Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil care ne aduc dreptatea şi mila două faţete ale iubirii lui Dumnezeu

08.11.2018 14:23

La Mulți Ani celor care poartă numele arhanghelilor Mihail și Gavriil!

Îi vedem astăzi prăznuiţi pe cei mai importanţi dintre arhangheli, pe mai-marii oştilor cereşti, cum spunem în Biserica noastră Sfântă, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, sărbătoriţi împreună cu toate puterile cereşti. Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care este trimis şi a fost trimis de la Dumnezeu spre a aduce veştile bune oamenilor. Unde a fost vestea cea bună, acolo a fost Arhanghelul Gavriil. Unde a fost nevoie mai multă de ocrotire din partea lui Dumnezeu pentru oameni, acolo îl vedem pe Sf. Arhanghel Gavriil. De aceea pe el îl vedem înfăţişat în icoane purtând în mână un crin. Acest crin are dublă semnificaţie. În primul rând crinul a fost socotit floare imperială, simbolul împăratului; deci, el este trimisul Împăratului. A doua semnificaţie este aceea că el nu este un oarecare trimis al Împăratului, ci cel care a venit să dezvăluie oamenilor voia cea bună a lui Dumnezeu, să aducă Vestea cea Bună. Care a fost vestea prin esenţă numită cea bună sau, cum se spune în limba greacă, Evanghelios? A fost vestirea către Maica Domnului că Se va naşte nouă Mântuitor. Vestea cea bună este aceasta: că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis ca lumea aceasta să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug, aşa cum El Însuşi a spus-o. De aceea o floare este simbolul Sf. Arhanghel Gavriil, pentru că ea este aceea care nu trăieşte pentru sine, ci pentru ceilalţi. Este cea care, pe măsură ce se deschide, pe măsură ce creşte, dezvăluie din ce în ce mai multă bucurie şi ochilor şi celorlalte simţuri și aduce bucurie în inimile celor care se satură privind-o sau stând în jurul ei.

Pe de cealaltă parte, Sf. Arhanghel Mihail este înfăţişat având în mână o sabie. Sabia aceea a duhului care, după cum spune Sf. Pavel, pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi trup. Sabia aceea care taie cu o precizie nebănuită şi nemaiîntâlnită, despărţind binele de rău, arătând că, mai presus de orice, este Dumnezeu, arătând că, mai presus decât nevoile şi dorinţele noastre şi decât voia noastră este voia lui Dumnezeu. Pe această sabie a dreptăţii o ţine în mână Sf. Arhanghel Mihail. Şi în Acatist aţi văzut că ei sunt numiţi, unul – slujitorule al Legii şi celălalt – înger al Darului.

De ce oare sunt împreună prăznuiţi? Cum putem noi alătura sabia şi crinul? În viaţa noastră omenească se pare că suntem din ce în ce mai puţin capabili să înţelegem acest lucru. Cum adică să împletim noi dreptatea şi mila? Cum să împletim noi Legea şi Harul? Cum să fim noi şi corecţi şi milostivi? Şi, fiind aşa, să slujim Adevărului? Repet, se pare că suntem din ce în ce mai neputincioşi în a realiza acest lucru. De ce? Pentru că noi nu înţelegem că mila nu este, aşa cum ne-am obişnuit, un aspect al iubirii [?!], un aspect şi o putere care trebuie să ne lege pe noi, să ne aducă în starea aceea în care noi să nu putem să ţinem pe nimeni murdar în inima noastră, în starea aceea în care să nu putem să vedem pe cineva sub noi şi, dacă nu putem să îl ridicăm, atunci să ne coborâm la el şi atunci mila noastră omenească este un aspect al tristeţii. Nouă ne pare rău atunci când vedem pe cineva căzut la pământ. Ne pare rău când vedem că cineva nu are bani. Ne pare rău pentru cineva că este sărac. Ne pare rău pentru cel care plânge că i-a murit cineva apropiat. Ne pare rău. Deci mila noastră este un aspect al tristeţii, nu al bucuriei, aşa cum este la Dumnezeu. Nouă ne pare rău şi părerea aceasta de rău este foarte alunecoasă, foarte vicleană, pentru că nu putem scăpa de un sentiment care se insinuează în sufletele noastre, un sentiment de superioritate. Nouă ne pare rău de ceilalţi dar suntem conştienţi, în acelaşi timp, că suntem mai sus decât ei; noi suntem pe o treaptă la care durerea lor nu a ajuns încă. Ne pare rău de ei şi ne este frică să nu ajungă cumva durerea lor la noi şi pentru aceasta ne şi temem să stăm prea mult aproape de ei. Şi când mergem la spitale sau în casa unui bolnav sau a unuia care are probleme, îl întrebăm aşa, dar mai mult din curtoazie: “Cum te simţi? Cum îţi mai este viaţa? Cum te mai descurci?“, sperând în inima noastră în mod laş şi viclean că el va spune: “E bine, mulţumesc!“. Şi atunci noi putem întoarce spatele şi să ne întoarcem la casele noastre având conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria. Oare asta e datorie? Oare asta este mila care ne uneşte? Nu este. De multe ori vrem să fim milostivi faţă de cei din jurul nostru, însă o facem foarte selectiv. Atât de selectiv încât, dacă miluim pe cineva, în mod sigur nedreptăţim pe altcineva. Vrem să ne purtăm frumos cu cineva, dar nu putem face asta fără să fim nedrepţi cu altcineva. De aceea de multe ori, deşi știm pe cine luăm în braţe, nu ştim pe cine pălmuim. Şi atunci, între dreptate şi milă în viaţa noastră este o prăpastie foarte mare.

