Sf. Sfințit Mucenic Longhin Sutașul, martusiritorul: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”
Pe 16 Octombrie se face prăznuirea lui Longhin, omul care a fost martor ocular al pamimilor, rastignirii, punerii în mormânt și al Învierii Domnului.
Iar de la ceasul al saselea, intuneric mare s-a facut peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea. Si fi-va atunci, in ziua-aceea - graieste Domnul Dumnezeu - ca soarele'n amiaza va apune si pe pamant s'o'ntuneca lumina in plina zi. Am 8:9, Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Lc 23:44, Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.Mc 15:33-38
Iar in ceasul al noualea a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani? Adica: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M'ai parasit?" Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m'ai parasit? Departe sunt de mantuirea mea cuvintele gresalelor mele Ps 21:1, Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea Mt.26:24 Manca-vor saracii si se vor satura si vor lauda pe Domnul acei ce-L cauta pe Dansul; vii vor fi inimile lor in veacul veacului Mt.26:54 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Mc 9:12 Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Iată, îl strigă pe Ilie.Mc 15:34,35 O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Lc.24,25-26.
Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!
Crucea schimbă vieți, schimbă destine, aduce mântuirea. Simon din Cyrene, Nicodim și Iosif din Arimateea, femeile mironosițe, tâlharul cel bun, stand la cruce s-au schimbat, Iisus Hristos a ramas singura lor obtiune. Au devenit marturisitori ai Invierii, mucenici și martiri.
Pe cand Domnul patimea pentru noi toti, nu Il batjocoreau numai arhiereii si carturarii, ci si unul dintre talhari, care se afla in aceeasi osanda cu El si indura aceleasi chinuri. Acesta Il hulea sfidandu-L: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi." (Luca 23, 39).
Talharul se afla pe linia adoptata constant de conducatorii evrei, care, desi tagaduiau ca Iisus ar fi Mesia, asteptau totusi o minune din partea Lui. El se indoieste de puterea Lui Hristos si il priveste cu ura si, cu toate acestea, Il indeamna sa savarseasca miracolul care, crede el, i-ar salva pe toti trei. Dar pentru asemenea oameni nu se vor face niciodata minuni.
Este infricosator de constatat cum, pana in ultima clipa si avand de infruntat o moarte atat de cumplita, un suflet poate ramane invartosat si insensibil la suferinta semenului. In timp ce sângele lui Hristos se varsa pentru mantuirea tuturor oamenilor, cel care se afla in preajma Sa si sufera alaturi de El Il sfideaza, lipsindu-se astfel de iertarea pe care ar putea-o dobandi chiar in acea ultima clipa. Este tragedia atator muribunzi care mor departe de Dumnezeu, fiindca singuri s-au exclus din comuniunea cu Divinitatea.
Celalalt talhar insa, infricosat de indrazneala sotului sau, il cearta: "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre. Acesta insa n-a facut nici un rau." (23, 40-41).
De ce s-a învrednicit a fi cu Domnul în rai în aceeaşi zi chiar? Pentru că, pe cruce chinuindu-se, a fost în stare să compătimească! A mai avut, năpăstuitul, răgazul, vrerea, bunătatea să se gândească la durerea altuia. Domnul, pe Cruce, Se roagă pentru cei ce-L răstignesc. Tâlharul, pe cruce, găseşte în sine mărinimie să deplângă nedreptatea făcută unui nevinovat. Actul acesta extraordinar de altruism Domnul îl răsplăteşte după cuviinţă: Face din Sf. Dismas, tâlharul cel bun, primul cetăţean al paradisului recâştigat!
Ceea ce impresioneaza in primul rand in cuvintele acestui om, care desigur se facuse vinovat de pacate grele, este smerenia. El nu este un razvratit care invinovateste cerul pentru suferintele indurate, ci dimpotriva, are constiinta vinii sale si a faptului ca ispaseste pentru ea, fiind deci impacat cu moartea sa. Totodata insa, talharul a mai inteles ca Cel ce Se afla alaturi de el, in aceeasi osanda, este nevinovat si ca deci intre Iisus si cei doi tovarasi de suferinta este o prapastie: acestia primesc plata pentru cele faptuite, pe cand Hristos este dat mortii fara sa-I fi fost gasita vreo vina.
