Schitul romanilor din Sfantul Munte Athos

09.07.2018 07:28

Schitul Prodromu, schitul romanilor din Sfantul Munte Athos, a fost intemeiat in anul 1820, sub arhipastorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscuta prin hrisoavele domnesti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, si de Carol I al Romaniei, in data de 19 iulie 1871. Asa s-a intemeiat schitul, supus Marii Lavre.

Prin 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, ce se nevoia mai sus de Marea Lavră, pe dealul ce se numeşte Palama, a avut o vedenie minunată într-o noapte: „Ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Viglă, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi, care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, stareţul sau, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc, spre slava Sfinţiei sale”. Pe locul acesta se află astăzi schitul românesc Prodromu.

Încă din secolul al XIV-lea, aici au sihăstrit călugări români. În a doua jumătate a secolului al VIII-lea, în peşterile de aici se nevoiau vreo zece sihaştri din Ţările Române, care şi-au construit câteva colibe şi o mică biserică de piatră având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. La începutul secolului al XIX-lea, aşezământul se numea Chilia Sfântului Ioan Botezătorul, Chilia Românească de la Vigla Ianicopoli sau, mai apoi, Chilia Prodromu (Înaintemergătorul).

Schitul Prodromu (adică al Înaintemergătorului) este cel mai cunoscut loc de nevoinţă al monahilor români din Sfântul Munte Athos. Aşezământul se află la capătul răsăritean al peninsulei Athos, în zona pusnicească numită Vigla, între Marea Egee, la răsărit, şi vârful Athonului, la apus.

Microbuzul se opreste pe platoul din fata portii. Privim in fuga cladiri din afara schitului, spre fantana, de langa platou,  pe care vom avea timp sa le vedem mai tarziu, trecem pe langa gardul gradinii. Intram pe Poarta cea Mare a Schitului Podromu care astazi este restaurat in intregime.

Ansamblul se mândreste cu biserica mare, cu cele trei paraclise ale sale, inchinate Adormirii Maicii Domnului, Bunei Vestiri si Sfantului Ioan Botezatorul, cu cele cinci icoane facatoare de minuni, dintre care cea mai vestita este Maica Domnului Prodromita dar si cu celelalte icoane deosebite, cu numeroasele lui sfinte moaste, cu impunatoarea clopotnita, cu staretia, cu biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul, cu arhondaricul, cu bolnita, cu chiliile, cu marea cisterna subterana, cu trapeza, cu cimitirul si osuarul, cu anexele gospodaresti si cu celelalte multe acareturi.

Schitul alcatuieste o lume in sine, dupa sfanta randuiala athonita, marturisind exemplar prezenta monahismului si spiritualitatii romanesti in Centrul Ortodoxiei. La arhondaric – locul unde sunt primiţi oaspeţii, ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat. Cat stam noi acolo ca sa ne inregistram actele, vine cu treburi si Parintele Staret, iar noi profitam si primim binecuvantare, primim o camera mai mare pentru cazare,  apoi ne grabim sa cerem si sa ne deschida biserica. În prezent, în acest sfânt locaș se nevoiesc 25 de călugări români, iar egumenul Schitului este preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează venerabilului protosinghel Petroniu (Tănase).

Mergem la biserica și Fresca Maica Domnului Protectoarea Athosului ne asteaptă și ne spune ,,bun venit,, din pridvorul bisericii din Podromul.

Cel mai de preţ odor al Schitului Prodromu este Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Prodromiţa, a cărei prăznuire se face pe 12 iulie. Deşi icoana este atribuită iconarului român Iordache Nicolau din Iaşi, chipul Maicii Domnului şi al pruncului Iisus au fost zugrăvite în urma unei minuni. Îmbrăcată în argint, icoana Maicii Domnului este așezată în biserica mare a schitului dinaintea catapetesmei, în partea stângă. De-a lungul timpului, au fost consemnate numeroase minuni datorate Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa.

