezeiesc. Maria „intră în casa lui Zaharia şi o salută pe Elisabeta. Cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei, iar Elisabeta fu umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu. Ferice de aceea care a crezut, pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini»”. După naşterea fiului lor, Ioan, în care tatăl iluminat de Duhul Sfânt l-a văzut pe Înainte-mergătorul lui Mesia, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Cristos, după legea pe care Ioan Botezătorul o va enunţa mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”.
Puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lui Zaharia si al Elisabetei: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine. Când Maria intră în casa lui Zaharia o salută pe Elisabeta, cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în pântecle ei, iar Elisabeta fu umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu. Ferice de aceea care a crezut, pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini»”.
Când Irod împăratul a auzit de la magi despre naşterea Mântuitorului, a dat ordin să fie omorâţi toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din Betleem şi din împrejurimi, sperând astfel să nu-i scape nici pruncul Iisus. Irod ştia despre naşterea neobişnuită a lui Ioan şi vroia să-l omoare, crezând că acesta era viitorul Rege al Iudeilor cel din profeţii. Dar Elisabeta s-a ascuns cu pruncul în munţi şi s-a rugat la Dumnezeu să-i scape de prigonitori. Din mila Domnului muntele s-a crăpat şi i-a adăpostit pe mamă şi fiu până ce prigonitorii au dispărut.
Sfântul Ioan a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” , dar Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”. „Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?” aflăm din marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu”. Iată, „Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.
Pocăiţi-vă ne învaţă Ioan ultimul dintre prorocii Vechiului Testament şi primul din Noul Testament, fiu al darului divin şi al rugăciunii, germenele unei curăţenii, ale unei neprihăniri aparte, fiinţă plămădită sub aripa lucrării Sfântului Duh, atunci când bunătatea lui Dumnezeu se revărsa asupra părinţilor săi tocmai când ei se aşteptau mai puţin, pentru că datorită energiilor la care se adapă sufletele credincioase nu-şi pierduseră nădejdea îndurării Divine.
Orfan de mic, Dumnezeu l-a crescut pe Ioan în pustie, așa cum îi va crește pe sfinții bisericii noastre ortodoxe, pe pusnici, sihaștrii și monahi. Copilul Ioan a crescut cu lăcuste şi miere de la albinele sălbatice, ferit de Domnul de foamne, sete, animale sălbatice, boală, iar pustia l-a crescut şi el s-a întărit duhovniceşte. Tânarul Ioan iubea oamenii şi le dorea binele. Pocăiţi-vă! Era îndemnul îndreptat împotriva fariseilor vicleni şi amăgitori care-şi făceau din credinţă şi norme un paravan pentru propriile avantaje şi placeri, dar şi cel plin de bunătate şi dragoste pentru toţi oprimaţii.
Pildă de simplitate şi umilinţă aflată pe culmile succesului şi ale gloriei personale, el cu smerenie îndreptă privirea mulţimilor spre adevăratul Mântuitor. Eu nu sunt Acela, Tu vii la mine să te botez când eu sunt cel nevrednic să ating praful încălţărilor Tale, eu sunt cel ce trebuie să fiu botezat de Tine cu foc şi cu Duh Sfânt. Succesul lui Iisus Hristos îl umple de bucurie, nu eu sunt Hristosul, eu mă micşorez şi El va creşte.
În acele zile tragice, ale uciderii pruncilor de Irod, Zaharia slujea în templu iar soldaţii lui Irod au încercat în zadar să afle de la acesta unde se ascundeau Elisabeta şi Ioan. Apoi, aceştia l-au omorât pe sfântul profet, înjunghiindu-l în faţa altarului. Elisabeta a murit la 40 de zile după soţului ei şi Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a trăit în pustie până în ziua în care a apărut în faţa poporului lui Israel.
Proorocul şi preotul Celui Preaînalt, Sfântul Zaharia, părintele Înaintemergâtorului, astăzi a pus înainte masa proorociei, pe credincioşi hrănind şi băutura dreptăţii amestecând pentru toţi. Pentru că s-a sfârşit ca un Dumnezeiesc tăinuitor al Darului lui Dumnezeu. Cu haina preoţiei fiind îmbrăcat, înţelepte, după Legea lui Dumnezeu jertfa primită, după cuviinţa preoţiei, ai adus, Sfinte Zaharia. Şi ai fost luminător şi văzător al celor de taină, semnele darului întru tine purtând lămurit, preaînţelepte. Şi cu sabia ai fost omorât în Biserica lui Dumnezeu, proorocule al lui Hristos. Cu Înaintemergătorul roagă-te să se mântuiască sufletele noastre. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)