Pocainta de care da dovada talharul cel bun topeste pacatul care ii invartosa inima, iar mila aratata de el fata de Iisus face ca harul sa se pogoare asupra lui si sa-i deschida ochii mintii. Atunci, intr-un elan nestavilit, care porneste din adancurile fiintei sale, talharul Il roaga pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta" (23, 42).
Se pare ca el cunostea ceva din invatatura lui Iisus: de aceea Îi cere sa-l pomeneasca in Imparatia Sa. Este semnificativ si faptul ca I se adreseaza cu apelativul de Domn si că - si acesta este inca un merit al talharului - el nu Ii cere lui Iisus sa-i usureze calvarul sau sa-I scape de supliciu, ci doar sa-I pomeneasca in Imparatia Sa, adica in lumea de dincolo.
Mai trebuie observat că, spre deosebire de farisei si de atatia dintre dusmanii lui Hristos, talharul cel bun nu fusese martor la nici o minune, Domnul nu ii graise nici un cuvant si totusi, doar privind la Iisus rastignit, a crezut in El si in puterea Sa lucratoare si dincolo de hotarul acestei lumi. Prin marturisirea sa, talharul cel bun - trecut de Biserica in randul sfintilor sub numele de Dismas - s-a aratat a fi ultimul suflet dobandit de Hristos inainte de a birui moartea. Cutremurat de credinta acestui om, care I se daruia pe pragul vesniciei, Iisus ii spuse: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (23, 43).
Singura data cand Iisus a rostit cuvantul "rai" a fost - dupa cum remarca un predicator dominican, cu prilejul mortii lui Malraux - pe cruce, pentru un talhar.
In clipa in care agoniza, umilit, hulit si lipsit până si de camasa pentru care ostasii aruncau sorti, Hristos ii dăruieste aceluia care a crezut in El viata vesnica. Cuvintele Sale Il descopera din nou ca pe Dumnezeul care are putinta sa deschida portile cerului. Pentru El nu exista nici trecut si nici viitor, ci un vesnic prezent: "Astazi vei fi cu Mine in rai". Raiul mentionat acum de Iisus se identifica cu Imparatia Fiului, care, prin moartea pe cruce a Acestuia, va inceta sa mai fie o simpla virtualitate, devenind o realitate accesibila tuturor dreptilor.
In urma caderii lui Adam, omul fusese izgonit din rai - heruvimii pazeau cu sabie de foc poarta raiului - aflandu-se deci despartit de Creator printr-un abis. Ceea ce ii fagăduieste acum Hristos talharului celui bun este posibilitatea de a reveni in comuniune cu Divinitatea, de a preface moartea intr-o stare de fericire totală și fara de sfarsit. Până atunci moartea reprezenta un somn vesnic, vecin cu non-existenta, din pricina departarii de Dumnezeu.
Tâlharul cel bun va intra primul in Imparatia Fiului, luminată de revarsarea continua a energiilor divine, deoarece, in cel din urma ceas al vietii pământesti a lui Iisus, a crezut in El si in puterea Sa. Hristos Se descopera deci ca stapan peste moarte si viata, peste timp si vesnicie. Nimeni nu a mai facut vreodata o asemenea fagaduiala. Dupa cum sublinia Sfantul Chiril al Ierusalimului, tâlharul intra in rai inaintea lui Avraam si a lui Moise, caci ei vor fi eliberati din împaratia umbrelor abia dupa coborarea la iad a lui Hristos.
Cei doi tâlhari care isi dau sufletul in preajma lui Iisus întruchipeaza cele doua modalitati ale mortii, ce se vor perpetua peste veacuri. Tâlharul cel razvratit, coplesit de singuratate, întampina moartea cu sufletul întunecat si lipsit de ajutor din partea lui Iisus. El se exclude de buna voie de la mântuirea care se împlineste sub ochii lui, caci fiecare picatura de sange a lui Hristos ce se prelinge pe pământ sterge câte o faradelege de-a noastra si ne izbaveste de pedeapsa.
