Sf.Prooroc Ioan Botezatorul, Înaintemergatorul Domnului
Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt Lc1.41. Ein Karem este locuit inca din Epoca Bronzului, conducatorul evreu Iosua a repartizat Karem-ul tribului lui Iuda, precum citim in Sfanta Scriptura: "Aceasta este mostenirea fiilor lui Iuda, dupa familiile lor… Maarat, Bet-Anot si Eltecon: sase cetati cu satele lor. Tecoa, Efrata sau Betleemul, Peor, Etam, Culon, Tatam, Sores, Carem (Karem), Galem, Betir si Manah: unsprezece cetati cu satele lor." (Ios. 15, 20 si 59). Odata cu aparitia crestinismului, in localitatea evreiasca Ein Karem a fiintat o puternica comunitate de crestini, aceasta ocupandu-se in mare parte cu tamplaria si indrumarea pelerinilor. In prezent, cu exceptia a cateva mici comunitati crestine, intreaga populatie din Ein Karem este formata din evrei. Prezenta unei moschei în aceasta localitate tine sa aminteasca de existenta unui sat arab, mai inainte de anul 1948. Inainte de acest an, satul era locuit de 3.000 de arabi, dintre care 300 erau crestini. Localitatea Ein Karem pastreaza sapte locasuri de închinaciune crestine, biserici si manastiri. Printre acestea, se afla: Manastirea Franciscana, ridicata pe locul unde a avut loc Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul; Biserica Vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta; Manastirea Sfantul Zaharia; Biserica Doamnei din Sahyun, impreuna cu o serie de morminte.
Naşterea Sf.Prooroc Ioan sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Toţi proorocii şi legea au proorocit până la acest prooroc, iar acesta va fi săvârşirea tuturor proorocilor şi sfârşitul legii celei vechi, şi înainte mergător al darului celui nou.
Grăit-a Zaharia: „Bună şi de bucurie este vestirea ta, o, îngere! că dacă „tot fiul cel înţelept veseleşte pe tată”, cu cât mai mult fiul cel mai înţelept decât toţi proorocii m-ar veseli pe mine, bătrânul. Cu toate acestea, cum oare mă voi veseli, de vreme ce mă îndoiesc de cuvintele tale; iar bucuria şi veselia în lucrurile cele de îndoire nu se fac, ci numai în cele vrednice de credinţă. Deci, rogu-mă ţie, îngere al lui Dumnezeu, să-mi spui mie: după ce voi cunoaşte cele binevestite de tine?”.
Răspuns-a îngerul: „Au încă te îndoieşti şi nu crezi cuvintele mele o, Zaharie?! Au doar minciuni îţi spun, trimis fiind de la Dumnezeu, Care este credincios în toate bunătăţile Sale şi drept în toate lucrurile Sale? Nu este cu neputinţă la Dumnezeu tot cuvântul!
Eşti preot şi învăţător al lui Israel şi pe acestea oare nu le ştii: că vremea venirii lui Mesia a sosit, pe care eu, prin şeptimea anilor, am numărat-o trimis fiind în Babilon la Daniil proorocul? Au n-aţi citit proorocirile lui? Cercetează şi vezi că, iată, s-a apropiat cel ce mântuieşte pe Israel şi înainte va merge înaintea feţei lui îngerul cel în trup trimis, care va fi fiul tău, cel ce va găti calea lui Mesia, mergând înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie. Dar de vreme ce n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor, să fii mut neputând a grăi, până la ziua în care vor fi acestea!”. Şi îndată limba lui Zaharia s-a legat cu amuţire, legăturile nerodirii Elisabetei s-au dezlegat, iar îngerul s-a dus să stea înaintea Atotţiitorului Dumnezeu.
Am ajuns şi noi, ca pelerini, în acest spaţiu sfinţit din Pământul Făgăduinţei, loc despre care Sfântul Evanghelist Luca (care a scris Evanghelia sa după anul 63 după Hristos, cel mai sigur pe la anul 65) ne informează că Sfânta Fecioară Maria a mers la el să-şi viziteze ruda, pe Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul. Elisabeta - deşi înaintată în vârstă, când a primit vizita Preacuratei Fecioare Maria - era însărcinată în a şaşea lună, ne relatează acelaşi Evanghelist Luca.