Sfinţii Arhangheli aduc în viaţa noastră dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi arată că acestea pot şi trebuie să lucreze împreună. Nu orice altă fiinţă vine înaintea noastră să ne spună acest lucru, ci nişte îngeri. Anghelos înseamnă slujitor, înseamnă trimis, cel care este trimis, cel care arată voia lui Dumnezeu. Nu întâmplător sunt îngerii cei care ne arată că dreptatea şi mila se pot întâlni şi împleti. Sunt trimişi ei, îngerii, pentru că ei au dovedit prin viaţa lor că acest lucru este posibil. Şi cum au făcut aceasta? Punând mai presus pe Dumnezeu, punând toate în slujba Lui, punând toate la picioarele Lui. De ce? Pentru că Unuia Dumnezeu se cade să slujeşti. Pentru că legea cea adevărată este să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată puterea ta, din toată vârtutea ta, din tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta este voia lui Dumnezeu. În momentul în care noi vom uita că avem propriile noastre dureri, în momentul în care noi vom uita că avem propriile noastre nevoi, în momentul în care, făcând aceste lucruri, ne vom deschide ochii şi ne vom uita în jur, vom observa că suntem înconjurați de fiinţe, de creaturi ale lui Dumnezeu, de suflete pe care Dumnezeu le-a adus la fiinţă din iubire, care au nevoi mult mai mari decât ale noastre, care au dureri mult mai apăsătoare decât ale noastre şi care nu aşteaptă altceva decât să fim alături de ei. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: Cine este atât de împietrit cu inima şi de nesimţitor încât, văzând pe fratele său căzut la pământ, să-i dea cuvinte de folos în loc să plângă împreună cu el?

Trei sunt caracteristicile cele mai importante pe care le au îngerii.

Prima caracteristică este aceea că îngerii fac întotdeauna voia lui Dumnezeu şi sunt slujitori aceste voinţe. Ei nu numai că ne anunţă şi ne vestesc voinţa lui Dumnezeu şi poruncile lui, dar ne şi sprijină pentru a le împlini. Şi ei ştiu că voinţa lui Dumnezeu aceasta este, precum a spus Mântuitorul Hristos, ca toţi să fie una, ca toţi întru această dragoste să petrecem. În dragostea de fraţi între noi şi în dragostea de fii faţă de Dumnezeu care ne-a creat.

A doua caracteristică este că sunt luminoşi. Însă ei nu au lumină proprie. Lumina lor este lumina lui Dumnezeu. Lumina pe care o au îngerii, care sunt numite cele mai luminoase fiinţe, asta este. Deci a doua caracteristică este faptul că lumina lor vine din aceea că sunt transparenţi, că în ei se vede strălucind lumina lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ei nu mai fac voia lor, ci voia lui Dumnezeu. Ei au înţeles că iubirea lui Dumnezeu este cea mai puternică putere în lume, au înţeles că acestei iubiri se cuvine să slujească cu toată fiinţa lor şi aceasta se vede atât de mult în fiinţa lor încât ei sunt numai lumină.