De-o parte si de alta a crucii lui Hristos se împlinesc deci simultan doua destine diametral opuse, datorita liberei optiuni a celor doi osanditi: unul se pierde si altul se mantuieste. Soarta tragica a talharului care refuza sa se pocaiasca si ramane cu inima impietrita pana in ultima clipa arata ca jertfa rascumparatoare a lui Hristos nu mântuieste pe oricine, fara distinctie.
Iar sutasul si cei care-L pazeau pe Iisus împreuna cu el, vazand cutremurul si cele toate intamplate, s-au infricosat foarte, zicand: "Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!" Si a zis regele: "Eu vad acum patru oameni dezlegati, mergand prin mijlocul focului fara ca ceva sa-i vatame; iar chipul celui de al patrulea este asemenea fiului lui Dumnezeu" Dn 3:25, "Daniele, tu, robul Dumnezeului Celui viu, oare Dumnezeul tau, Caruia tu fara'ncetare Ii slujesti, fost-a El in stare sa te scoata din groapa leilor?" Dn 6:21 Iar cei din corabie I s'au inchinat, zicand: "Cu adevarat, Tu esti Fiul lui Dumnezeu!" Mt 14:33, Şi devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat.Mt 27:36, Iar sutasul care statea in fata Lui, vazand ca El cu un astfel de strigat Si-a dat duhul, a zis: "Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu a fost Omul Acesta!" Mc 15:39. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!Mt 27:54 Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul. Lc 23:47,48, Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu In 1:34
Toti sunt chemati la mântuire, chiar cei impovarati cu cele mai cumplite pacate, dar pentru a fi vrednici de aceasta trebuie ca ei sa creada in Hristos si in puterea izbavitoare a jertfei Sale. Sangele Sau sterge orice fărădelege, cu conditia ca omul sa creada in virtutea salvatoare a crucii. Poate tocmai pentru aceasta ultimul convertit a fost un tâlhar, adica un om ce savarsise crime, spre a se pune mai bine in lumina puterea jertfei de pe Golgota, prin care s-au iertat toate nelegiuirile. Insa pentru cei care o ignora sau o neaga, jertfa lui Hristos rămâne nelucratoare. De aceea crucea desparte si osebeste pe cei aleși de cei pierduti.
Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine Iar Tu întru cele sfinte locuieşti, lauda lui Israel. În Tine au nădăjduit părinţii noştri, nădăjduit-au în Tine şi i-ai izbăvit pe ei. Către Tine au strigat şi s-au mântuit, în Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat. Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: "Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el". Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu. Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea. Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării Te voi lăuda, zicând: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El, toată seminţia lui Iacob slăviţi-L pe El! Să se teamă de Dânsul toată seminţia lui Israel. Că n-a defăimat, nici n-a lepădat ruga săracului, Nici n-a întors fala Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul, m-a auzit. De la Tine este lauda mea în adunare mare, rugăciunile mele le voi face înaintea celor ce se tem de El. Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul vii vor fi inimile lor în veacul veacului. (Ps 21; 2-30)
Sorbind ultima picatura de otet, ce-I fusese oferit in locul apei mult asteptate, Hristos a golit pana la fund paharul suferintelor, aflandu-Se astfel pregatit pentru intampinarea mortii. De aceea, dupa ce bău otetul spuse: "Savarsitu-s-a!" (Ioan 19, 30) si, potrivit versiunii lui Ioan, plecandu-Si capul, Își dădu duhul.
Între timp, Iosif din Arimatheea, însoţit de Nicodim, s-a dus la Pilat pentru a îi cere să li se dea trupul lui Iisus pentru a-l îngropa cum se cuvine. Nu rareori, prietenii persoanelor răstignite ofereau ulcioare cu vin autorităţilor romane pentru a avea privilegiul de a intra în posesia corpurilor celor morţi. Iosif s-a prezentat în faţa lui Pilat cu o mare sumă de bani în cazul ar fi fost necesar să cumpere permisiunea de a muta corpul lui Iisus într-un mormânt privat. Însă Pilat nu a vrut să accepte bani pentru aceasta și întrebându-l pe sutas ca să se încredințeze că Iisus este mort, după ce a auzit cererea, el a semnat rapid ordinul care îi permitea lui Iosif să meargă în Golgota şi să intre imediat în deplina stăpânire a corpului Celui răstignit, spre Golgota pentru a se asigura că corpul lui Iisus nu a fost luat împreună cu acela al tâlharilor pentru a fi aruncat în groapa comună publică şi deschisă.