Şi naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost una minunată, anunţată de Arhanghelul Gavriil, fapt ce l-a făcut pe preotul Zaharia, soţul Elisabetei şi tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, să nu creadă, fiindcă soţia sa Elisabeta (se traduce „Dumnezeul meu este plenitudine”) era înaintată în vârstă... Şi ne spune evanghelistul că pe când Zaharia (care se traduce „Dumnezeu îşi aduce aminte”) slujea la Templu, Îngerul Domnului s-a aşezat „de-a dreapta altarului tămâierii şi frică s-a arătat peste el” (peste Zaharia). Îngerul i-a grăit lui Zaharia: „Nu te teme Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan” (Luca 1, 8-13).
Din aceeaşi sursă aflăm că atât de mare a fost frica lui Zaharia încât acesta a rămas mut, revenindu-şi abia la naşterea pruncului Ioan, după cum fusese vestit. Acest Ioan este „cel mai mare proroc născut din femeie”, este Botezătorul - Înaintemergătorul Domnului. Misiunea sa fusese plănuită de Dumnezeu în ceruri ca „să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor”. Şi nu numai atât și să-L arate lumii şi să-L boteze pe Mesia, pe Mântuitorul lumii...
Până la întâlnirea providenţială de la Iordan, unde a avut loc Botezul Domnului nostru Iisus Hristos cu Ioan Botezătorul, rămânem în spaţiul întâlnirii providenţiale dintre Sfânta Fecioară Maria, care primise Bunavestire, şi ruda sa Elisabeta. La întâlnirea dintre cele două Sfinte Femei, pruncul din pântecele Elisabetei a săltat de bucurie şi „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”.
Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, relateaza vizita Fecioarei Maria facuta verisoarei sale, Elisabeta, pe cand aceasta din urma purta in pantece pe Sfantul Ioan Botezatorul. Si in acele zile, sculandu-se Maria, s-a dus în graba în ținutul muntos, într-o cetate a semintiei lui Iuda. Si a intrat in casa lui Zaharia si a salutat pe Elisabeta. Iar cand a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a saltat in pantecele ei si Elisabeta s-a umplut de Duh Sfant, si cu glas mare a strigat si a zis: Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau." (Luca 1, 39-42)
La Fântâna din Ein – Karem parintele Cristian ne-a citit aceasta evanghelie apoi a spus un scurt cuvânt de învatătură: Impresionată de cele întâmplate și aflând de la înger ca Elisabeta este însarcinată, Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta, care locuia la Ein Karem, localitate situată la 8 km de Ierusalim şi la cca.130 - 150 km de Nazaret, pentru ca împreună să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocaţiei rânduite de Dumnezeu. De remarcat este faptul că, la întâlnirea cu Logosul întrupat, pruncul Elisabetei, Ioan, a simţit în glasul Mariei rezonanţa glasului Fiului lui Dumnezeu şi a săltat în pântecele mamei sale. Atunci, Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, a rostit revelator, zicând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42 - 44).
Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul Sfânt, a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (Apocalipsa 12, 1), numindu-o „Maica Domnului”. Această numire, inspirată Elisabetei de Duhul Sfânt, va deveni pentru Biserică numele consacrat al Fecioarei Maria. Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni, adică până s-au împlinit zilele Elisabetei ca să nască, după care s-a întors la casa ei (Luca 1, 56).
Am vazut fizic aceste locuri când am păşit împreună, ca pelerini, pe Pământul Făgăduinţei, în Betleem şi în Nazaret. Pe firul Evangheliei, continuăm pelerinajul nostru spiritual, dar nu imaginar, şi trecem din Galileea neamurilor în Iudeea, la vest de Ierusalim. O vom însoţi pe Sfânta Fecioară Maria care a mers „în ţinutul muntos” (Luca 1, 39) după ce fusese vestită de Îngerul Domnului că-L va naşte pe Mesia...
„În zilele acelea, sculându-se Maria s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda şi a intrat în casa lui Zaharia şi i s-a închinat Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, săltat-a Pruncul în pântecele ei şi s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde aceasta ca să vină la mine doamna Domnului meu”, ne relatează Sfântul Evanghelist Luca (1, 39-43).
Vă întrebaţi unde a avut loc acest episod din viaţa Sfintei Fecioare Maria şi a rudei sale - Elisabeta? Cercetătorii au ajuns la concluzia că acest episod din istoria mântuirii noastre s-a petrecut în localitatea Ein Karem, unde ne-am aflat și noi, o aşezare căutată de pelerini, altădată situată la şase kilometri vest de Ierusalim, iar din 1961 şi până astăzi, Ein Karem este parte din Ierusalim.