A treia caracteristică a îngerilor este că sunt curaţi. Curăţia îngerilor vine din acelaşi motiv: din aceea că ei se sălăşluiesc pe lângă Dumnezeu, ei stau în focul iubirii lui Dumnezeu şi iubirea, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, iubirea este singură capabilă să alunge orice întuneric, singura capabilă să vindece orice patimă. Curăţenia lor este datorită apropierii de Dumnezeu, curăţenia lor este datorită lepădării lor de sine. Ei nu-şi mai pun problema lor, ci-şi pun problema celorlalţi; ei nu mai au nevoia lor, ci slujesc nevoii celorlalţi.

Nu este lucru mai iubit de Dumnezeu decât să ne iubim unii pe alţii.

Îngerii nu au trupuri şi, pentru aceasta, nu au greutăți. Pentru aceasta lor le este mai uşor a nu cădea. Lor li s-a dăruit acest dar de a nu mai cădea, însă, spune Sf. Isaac Sirul, că îngerii privesc la oameni şi se minunează. Nu pot să înţeleagă cum nişte fiinţe care au trupuri atât de grosiere, pline de atâtea căderi, bube şi greutăţi, reuşesc, după ce au căzut, să se ridice. Este o taină pe care îngerii n-o pot înţelege, şi anume ridicarea omului. Ei, îngerii, fiinţe de lumină, se minunează văzându-ne pe noi, oamenii, cum cădem, dar ne ridicăm. Ştiţi cum se spune că este propriu dracilor a cădea şi a nu se mai ridica, propriu îngerilor a nu cădea şi propriu oamenilor a cădea şi a se ridica.

Noi, de multe ori, spunem celor din jurul nostru, celor pe care îi îndrăgim, celor care ne sunt foarte apropiaţi, îi numim cu acest apelativ: “îngerul meu“. Am auzit multe glasuri care s-au ridicat împotriva acestei chemări, zicând: Nu ni se cuvine nouă să numim pe cineva asemenea nouă, oamenilor, trup având, înger. Că îngerii nu ne trădează niciodată, însă oamenii da. Dar eu vă zic: este foarte potrivit şi chiar ar fi nevoie să auzim mai des acest lucru, pentru că Dumnezeu i-a făcut pe oameni mai presus decât îngerii. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu doar prin cuvânt, a zis şi s-a făcut. Însă cu omul a fost altă poveste. Cu omul, Dumnezeu a lucrat în mod direct, ca un partener. Dumnezeu S-a aplecat şi a luat pământ în mâinile Lui şi ne-a modelat şi ne-a făcut trup. Dumnezeu a suflat asupra acestui trup şi ne-a dat duh de viaţă, dar nu orice duh de viaţă, ci duh de viaţă dătător. Avem puterea de la Dumnezeu de a da viaţă mai departe. Noi suntem prin aceasta superiori îngerilor. Însă, este adevărat, nu ne ridicăm la curăţenia lor, nu ne ridicăm la înălţimea lor, nu suntem aşa de luminoşi cum sunt ei.

Revin, însă, la această numire pe care noi o dăm unora, puţini, din jurul nostru: “îngerul meu”, revin ca să subliniez un adevăr pe care noi toţi îl simţim, însă poate nu toţi îl conştientizăm şi îl conturăm atât de clar şi anume că ceea ce ne face pe noi să numim pe cel de lângă noi “înger” nu este curăţenia, nu este faptul că el n-a căzut niciodată, nu este nici faptul că este strălucitor sau că are o mireasmă deosebită, asemenea sfinţilor, cum n-am întâlnit pe pământ. Nu este aceasta. Noi spunem “înger” unui om şi-l numim chiar “îngerul meu” – și prin aceasta mă apropii de esenţa chemării unui înger – atunci când vedem că dragostea lui ne ocroteşte, când vedem că el s-a lăsat la urmă şi ne-a pus pe noi înainte. Numim “înger” pe cel a cărui dragoste ne copleșește. Iubirea, iubirea aceea personală, este caracteristica care ne face pe noi să nu ne mai gândim la acest lucru și ne obligă pur și simplu, ne smulge din inimă această declaraţie, numindu-l pe cel din faţa noastră “îngerul meu”.

Iată, iubiţi credincioşi, ceea ce încearcă Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil astăzi să ne transmită: dreptatea şi mila sunt două faţete ale iubirii lui Dumnezeu. Căci iubirea, atunci când este vorba de pieirea sufletului, devine necruțătoare. Când trebuie să tăiem răul, atunci folosim bisturiul. Dar imediat aducem atingerea caldă a unei flori, a unei mângâieri. Imediat. Nu se poate una fără cealaltă. Se spune chiar despre Dumnezeu că El este puternic întru milă şi bun întru tărie.