Când Iosif şi Nicodim au ajuns în Golgota, i-au găsit pe soldaţi pregatiți să-l coboare pe Iisus de pe cruce şi pe reprezentanţii sinedriului prezenţi pentru a se asigura că nici unul dintre discipoli nu vor împiedeca trimiterea corpului lui Iisus la groapa comună a criminalilor.
Atunci Iosif a prezentat centurionului ordinul referitor la trupul lui Hristos, iudeii au început să facă zarvă, reclamând zgomotos dreptul de a dispune ei de el. În delirul lor ei au încercat să îl ia cu forţa. Văzând aceasta, centurionul a chemat cei patru soldaţi alături de el, şi cu săbiile scoase au stat înaintea corpului Domnului întins pe pământ.
Centurionul a ordonat celorlalţi soldaţi să lase pe cei doi tâlhari şi să împrăştie grămada aceasta nervoasă de iudei furioşi. Când ordinea a fost restabilită, centurionul le-a citit iudeilor permisiunea lui Pilat, a făcut un pas alături şi a spus lui Iosif: „Trupul acesta îţi aparţine pentru a face cu el ceea ce crezi de cuviinţă. Eu şi soldaţii mei vom fii în gardă pentru a ne asigura că nimeni nu îţi stă în cale.”
„Chiar de-ai şi murit, Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie; Iar eu cum Te voi atinge cu mâinile, M-am spăimânt”, striga Iosif cel cu bun chip. Sufletul meu în mâinile Tale este pururea şi legea Ta n-am uitat.(Ps. 118,109)
Un răstignit nu poate fi îngropat într-un cimitir iudaic. Legea interzice strict acest lucru.
Iosif şi Nicodim cunosc această lege. Mergând în Golgota, ei au decis să îl înmormânteze pe Iisus în noul mormânt al familiei lui Iosif săpat în plină stâncă şi situat în apropiere, în nordul Golgotei, de cealaltă parte a drumului care ducea la Samaria. Nu mai zăcuse nimeni în mormântul acesta şi au judecat că este bine ca Iisus să se odihnească acolo.
Iosif, care văzuse învierea lui Lazăr credea cu adevărat că Iisus va reînvia dintre morţi însă Nicodim era ceva mai sceptic. Aceşti foşti membri ai sinedriului şi-au ascuns, până atunci, mai mult sau mai puţin credinţa în Iisus cu toate că tovarăşii lor din sinedriu îi suspectau de mult.
Iată că din acel moment aceşti doi discipoli ai lui Iisus au fost cei care s-au exprimat cel mai deschis în Ierusalim obțiunea lor, de ucenici ai Domnului și împotrivindu-se shinedriștilor, puneau pe Invațătorul lor, Domnul Iisus Hristos în mormânt. Foarte puţini discipoli, în acel moment, credeau cu adevărat sau înţelegeau că Iisus trebuia să învieze în a treia zi.
“Si iata catapeteasma templului s-a rupt in doua de sus pana jos, mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor celor adormiti au inviat” (Matei 27,51).
Ah! A murit viata lumii! Ah! si-a dat duhul suflarea ingerilor! Ah, si-a dat suflarea sufletul tuturor! Soare ascunde-ti razele tale; pamantule, cutremura-te; pietrelor, despicati-va; morminte, deschideti-va; mortilor inviati; catapeteasma sfasie-te de sus pana jos si toate fapturile luati parte la nedreapta moarte a Facatorului vostru!
Iată, acolo era un sutaş, un păgân, Longhin, astazi Sfântul Longhin, fiind sub stăpânirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se, morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".
Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.
Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.
Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când noi dormeam".
Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urât pe Longhin şi toată mânia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvântul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit.
Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrân şi mai cinstit decât toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gândul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decât să vieţuiască în locaşurile iudeilor.
Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brâul cel ostăşesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râvnă ca şi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu.
Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s-au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Longhin.
Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos.
Ajungând trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflând că locuieşte în satul părintesc, s-au sârguit să meargă acolo şi umblau în taină.
Iar Sfântul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cunună mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întâmpinarea lor.
Văzându-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscându-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaş?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveţi cu el?". Au răspuns ostaşii: "Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi suntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el".
Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpânii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe".
Iar ei s-au dus la dânsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, când oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sunt trimişi. Auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dânşii, chemându-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, până ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte.
A doua zi ostaşii se sârguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută. "Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sunt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sunt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci faceţi-ne nouă aşa precum aveţi poruncă de la cei ce v-au trimis pe voi".
Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţându-se cu adevărat, se ruşinară şi nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor.
Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: "Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decât dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd".
Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mâna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dânsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi.
Rugându-se mult şi dând tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dânşii capul Sfântului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lângă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfântul Longhin, iar cinstitul şi sfântul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin.
Pilat şi cu iudeii, văzând capul sfântului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi până ce a fost astupat acolo.
O femeie văduvă din Capadochia orbise de amândoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gândit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri. Luând cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului Ajungând la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mâhnire şi plângea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.
Plângând i s-a arătat în vedenie Sfântul Longhin şi a mângâiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Iar ea, mângâindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicându-le: "Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi". Şi aşa s-a făcut; aflând gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mâinile.
Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfântului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rânduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfântului. Şi s-a bucurat, nu atât de lumina soarelui pe care a văzut-o, cât mai ales de capul sfântului, pe care l-a aflat şi prin care a câştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfântul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luând capul şi sărutându-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălându-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare.
Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încât şi-a uitat mâhnirea pentru fiul cel mort. În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfântul Longhin și a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mângâie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mântuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plângi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfârşită i s-a dat lui de la Dumnezeu".
Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudând pe Domnul.
Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfântului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stând în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtând printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cântând cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Împărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci".
Sf. Apostol și evanghelist Matei ne vorbise de sutaș cu ocazia unei minuni savârșite de Iisus:Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.( Mt.8:5-13)
Nu degeaba a auzit sutasul aceste cuvinte adresate lui de Mantuitorul, caci virtuti deosebit de rare a aratat el. Ce vi se pare mai de admirat la sutasul din Evanghelia citita astazi, smerenia lui sau credinta si nadejdea lui? Caci prin cuvintele „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu” a aratat smerenie, iar prin cuvintele „zi numai cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ a aratat credinta si nadejde. Si inca ce nadejde! Nadejde dusa la certitudine.
Nu vi se pare ca era sigur ca va fi asa? Tu ai smerenie, crestine? Sau te crezi vrednic de a fi cercetat de Dumnezeu! „Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu“, a zis paganul acela. Dar tu, crestine, prin Sfantul Botez ai devenit Templu al Sfintei Treimi. Acoperisul tau este trupul tau, iar sub acest acoperis este sufletul tau. El este locul in care Il inviti sa intre si Il primesti pe Domnul cand vine. Ai pregatit tu, crestine, in mod cuviincios acest loc si din smerenie tot nevrednic te marturisesti, sau insisti cu indrazneala sa-ti onoreze Domnul mândria prin venirea Lui, vadita prin implinirea dorintelor tale trufașe?
A mai zis cineva, si stii bine cine era acela, “iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos“. Cand cazi in ispita de a te compara cu altii, te gasesti a fi in fata lui Dumnezeu cel mai rau dintre oameni, sau Ii multumesti si tu, plin de mandrie, ca fariseul, ca nu esti la fel cu ceilalti oameni? Te indreptatesti tu sau astepti sa-ti faca Dumnezeu dreptate? Caci, fiind drept, Dumnezeu nu va ingadui la infinit o nedreptate. O va ingadui numai atat cat este nevoie ca sa dovedesti ca esti gata sa o rabzi pana la sfarsit, dupa care va face El dreptate. Te scarbesti de laude sau de ocari? Suporti sa fii infruntat in parerile tale? Dar jignit? Dar batjocorit suporti sa fii? Iata in cate feluri iti poti verifica smerenia.