Alăturându-se, probabil, unei caravane de pelerini ce mergeau spre Ierusalim, Fecioara Maria traversează Samaria şi ajunge la Ein-Karem, în Iudea, unde locuia familia lui Zaharia.
E uşor să ne închipuim ce gânduri îi frământă sufletul, cugetând la misterul pe care i l-a descoperit îngerul la Bunavestire. Sunt sentimente de adâncă recunoştinţă faţă de bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu, sentimente pe care ea le va exprima în prezenţa verişoarei şi să-l laude pe cel iubit : ,,Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi inima tresaltă de bucurie...”
In timp ce privim Fantana unde se întâlnesc Maria cu Elisabeta auzim vocea Parintelelui Cristian care ne citește Evanghelia și ne rostește un cuvânt de învatătură despre aceasă întâlnire…
Înainte de toate, Maria ne învață să-l primim pe Domnul. Maria spune: „Sufletul meu preamărește pe Domnul” și cuvintele sale corespund cu ceea ce David, strămoșul ei, a făcut pentru a primi arca lui Dumnezeu, pentru a o stabili în cetatea sa, Ierusalim. David a adunat tot poporul, a transportat arca din Gat până în locul pregătit în Sion, și aceasta a fost una dintre acțiunile sale cele mai importante, pe care a împlinit-o cu mare bucurie, el și poporul său, Israel. Este vorba, deci, de a-l primi pe Dumnezeu, de a-l pune la loc de cinste în viața noastră. Noi suntem mici, meschini, și totuși am fost chemați să-l primim pe Dumnezeu. Aceasta este cea mai frumoasă vocație a noastră; cea mai frumoasă, dar nu și cea mai ușoară, deoarece noi dorim mai degrabă să fim slujiți de Dumnezeu decât să-l primim în viața noastră.
Există multe moduri de a primi persoanele, și în multe cazuri nici măcar nu putem vorbi despre o adevărată primire. Dacă un comerciant merge din casă în casă pentru a-și prezenta produsele sale, nu se poate spune că el a fost primit: el merge până la ușă pentru a fi refuzat sau pentru a încheia o afacere și pentru a-și ridica plata. Iată, acesta este modul în care noi îl primim uneori pe Dumnezeu: îl lăsăm să ajungă la ușă, îl întrebăm ce ne-a adus bun și căutăm să ne punem de acord pentru a obține ceea ce ne interesează în acel moment. A-l ruga pe Dumnezeu rămânând totuși închiși în preocupările noastre, în interesele noastre mai mult sau mai puțin egoiste, este acesta un mod de a-l primi? A-l primi pe Dumnezeu înseamnă să-i dăm primul loc, primindu-l nu ca pe unul de care voim să ne servim, ci ca pe unul căruia voim să-i dăm toată onoarea, cinstea care i se cuvine; și să-l primim cu bucurie, cu cântece de veselie, dansând, așa cum a făcut-o David.
Este adevărat că, pentru a-l primi pe Dumnezeu, trebuie să ne deschidem inima, să trecem peste limitele și blocajele noastre. Chiar și așa, întotdeauna este un lucru extraordinar să-l putem primi în noi pe creatorul universului, pe Dumnezeu cel Imens, și dacă acest lucru este posibil, este posibil numai datorită harului său. Tocmai pentru acest motiv trebuie să ne deschidem larg întreaga noastră ființă în fața celui care vine, în dorința de a-l sluji, de a-i aduce cinste și preamărire.
Așa l-a primit Maria pe Domnul, nu pentru a se folosi de el, ci pentru a se pune în slujba sa, ba chiar pentru a-i cânta și a-l lăuda. Bucuria ei este semnul că primirea pe care ea i-a făcut-o a fost generoasă, completă, totală. A-l primi pe Dumnezeu pentru a-l sluji este deja un lucru foarte frumos, dar fără acea bucurie a sufletului care se revelează prin cântec, prin smerenie, prin ascultare, prin deschiderea totală a sufletului, prin iubirea necondiționată, prin urmarea lui, primirea nu ar fi încă vrednică de Dumnezeu. Maria îl primește, deci, pe Dumnezeu cântându-i laude: „Sufletul meu preamărește pe Domnul”. Iar Domnul îi schimba viața.
