Scoatera Sfintei Cruci

01.08.2019 09:54

Tropar la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci. Mantuieste,Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta. Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui protivnic daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau.

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos, a lui Mesia pe acest pământ. La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea Lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile Sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin) este simbolul interferenţei Cerului cu pământul, al spiritului cu materia. Crucea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este singura „cheie” de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică luată-n derâdere ‒ vertical, dar lipsit de libertate, vertical, dar cu mădularele în ptoză, vertical, dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.

Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.

La 1 august, o particica din lemnul Sfintei Cruci era scoasa din paraclisul Palatului imparatesc si purtata, cu sobor de sarbatoare, la Biserica „Sfanta Sofia”, unde ramanea, spre mangaierea si cinstirea credinciosilor, pana la 14 august, cand era readusa la palat. Aceasta se facea, se pare, in amintirea aratarii Sfintei Cruci, la biruinta marelui Constantin asupra lui Maxentiu, la podul Milvius, de pe raul Tibru (312), precum si a descoperirii lemnului Sfintei Cruci, de catre Sfanta Elena, la Ierusalim.

Murind cu braţele întinse pe Cruce, Iisus a cuprins în îmbrăţişarea Sa pe toţi oamenii şi întreaga creaţiune. El Însuşi a murit în forma Crucii. De atunci şi de aceea, toate crucile făcute după chipul lemnului pe care a fost răstignit Iisus au o putere deosebită. Ele sunt nu numai imaginea celei pe care a fost crucificat Mântuitorul. Fiecare cruce continuă să poarte – tainic – pe Iisus Hristos răstignit. După cum cuvintele Lui rostite o singură dată dau putere, ca prin Duhul Sfânt, pâinea şi vinul să se transforme, la Sfânta Liturghie, în Trupul şi Sângele Lui, tot aşa Crucea care L-a purtat atunci continuă să-L poarte până în veac. Putem spune că cine a înţeles taina Crucii a înţeles viaţa, şi cine a înţeles viaţa, acela poate cunoaşte şi fericirea ei.

Crucea este cel mai înalt simbol al creştinismului, scară pe cer rezemată, drapel al omenirii. Prin Cruce a fost biruit satana; Crucea alungă pe demoni. Ea întruchipează pe linia verticală legătura dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om, iar pe linia orizontală legătura dintre om şi om, ancorată în Dumnezeu. Ea uneşte totodată mintea cu inima, umăr cu umăr, adică putere cu putere în Hristos. Crucea ne este dată ca arma cea mai puternică împotriva satanei, a satanizaţilor, a ispitelor, a greutăţilor căci noi nu suntem singuri ci cu Iisus Hristos care a biruit prin ea.

Dupa o alta traditie, aceasta sarbatoare este legata si de biruinta, in aceeasi zi de 1 august, in secolul al XII-lea, a binecredinciosului imparat al Imperiului Bizantin, Manuil Comnenul, asupra turcilor, cu puterea si lumina cinstitei Cruci a Domnului. In aceasta zi Sfanta Cruce a fost purtata de catre armatele imparatului bizantin Manuil in razboiul contra turcilor. Tot in aceasta zi, tarul Rusiei, Adrian, a purtat icoana Maicii Domnului si Sfanta Cruce in razboiul contra bulgarilor. Atat armata bizantina, cat si armata rusa, au obtinut victorii. Atunci, Patriarhul Constantinopolului Luca si Mitropolitul Kievului, Constantin au hotarat, ca la 1 august, sa fie sarbatorita scoaterea Sfintei Cruci, cea care a adus victorii celor doua armate.

Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorinta comuna a ortodocsilor greci si rusi, intru praznuirea biruintei simultane pe care au repurtat-o rusii asupra bulgarilor si grecii asupra sarazinilor. Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorinta comuna a ortodocsilor greci si rusi, intru praznuirea biruintei simultane pe care au repurtat-o rusii asupra bulgarilor si grecii asupra sarazinilor. Pe 1 august, la Constantinopol era scos in procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial pana la catedrala Sfanta Sofia. De aici se faceau pana pe 15 august diverse procesiuni pentru a-i feri pe crestini de suferinte si boli.

Această sărbătoare aminteşte o rânduială mai veche a Bisericii din Constantinopol, când, la 1 august, o parte din lemnul Sfintei Cruci era scoasă din paraclisul palatului imperial şi purtată în procesiune spre Biserica „Sfânta Sofia”, unde rămânea spre cinstire până la 14 august, când era readusă la palat. Aceasta era legată de apariţia pe cer a Sfintei Cruci, înainte de lupta de la Podul Milvius a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, dar şi de descoperirea lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Elena. O altă tradiţie spune că sărbătoarea este legată de o victorie a împăratului bizantin Manuel I Comnen (1143-1180) împotriva turcilor, cu puterea Sfintei Cruci

Este demn de stiut ca, odinioara, aceasta sarbatoare, a Scoaterii Sfintei Cruci, constituia un prim pas in cinstirea Mantuitorului, in luna august, fiind urmata de Schimbarea la Fata a Domnului pe 06 august si de venerarea Sfintei Mahrame a Domnului, cu Icoana nefacuta de mana de pe 16 august. Cele trei sarbatori erau considerate in legatura. Astazi sarbatoarea nu mai are maretia de odinioara, scazand in intensitate probabil odata cu caderea Constantinopolului sub turci (1453) si cu transformarea Catedralei Sfanta Sofia in moschee.

Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind în­tru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legă­tură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpe­de, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşă­toare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridi­că acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbeas­că de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi cru­cea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşi­tul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pă­mânteşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împără­ţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pome­nească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întune­cat de nori fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi vă­zut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici... Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumne­zeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în cli­pa când li s-a dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a văzut loan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa tru­pească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L as­cultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?

Aceasta sarbatoare s-a asezat in aceasta zi in anii binecredinciosului imparat grec Manuil si a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici, de catre preasfintitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului si de Nestor, episcopul Rostoyului. Si s-a asezat aceasta praznuire pentru o pricina ca aceasta: imparatul Manuil si marele domn al Rusiei petrecand in pace si iubire de frati, s-a intamplat intr-o zi de au iesit la razboi: cel din Constantinopol impotriva turcilor, iar acesta din Rostov impotriva bulgarilor, ca atunci marele domn Andrei petrecea in Rostov. Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau asa dupa raul Volga, fiindca petreceau in josul acestui rau. Si le-a daruit Domnul Dumnezeu la amandoi biruinta impotriva potrivnicilor. Imparatul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari si i-a supus lui, facandu-i birnici ai stapanirii sale. Iar marele cneaz Andrei avea obicei, cand mergea la razboi impotriva vrajmasilor, de lua cu sine in cetele sale, cinstita icoana a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care are in bratele sale pe Pruncul Cel mai inainte de veci, pe Hristos, Mantuitorul nostru. El mai lua inca si cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoti imbracati in vesminte sfintite. Astfel iesea la razboi, cu aducere de multe rugaciuni cu lacrimi catre Hristos Dumnezeu si catre Preacurata Lui Maica, impartasindu-se cu dumnezeiestile Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos. Cu niste arme ca acestea nebiruite se inarma mai mult decat cu sabiile si cu sulitele, si nadajduia mai mult spre ajutorul Celui Preainalt, decat spre vitejia si puterea ostirii sale, stiind bine cuvantul lui David: Nu in puterea calului va voi, nici in pulpele barbatului bine ii va placea. Bine va voi Domnul intru cei ce se tem de Dansul si intru cei ce nadajduiesc spre mila Lui. Inca si pe oastea sa, acest binecredincios domn pe de o parte o intarea cu pilda cucerniciei sale intru rugaciuni, iar pe de alta o destepta cu porunca sa spre rugaciuni. Deci toti cazand inaintea icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Iar marele domn, privind spre icoana, zicea in rugaciunea sa astfel: „O, Stapana, ceea ce ai nascut pe Hristos, Dumnezeul nostru! Tot cel ce nadajduieste spre tine nu va pieri; si eu, robul Tau, te am pe Tine, dupa Dumnezeu, zid si acoperamant, iar Crucea Fiului tau, arma ascutita impotriva vrajmasilor. Deci roaga pe Mantuitorul lumii, pe Care il tii in bratele tale, ca sa fie puterea Crucii ca un foc, arzand fetele potrivnicilor, care doresc razboi cu noi; iar sprijinul tau cel atotputernic sa ne ajute noua si sa calce pe vrajmasii nostri". Iar dupa multa rugaciune, sarutand ei sfanta icoana si cinstita Cruce, toti mergeau cu indrazneala impotriva vrajmasilor si astfel le ajuta lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu le ajuta cu mijlocirile sale cele catre Dumnezeu.
Un obicei ca acesta avand marele domn totdeauna, a iesit cu astfel de randuiala cu oastea sa impotriva bulgarilor - precum de demult marele imparat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci inaintea oastei - si, mergand la camp, s-a luptat cu ostirea bulgareasca. Deci, biruindu-i, a gonit dupa dansii si a luat patru cetati ale lor, precum si a cincea, anume Brehimul, la raul Kamii. Si cand s-a intors in cortul sau de la lupta cu paganii, a vazut iesind din icoana Mantuitorului si a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu o stralucire luminoasa ca focul, care stralucea peste toate cetele. Aceasta a fost in luna august, in ziua intai. De aceea, marele domn, luand iarasi mai mare barbatie si mai multa indrazneala, si-a intors puterea sa impotriva paganilor si a ars cetatile acelea cu foc, incat a facut pamantul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetati ce ramasesera a pus dajdie, apoi s-a intors inapoi cu praznuire.