“Satana, de atunci încoace, se luptă pentru acelaşi lucru pentru care a şi căzut: se luptă împotriva voii lui Dumnezeu, se luptă ca să-i dezbine pe oameni. Nu are mai mare hotărâre, mai mare cerbicie, mai mare încăpăţânare, mai mare râvnă decât în aceea de a-i dezbina pe oameni, de a-i întoarce pe oameni unii împotriva celorlalţi şi pe toţi împotriva lui Dumnezeu. Dar cu cât este mai înverşunat acest înger al întunericului, cu atât sunt mai râvnitori îngerii cei luminoşi. Şi îngerii sunt cei care slujesc oamenilor…” Cateva caracteristici generale ale acestui razboi ne vor fi folositoare pentru organizarea apararii noastre.

Mai intai trebuie sa repetam aici ca razboiul acesta este continuu. Pe parcursul lui nu exista timp de odihna. Atunci cand vrajmasul nu lupta la vedere, lucreaza fara zgomot si cu viclenie. Si cand mergem, si cand dormim, si cand mancam, si cand bem, si cand lucram, peste tot si totdeauna ne pandeste vrajmasul si pericolul de a ne prinde in mrejele sale este imediat. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog: “Razboiul este permanent, si totdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos sa aiba armele asupra lor. Nu este noapte sau zi, nici macar o clipa, in care acest razboi sa inceteze, ci si mancand, si band, si dormind si orice lucrand, in toiul luptei suntem“.

Al doilea punct pe care trebuie sa-l reamintim, spre bagare de seama, este ca diavolii in razboiul acesta sunt necrutatori. “Sunt indrazneti si foarte nerusinati“, dupa cum spune Marele Antonie. Nu se dau inapoi de la nimic, nu se rusineaza, nu le pare rau. Sunt indrazneti la toate si nu se infricoseaza de nimeni. Asta inseamna ca se arunca in lupta cu o furie nestapanita si uzeaza fara scrupule de uriasa forta de care dispun, risipind-o.

Trupele diavolului, adica ostasii afierositi lui, sunt multimea duhurilor necurate care asculta de poruncile lui si le savarsesc fara abatere. Eusebiu scrie ca “armele diavolului sunt demonii, stapanitorii intregului pamant, care impreuna lucreaza cu acela la tiranizarea oamenilor“.

Nu trebuie insa sa ne scape din vedere un adevar extrem de pretios. Acela ca diavolul are voie sa ne atace, dar nu ne poate birui cata vreme nu-i ingaduim noi aceasta. Se vorbeste despre acest lucru si intr-un text foarte vechi al Bisericii noastre, numit Pastorul din Herma, unde ni se spune ca “diavolul poate lupta impotriva omului, dar nu-l poate birui in lupta” (48, 2). Asta inseamna ca ne putem face biruitori in lupta contra lui. In alta parte Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza ca Dumnezeu “nu va ingadui ca sa fiti ispititi mat mult decat puteti, ci, odata cu ispita, va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13). Niciodata Dumnezeu nu va ingadui diavolului sa ne incerce cu o putere mai mare decat propriile noastre puteri. Caci, daca s-ar intampla aceasta, lupta ar fi inegala, iar Dumnezeu, nedrept. Caci, daca diavolul ar fi mat puternic decat noi, atunci orice lupta ar fi de prisos si rezultatui ei, de mai inainte cunoscut: acela ar fi biruitorul si noi cei biruiti. Dar nu, “daca cineva nu se face rob de bunavoie diavolului, diavolul nu are stapanire asupra lui” (Clementine, Omilia 9). Si acest lucru este mangaietor si incurajator pentru noi toti.

In sfarsit, sa cunoastem si faptul ca de noi depinde sa tragem foloasele acestui razboi, pentru a ne asigura rasplata cereasca. Dupa cum eroii capata rasplata in lupte si dobandesc decoratii pentru vitejia lor, tot astfel razboiul duhovnicesc prilejuieste luptatorilor sai sansa incununarii. Sfantul Ioan Scararul adevereste aceasta cand scrie ca “inmultindu-se razboaiele, se inmultesc si cununile. Cel ce nu se bate in razboi, niciodata nu va fi incununat” (Cuv. 26, in P.O., 88, 1068-1069).