În al doilea rând, Maria, și împreună cu ea Elisabeta, ne învață cum să-i primim pe alții. Ca să poți primi pe cineva, trebuie să ieși din tine. Să-l întâmpini cu bucurie nefațarnică, să-l cinstești, să te întereseze viața lui, starea lui. Maria iese chiar și fizic din casa ei, pornește la drum, face o călătorie pentru a merge spre Elisabeta. Chiar și Elisabeta iese din ea însăși pentru a o primi pe Maria, pentru a o recunoaște în această tânără femeie care vine în casa ei pe mama Domnului, pentru a recunoaște că ea este plină de har: Binecuvântat este rodul trupului tău! Fericită ești tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul. Maria simte că este cu adevărat primită de Elisabeta și, la rândul ei, a primit cuvântul îngerului cu privire la verișoara sa și merge la ea ca la o persoană care a fost binecuvântată, la rândul ei, de Dumnezeu. A-i primi pe ceilalți înseamnă a recunoaște ceea ce Dumnezeu operează în viața lor, a-i accepta cu vocația lor profundă. Chiar și aceasta ne cere un efort pentru a ieși din noi înșine și pentru a ne deschide sufletul în așa fel încât să nu-i privim pe ceilalți în conformitate cu perspectivele noastre, ci cu planul pe care Dumnezeu îl are cu ei, un plan care poate avea pentru noi dimensiuni nebănuite. Înțelegem, prin urmare, că a-l primi pe Dumnezeu și a-i primi pe ceilalți sunt două lucruri care se condiționează reciproc.
Îi primim pe alții așa cum se cuvine, numai dacă îl primim pe Dumnezeu, cel care, la rândul său, ne deschide inima față de ceilalți; îl primim cu adevărat pe Dumnezeu numai dacă suntem dispuși să-L primim în ceilalți, pentru ca în fiecare dintre semenii noștrii sălasuiește Dumnezeu, ajutând și primind pe aceștia, toate câte le faceți pentru ei, le faceți pentru Hristos, cunoscând planul lui Dumnezeu care se împlinește în ei, recunoscând glasul său care ajunge la noi prin intermediul lor. Dacă rămânem închiși în noi înșine, putem chiar să ne facem iluzia că suntem în Dumnezeu, că l-am primit, în timp ce, în realitate, gândurile noastre, preocupările noastre ne împiedică să ne deschidem inima în fața nevoilor celuilalt, ne împiedică să vedem în ceilalți acțiunea lui Dumnezeu și, în definitiv, a-l primi cu adevărat pe Domnul.
Acum când scriu acestea a trecut ceva timp de la pelerinajul nostru. La început aceste locuri ne-au umplut de har, se simțea în noi, în biserica, se simțea în pelerinajele ulterioare, prin el primeam între noi alți prieteni ai lui Iisus, ne întâlneam la agape minunate, vorbeam, apoi timpul a trecut și spiritul Ierusalimului se stinge, viața lumească ne corodează bucuria de a ne mai întâlni, motivații sunt destule, dar ne departam de har. De ce?
Noi facem din întâlnirile noastre în momente de exaltare a egoismului nostru. Ne punem pe noi înşine în faţa celorlalţi. Ar trebui să ne gândim care este ambianţa întâlnirilor noastre. Întâlnirea Maicii Domnului cu verişoara sa Elisabeta a fost o întâlnire în rugăciune. Nu lasă niciun cuvânt să fie nepotrivit, nelalocul lui.
Fecioara Maria este model de dragoste și ajutor. În ce mod Maria este pentru Biserică exemplu viu de iubire? Să ne gândim la disponibilitatea ei faţă de ruda Elisabeta. Vizitând-o, Fecioara Maria nu i-a dus numai un ajutor material, şi pe acesta, ci l-a dus pe Iisus, care deja trăia în sânul ei.
A criticat, a bârfit Maria și Elisabeta, au vorbit urât despre cineva, s-au sințit lezate de comportamentul celeilalte, nu pentru că au discutate despre lecruri sfinte, despre mesajele prinite de la Dumnezeu.
A-l duce pe Iisus în casa aceea, în comuniunea aceea, în întâlnirea aceea, în biserica ori în afara ei, însemna a duce bucuria, bucuria deplină, și bucuria și deplinatea le primin de la Hristos.
Elisabeta şi Zaharia erau fericiţi pentru sarcina care părea imposibilă la vârsta lor, însă tânăra Maria e cea care le duce lor bucuria deplină, aceea care vine de la Iisus şi de la Duhul Sfânt şi se exprimă în caritatea gratuită, în împărtăşire, în ajutor, în înţelegere reciprocă. Sfânta Fecioară vrea să ne aducă şi nouă, nouă tuturor, marele și tații un dar care este Iisus; şi cu El ne aduce iubirea sa, pacea sa, bucuria sa în tot locul în care este primit deplin.