Asemenea si Manuil, imparatul grecilor, care iesise cu oastea sa impotriva turcilor, a vazut tot atunci o minune ca aceea, adica niste raze de foc ce ieseau din icoana Mantuitorului si a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstita Cruce in ostile sale, si a biruit in acea zi puterea turcilor. Deci s-au instiintat unul pe altul prin scrisori de biruinta lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, impotriva vrajmasilor, si de stralucirea cea minunata pe care o vazusera iesind din chipul Mantuitorului si au proslavit pe Dumnezeu. Si sfatuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au asezat praznuire in ziua intai a lui august, dand multumire lui Hristos Mantuitorul si Preacuratei Lui Maici. Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind inarmati, au biruit pe vrajmasi, au poruncit ca sa scoata preotii cu mainile lor cinstita Cruce din Sfantul Altar si sa o puna in mijlocul bisericii, ca sa se inchine ei toate popoarele crestine si cu dragoste sa o sarute, proslavind pe Hristos Domnul, Care a fost rastignit pe dansa. Inca arhiereii au mai poruncit sa se faca si sfintirea apei, si s-a numit praznuirea aceasta "Scoaterea Cinstitei Cruci", caci se scoate cu slavita umblare Crucea Domnului impreuna si cu sfintele icoane, la paraie, la fantani si la izvoare.

Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scă­pa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-si pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta des­frânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.Mare e puterea adevărului, şi nimic pe lume nu-i poate lua ade­vărului puterea. Mare e puterea tămăduitoare a adevărului, şi nu-i suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe... şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere şi cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputinţă, se poate: a venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat — sănătos fiind — le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era sănătos, şi ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de şinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de şinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi înşine în­seamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhov­nicescului, şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepăm de idolatra închinare la natură şi la trup. într-un cuvânt: să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ţa noastră ci doar rău şi păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, O, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de min­ciuna făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte, şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simţuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm aşadar în crucea lui Hristos, şi în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul, şi ştie El mai bine măsura suferinţe­lor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte durerea? Ni se îngre­unează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâie­rea noastră (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fără ajutorul cerului. Vedem cum se de/nădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură, cum ridica glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel mai mic nea­juns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală şi mân­gâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănă­tatea noastră în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului, şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină. Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi lua­rea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac — şi totul din lăcomie şi sete de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la în­viere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înăl­ţare pe seama altora şi de setea de putere şi de câştig. Aşa cum bol­navul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amă­răciune, ci ca să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie ama­ră dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de la oameni ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii viitoare.

Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte!

Foc ce caută să ardăpe omul cel vechi din rădăcina, si rădăcina însăşi! Hristos nu avenit doar ca să schimbe lumea, ci ca s- o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi za­darnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme, şi e pierdut; putrezeş­te, se prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăci­nă păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea fe­ţei lui Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufle­tul său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa” Amân­două traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri­toare şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă mor­ţii şi oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă­găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pen­tru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de­cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş­nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!

De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pen­tru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cu­vânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cu­vintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ de­cât lumea toată. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie să pi­ardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.

Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a su­fletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i de­parte, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat ? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre do­bândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său.

Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru su­fletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama - O, de n-ar fi prea târziu! - că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă­tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu­mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în acesta lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei in faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­țin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, rată vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.

Deci sa praznuim, fratilor, laudand si multumind Preamilostivului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si Maicii Lui celei fara de prihana, Stapana noastra cea binecuvantata Fecioara Maria, si slavita Cruce sa o cinstim cu dreapta credinta. Si sa praznuim cu cucernicie si cu placere dumnezeiasca, avand intre noi pace si dragoste, mangaind cu milostenie pe cei saraci, departandu-ne de toate lucrurile cele rele si luand aminte la frica de Dumnezeu, pentru ca astfel placand Ziditorului si Stapanului nostru, sa ne invrednicim praznuirii celei vesnice, impreuna cu toti sfintii, in ziua aceea, in care se va arata pe cer semnul Fiul Omului, adica cinstita Lui Cruce, care va merge inaintea Celui ce va sa vie cu slava si cu putere multa, a judecatorului viilor si al mortilor, si va straluci pe toti dreptii cu straluciri luminoase si datatoare de bucurie. Iar dupa savarsirea judecatii, va merge inaintea tuturor cetelor sfintilor, povatuindu-i in imparatia cerului. Atunci vor praznui, dantuind in vecii cei fara de sfarsit, toti sfintii, cu care si pe noi, pacatosii, sa ne numere Preamilostivul Hristos Mantuitorul nostru, cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Condac la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci. Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce de bunavoie, poporului Tau celui nou numit cu numele Tau, indurarile Tale daruieste-i, Hristoase Dumnezeule; veseleste cu puterea Ta pe cei binecredinciosi, daruindu-le biruinta asupra celui protivnic, avand ajutorul Tau arma de pace, nebiruita biruinta.Amin (postat pe fb de ioan monahul)