Astfel, de multe ori se intampla ca diavolul, fara sa vrea, ne face mai atenti, mai silitori. Razboiul lui ne intareste in calea virtutii si ne oteleste vointa. Sfintitul Gura de Aur, intarind posibilitatea acestei consecinte, spune ca “voi numai sa vreti si multe bucurii veti culege de la el [de la diavol], chiar nevrand el. Incercand cruzimea si repetatele lui viclesuguri, precum si neintreruptele sale uneltiri, vom lepada somnul cel lung, vom fi mai cumpatati, amintindu-ne pururea de Domnul“.

Aceasta o adevereste si practica. La vremea ispitei simtim nevoia arzatoare sa ne aflam mereu mai aproape de Dumnezeu. Si precum copiii cei mici, la vreme de primejdie, alearga si se arunca in bratele mamei lor, pentru a se simti in siguranta, la fel si noi, atunci cand diavolul ne incearca, simtim nevoia sa ne apropiem de Dumnezeu, spre a ne izbavi.

Iata acest lucru rostit de Sfantuli Ioan Gura de Aur: “Cand vicleanul ne infricoseaza si ne tulbura, atunci ne facem intelepti, atunci ne cunoastem pe noi insine, atunci cu multa graba alergam la Dumnezeu“. Astfel, orice ispita, daca o infruntam, ne poate deveni cununa. Si ce bine ar fi daca s-ar face lucrul acesta pentru toti!

Dincolo de acest cer instelat pe care il vedem noi exista un alt cer – cerul cerurilor, unde a fost rapit candva marele Apostol al neamuri­lor, unde el a auzit si a vazut ceea ce ochiul n-a vazut, si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit. Şi acest cer e presarat cu stele, insa cu nis­te stele cum noi nici nu putem sa ne inchipuim acum, cu stele ce nu cad niciodata, ce stralucesc pururea, stele de dimineata, potrivit Scripturii, care zice ca temeliile pamantului au fost intarite si piatra lui cea din capul unghiului a fost pusa atunci cand stelele diminetii cantau laolalta (v. Iov 38, 6-7). Aceste stele de dimineata sunt inge­rii Domnului.

Ştiti voi, simtiti voi toata nemargini­rea milei lui Dumnezeu in faptul ca noua, fiilor taranei, ni s-a deschis cerul, noua, celor intune­cati de pacat, ni se daruiesc prin Tainele Bisericii Ortodoxe ochi duhovnicesti luminati, cu care ii putem vedea pe locuitorii cerului, pe ingerii lui Dumnezeu? De acum, ni s-a fagaduit, veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului (In 1, 51).

Dar… cum sa se inalte acolo omul cazut, de vreme ce pacatul il trage mereu in jos?

„Avandu-mi eu trupul mama, iar tina tata si tarana stramos, prin inrudirea cu acestea, la pamant neincetat caut; ci da-mi, ajutatorul meu, ca fara fri­ca sa ma uit vreodata si in sus la frumusetea cerului” (Canonul Ingerului Pazitor, cantarea a 7-a).

Sa ne ridicam la aceasta cale cereasca nu prin puterile noastre, ci luand ca aripi cuvintele lui Dumnezeu, scrierile si marturiile Parintilor si invatatorilor de Dumnezeu inteleptiti ai Biseri­cii, sa le desfasuram in toata largimea si puterea lor, si fara indoiala ca aceste aripi vor ridica sus duhul nostru, care se clatina si cade mereu in jos. Sus – la ingeri – sa avem inimile!

Ingerii… Ce sa fie acestia? Ce fel de fiinte? Oare sunt multi la numar? Ce fac, cum traiesc ei in cer? Vin vreodata pe pamant, la noi?

Ce sunt ingerii? La toate popoarele, in toate timpurile, odata cu ideea innascuta de Dumne­zeu a trait intotdeauna ideea de lume ingereas­ca, insotita de anumite conceptii despre aceasta. Şi noi, desi n-am vazut cu ochii trupesti ingeri, putem sa le schitam chipul, putem sa spunem ce fel de fiinte sunt: in sufletul nostru este adanc inradacinat gandul la ei, in gand fiecare si-i inchi­puie intr-un fel.