Astfel Biserica este ca Hristos Fiul lui Dumnezeu și ca Maria Maica Domnului. Biserica nu este un magazin, nu este o agenţie umanitară, Biserica nu este un ONG; Biserica este trimisă să-L ducă tuturor pe Hristos şi Evanghelia sa; și noi suntem biserica vie, nu se duce pe ea însăşi – chiar dacă e mică, dacă e mare, dacă e puternică, dacă e slabă - Biserica îl duce pe Iisus şi trebuie să fie ca Maria atunci când a mers s-o viziteze pe Elisabeta. Ce îi ducea Maria? Pe Iisus. Biserica îl duce pe Iisus: acesta este centrul Bisericii, a-l duce pe Iisus! Dacă prin ipoteză, odată s-ar întâmpla că Biserica nu-l duce pe Iisus, aceea ar fi o Biserică moartă! Biserica trebuie să ducă milostenia lui Iisus, iubirea lui Iisus, generozitate lui Iisus.
O vedem pe Maria, prima discipolă. O tânără probabil între 15 și 17 ani, care într-un sat din Palestina a fost vizitată de Domnul care îi vestea că va deveni mama Mântuitorului. Departe de a se crede cine știe cine și de a crede că toți vor veni ca s-o asiste sau s-o slujească, ea iese din casă și merge să slujească. Merge s-o ajute pe verișoara Elisabeta. Bucuria care provine din faptul de a ști că Dumnezeu este cu noi, cu oamenii noștri, trezește inima, pune în mișcare picioarele noastre, „ne trage afară”, ne duce ca să împărtășim bucuria primită și s-o împărtășim ca slujire, ca dăruire în toate acele situații „jenante” pe care vecinii sau rudele noastre le trăiesc.
Evanghelia ne spune că Maria a ieșit în grabă, pas lent dar constant, pași care știu unde să meargă; pași care nu aleargă pentru „a ajunge” prea rapid sau merg prea lent ca și cum n-ar vrea „să ajungă” niciodată. Nici agitată nici adormită, Maria merge în grabă, pentru a o însoți pe verișoara sa însărcinată la vârstă înaintată, a sta cu ea în timpul ramas pâna la naștere, la acesta încercare și bucurie a unei viitoare mame. Maria, prima discipolă, vizitată de Îngerul lui Dumnezeu a ieșit ca să viziteze. Și din acea primă zi a fost mereu caracteristica sa specială. A fost și rămâne femeia care a vizitat atâția bărbați și femei, copii și bătrâni, tineri. A știut și știe să viziteze și să însoțească în gestațiile dramatice din multe dintre popoarele noastre; a ocrotit lupta tuturor celor care au suferit pentru a apăra drepturile copiilor lor. Și acum, ea nu încetează să ne aducă Cuvântul vieții, pe Fiul său, pe Domnul său.
Prezenţa Cuvântului întrupat în Maria devine izvor de har pentru Elisabeta; inspirată de Dumnezeu, ea înţelege marele mister trăit de verişoara sa mai tânără, demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu, credinţa ei în cuvântul divin, sfinţirea înainte-mergătorului ce tresaltă de bucurie în sânul mamei.
Se spune, în viziunea bisericii franciscane, ca Maria rămâne cu Elisabeta până la naşterea lui Ioan Botezătorul, aşteptând probabil încă opt zile, ca să ia parte la ceremonia punerii numelui. Noi Ortodocși citim și știm ce ne spune Apostolul Luca: Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa. Luând ca punct de plecare acest calcul al timpului cât Maria a stat la Elisabeta, (Sărbătoarea vizitei, franciscanii o celebrau din 1263 era fixată la 2 iulie, adică la sfârşitul acestei vizite. Ar fi fost mai logică comemorarea îndată după Bunavestire, dar s-a urmărit ca sărbătoarea să nu cadă în Postul Mare).
Suntem și noi în acest loc, Ein Karem; încă din veacul al V-lea, Patriarhia de Ierusalim a ridicat două sfinte biserici. Una este a Vizitării şi alta a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Aceste două sfinte locaşuri astăzi sunt romano-catolice şi prin veacuri ele au trecut prin multe încercări.