Dar ce inseamna sa credem? Inseamna oare numai sa credem “in Dumnezeu” si, cum zic protestantii adepti ai principiului “sola fide”, sa-L primim in inima noastra pe Iisus ca Salvator al nostru si… gata, ne-am asigurat mantuirea? In niciun caz! Inseamna, atunci, ca e de ajuns sa “credem si sa marturisim drept” Crezul Ortodox, sa fim de partea cea buna, “traditionalista” si sa luptam impotriva apostaziei altora si pentru pazirea credintei si a Traditiei curate, nefalsificate? E foarte bun si necesar lucru, dar e departe de a ne indreptati sa ne consideram credinciosi numai prin aceasta!
Marea noastra problema, este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor. Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”.
Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata: Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.
Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi. E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi.
Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. Și S-a întors spre toţi şi le-a zis: Credeţi-mă, nici în Israel n-am văzut atâta credinţă!, ceea ce era o mare palmă peste obrazul iudeilor, care se vedeau a fi fiii lui Avraam, cei care moşteneau credinţa, cei care se vor mântui și ceilalţi nu, erau fără discuţie puşi deoparte – în sensul rău al cuvântului. Şi dintr-o dată a fost ca o palmă răsunătoare, deși Mântuitorul n-a căutat să fie ca o palmă, doar a spus adevărul. Dar în aceste cuvinte este o taină pe care Dumnezeu a spus-o puţin ascunsă, aşa, ca să nu învârtoşeze cu totul inima evreilor, și le-a spus: Mulţi de la apus și de la răsărit vor veni şi vor sta în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii Împărăţiei vor fi daţi la o parte.
Evanghelia vorbește de un sutaș, un soldat roman. Ce-i un sutaş? Omul care are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, si căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor si slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Insuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor! Si dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutas, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (Deut.32-46; Pl2, 2-6;Ioan 12, 50; Ef. 6, 17)
Care sunt soldaţii si slugile lui Hristos? Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui? Ingerii, sfinţii si toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui? Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine. El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii. La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic. „El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 32, 9). Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui.
“Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (In 7, 46).
El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Mt. 7, 29). Iată cum este Cel pe care L-a rugat sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână si să-l ridice.La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.
Mai târziu, un alt sutas despre care aflam din Faptele Apostolilor a fost Corneliu, astazi Sfântul Corneliu, care deşi era păgân, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. “În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită “Italiana”. Sfântul Corneliu a trait in timpul Sfinţilor Apostoli și a fost unul dintre cei care au lepadat credinţa in idoli și a primit sa fie crestin. Era roman și avea in subordinea sa o suta de persoane. A primit botezul de la Sfântul Apostol Petru și l-a insoţit pe acesta in multe din calatoriile sale misionare. A fost rânduit episcop in Cezareea Palestinei.
Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului şi se ruga întotdeauna lui Dumnezeu. Pe la ceasul al nouălea din zi a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: “Cornelie!” Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat şi a răspuns: “Ce este Doamne?” Şi îngerul i-a zis: “Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El şi-a adus minte de ele. Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un om numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” Cum a plecat îngerul, care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale şi un ostaş cucernic din aceia care-i slujeau tot timpul; şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope.” (FA 10:1-11)
Deci, intrând Petru în casa lui Corneliu, l-a întâmpinat pe el Corneliu cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzând la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicând: "Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dânşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gând m-aţi chemat pe mine la voi ?" (Fapte 10, 28-29).
Iar Corneliu i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dânsul şi l-a rugat pe Petru că să-i spună lui cuvântul cel de mântuire, iar Petru, deschizându-şi gura, a început a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pământ petrecând, învăţând şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţând cu cuvântul. "Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din patimi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua" (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfânt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Corneliu cu toată casa sa.
Corneliu este cel dintâi din păgâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgâneşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dânsul. Deci, înconjurând cu dânsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Corneliu în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sârguinţa. Şi se sfătuiau care dintre dânşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncând sorţii, a căzut soarta pe Corneliu care, chemând pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă, si prin credința sa și rugaciunile sale a reușit să-I aduca la adevarata credință
Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu.
Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia. De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.
Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16). În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii. “Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)?
Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice. Amin (postat pe fb de ioan monahul)