„Inger”… Cand rostim acest cuvant, sau il auzim rostit de gurile altora, sau cand ne gandim la ingeri, de fiecare data acest nume starneste in noi gandul la ceva neobisnuit de luminos, curat, desavarsit, sfant, minunat de gingas, la ceva spre care sufletul nazuieste fara sa vrea, ceva ce el iubeste, ceva in fata caruia se inchina. Şi tot ce vedem sfant, luminos, curat, preafrumos si desa­varsit pe acest pamant suntem inclinati sa numim „ingeresc”.

 De pilda, vedem niste copii dragalasi, suntem incantati de privirea lor increzatoare, de zambetul lor naiv, si spunem: „ca niste ingeri”, „ochi ingeresti”, „zambet ingeresc“. Auzim o can­tare armonioasa, miscatoare, voci delicate, ascul­tam cu luare-aminte toate modulatiile si trilurile lor, ba triste si ingandurate, ba marete si triumfa­le, si zicem: „Canta ca ingerii in cer.” Suntem la o familie care traieste in buna intelegere, in dra­goste, in rugaciune, unde toti poarta pecetea linis­tii si blandetii unei paci neobisnuite, unde sufle­tul se odihneste fara sa vrea, si zicem: „Traiesc ca ingerii.” Ne uimeste ochii o frumusete neobisnu­ita, iarasi zicem: „Frumusete ingereasca.”

Şi daca vom fi rugati, daca vom fi insarcinati sa desenam un inger si daca ne pricepem sa desenam, cum il vom desena? Neaparat ca pe un tanar preafru­mos, in haine albe ca zapada, cu fata luminoasa si limpede, cu privire curata, cu aripi albe – pe scurt, ne vom stradui sa zugravim ceva atragator, delicat, strain de cele pamantesti si de orice pati­ma grosolana a simturilor; si cu cat vom reda mai bine caracterul acesta nepamantesc, eteric, usor, duhovnicesc, netrupesc, ceresc, cu atat va fi mai desavarsit desenul, cu atat va atrage mai mult pri­virile, cu atat le va aminti mai limpede privitori­lor de un locuitor al cerului. Asadar, iata ce sunt ingerii, iata ce ne vorbeste despre asta, in primul rand, simtul nostru launtric, sensibilitatea noastra duhovniceasca, experienta noastra launtrica!

Cu numele de inger asociem tot ce este mai scump, sfant, atragator, curat, desavarsit, prea-frumos si nepamantesc. Ingerul se infatiseaza privirii noastre launtrice ca o fiinta care nu e din aceasta lume, ca o fiinta duhovniceasca, libera de orice grosolanie si senzualitate – pe scurt, ca o fiinta cereasca. Şi ceea ce simtul nostru launtric ne spune despre ingeri poate nu prea limpede, poate tulbure, cuvantul lui Dumnezeu ne desco­pera cu o deosebita limpezime si evidenta.

Cuvantul lui Dumnezeu este veste din cer si despre cele ceresti.Cu cat il citim mai des si mai in adancime, cu atat se apropie de noi si lumea cereasca, inge­reasca, si cu atat mai palpabil incepem sa o sim­tim cu inima noastra, cu atat mai deslusit ajung la auzul nostru launtric cantarile ei de biruinta.

“Cerul”, striga cu acest prilej un propovaduitor, „fericita locuinta a duhurilor nevazute si vesnica noastra locuinta din viitor, era foarte putin cunoscut inainte vreme. Cat de chinuitoa­re, cat de ucigatoare era pentru noi aceasta nesti­inta! In clipele de necaz, in ceasurile de tangu­ire, unde puteam sa zburam cu sufletul? In cli­pele de moarte, in ceasurile de despartire, unde puteam gasi mangaiere? Şi ce viata ar fi fost cea care trebuia sa se incheie fara putinta de intoar­cere? Mai bine ar fi fost sa nu traim deloc. Şi ce bucurii ar fi fost cele care trebuiau sa piara pen­tru totdeauna? Mai bine ar fi fost sa nu ne bucu­ram deloc. Acum, odata cu venirea pe pamant a Mantuitorului Hristos, aceste ganduri nu pot si nu trebuie sa ne tulbure. Acum avem cerul – taramul bucuriei si mangaierii, unde zburam atat de des, lasand desertaciunile lumii pentru a ne odihni sufletul, pentru a ne impaca inima; acum avem viata vesnica, unde vom trai candva o viata noua, nedespartita de toate cele ce sunt atat de scumpe si de dragi inimii noastre.”  Sus sa avem inimile! (postat pe fb de ioan monahul)