Biserica Vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta, de prin secolul al XII-lea, este a Bisericii Romano-Catolice. O icoană mare - de un realism ce nu are mare lucru în comun cu frumuseţea şi asceza icoanei bizantine - ilustrează momentul întâlnirii providenţiale dintre cele două Sfinte Femei: Preacurata Fecioară Maria şi Sfânta Elisabeta. Una este Maica Fiului lui Dumnezeu, cealaltă maica Înaintemergătorului Domnului. Una este Maica Luminii, cealaltă - Elisabeta, maica „Sfeşnicului Luminii,, cea care a primit din preaplinul Luminii. De aceia în Sfânta noastră Biserica Ortotoxă, la toate slujbele, lumânarea care este purtată înaintea preoților, a Sfintei Evanghelii și a icoanei Mântuitorului îl reprezintă de Sfântul Ioan Inainte mergatorul lui Hristos Iisus, ca o lumină vie cu un pas înaintea Mântuitorului.
Locul Vizitării este astăzi unul plin de pelerini care vin şi se umplu de Duh Sfânt, asemeni Elisabetei. Aici, Maica Domnului a rostit una dintre cele mai frumoase cântări de laudă către Dumnezeu: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”, devenită imn în cadrul slujbelor noastre bisericești.
Cinstirea pe care o va primi de la oameni in aceasta calitate de Maica a Lui Dumnezeu intrupat, este prezentă in capitolul care relateaza vizita Sfintei Fecioare Maria la verisoara sa, Elisabeta.
Primul om care o preamareaste pe cea in care deja se zamislise umanitatea lui Hristos este tocmai cel chemat sa-I fie inainte-mergator si botezator, prorocul loan, aflat in pantecele maicii sale (Luca 1, 44), indata dupa aceea însăși Sfanta Elisabeta o binecuvanteaza pe Maica Domnului si o fericeste pentru credinta cu care a primit vestea cea buna (Luca 1, 42, 45).
Daca Sfanta Elisabeta este a doua persoana care o cinsteste pe Maica Domnului, dupa fiul ei înca nenascut, totusi ea este prima care o numeste Mama a lui Dumnezeu (Theotokos), desigur, prin puterea Duhului Sfânt de care se umpluse (Luca 1, 43). Si tot prin insuflarea Duhului Sfant, Maica Domnului proroceste în acel ceas faptul ca va fi fericita și preamarita de toate neamurile pamantului (Luca 1, 48).
Acest pasaj evanghelic este de o maxima concentrare teotokologica, unica in Noul Testament. Este intr-adevar unica, dar in acelasi timp si suficientă petru a fundamenta o învatatura de credinta sau o dogma a Bisericii, a carei valoare si importanta decurge in chip direct din dogma întruparii.
Izvorul Maicii Domnului. În centrul localităţii Ein Karem de astăzi se găseşte Ein Sitti Maryam – Izvorul Maicii Domnului. Mulţime de pelerini se opresc în fiecare zi pentru a se răcori la apa acestui izvor. In jurul acestui izvor s-a format nucleul orașului canaanit în perioada bronzului, iar de atunci apa izvorului a fost utilizată ca sursă principală de alimentare timp de mii de ani. De altfel, numele localităţii Ein Karem înseamnă izvorul îmbelşugat sau izvorul vieții.
În timpul celui de-al doilea Templu, un tunel de 30 de metri a fost săpat în stâncă, pentru a crește capacitatea izvorului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deasupra izvorului, musulmanii au construit o moschee cu un minaret. Potrivit tradiției creştine, la acest izvor s-a oprit Maica Domnului pentru a bea apă, sfințind acest izvor, atunci când s-a întâlnit cu Elisabeta. Ein Karem, locul nasterii Sfantului Ioan Botezatorul „Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.”
Așadar, iubiții mei, sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga, dar ele ne marchează vitorul. Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos? Cum avea să vadă în El pe Messia cel așteptat? aflăm din marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si rămânând peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu”
Iată, Dumnezeu îl poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc când Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau întrupat, si a fost apostol când a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu întrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu.
Am venit ca pelerini la Ein Karem ca să cinstim nașterea vestitorului pocăinței, Ioan Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.
Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante și mai subtile forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt -,, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Scopul vieții creștinului nu este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.”
Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca se spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta.
Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne–a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice. Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi – alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere!
Sa râvnim, deci, a ne asemana lui si îndreptățind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Să arătam si noi asa cum am fost alesi sa fim. Scopul alegerii îl cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Încercați folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).Amin (postat pe fb de ioan monahul) continuarea mâine