La Schitul Prodromul se mai află și alte icoane făcătoare de minuni. Icoana Maicii Domnului Apărătoare de foc a scăpat de multe ori schitul de incendiu. În fiecare an se face agheasmă și procesiune cu această sfântă icoană. În vistieria schitului se mai află şi icoana Maicii Domnului Înainte Vestitoarea, apoi icoana Maicii Domnului Ctitoriţa.  În vechiul Paraclis al schitului cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” se găsesc icoana Sfintei Treimi și icoana Sfântului Ioan Botezătorul, ce a fost îmbrăcată în argint în anul 1853 de către Grigorie Al. Ghica, domnitorul Moldovei.

Dintre sfintele moaște care se află în biserica schitului amintim pe cele de la: Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și Modest, Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Apostol Matei, Sfânta Mare Muceniță Varvara, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Mucenic Trifon,Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian și Cuviosul Antipa de la Calapodești.

Peste 5000 de volume de carte veche adăposteşte biblioteca mănăstirii Prodromu, din care majoritatea sunt cărţi de slujbă. Între exemplarele de mare valoare pe care le poate admira pelerinul venit aici se numără: „Cazania lui Varlaam“ din 1643, „Pravila de la Govora“ din 1652, „Noul Testament de la Bălgrad“ al lui Simion Ştefan din 1648, „Biblia lui Şerban Cantacuzino“ de la 1688 sau „Evangheliarul“ lui Antim Ivireanul de la Snagov din 1697. Pe lângă aceste rarităţi, biblioteca conţine şi aproape 200 de manuscrise, unele provenind din ţară, de la alte biblioteci mănăstireşti sau chiar scrise de monahii de la Prodromu.

Cel mai însemnat loc, din biblioteca,  îl ocupă „Istoria mănăstirilor athonite“, scrisă de schimonahul Irinarh Şişman (1845-1920). Alcătuită în zece volume, lucrarea cuprinde istoria Athosului, a aşezămintelor monahale de aici şi consemnează faptele de seamă petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea în Athos şi în lume.

Schimonahul Irinarh Şișman, de la Schitul Prodromu din Muntele Athos (1845-1920). Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. Ajungând în vârstă şi reuşind să înveţe multă carte, căci ştia patru limbi străine, la urmă s-a rănit cu inima spre dragostea lui Hristos.

Deci, renunţând la toate şi ascultând glasul Evangheliei, în anul 1884 s-a dus în Muntele Athos şi s-a făcut schimonah în Schitul Românesc Prodromu. Şi era foarte osârduitor la nevoinţa călugărească, tăcut, smerit şi răbdător. Având ca dascăl pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dânsul a învăţat lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus, care este sfârşitul a toată filosofia. Ziua lucra cu mâinile la grădină şi cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserică, citea sfintele cărţi şi se liniştea în chilie, aşteptând cu bucurie venirea Domnului.

În anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost îndemnat de Duhul Sfânt să scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Deci, luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa şi de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, îndată a început lucrul.

Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri tratează pe larg istoria celor 20 de mănăstiri mari, începând din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 tratează despre icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, în 150 de capete. Tomul 19 conţine planşe cu „mănăstirile Sfântului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfinţii Atonului” etc. Iar tomul 20 tratează, în prima parte, istoria monahismului românesc atonit din început până în anul 1916, cu cele peste o sută de chilii locuite de români în timpul său şi preţioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 conţine „Istoria Schitului Prodromu”.

Cuviosul Irinarh îşi începe opera sa monumentală în anul 1898 şi, după multe osteneli şi grele ispite de la oameni şi de la diavolul, precum singur spune, o termină la 6 septembrie 1916.

Prima pagină o începe cu această rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească numele Tău cel sfânt în veci, amin. Căci cu darul Tău toate se isprăvesc cu pace, Cel ce eşti începutul şi sfârşitul, iar fără darul Tău, nimic nu se isprăveşte”.

Mărturiseşte schimonahul Irinarh că în anul 1905, pe când scria minunile Maicii Domnului şi ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodată a căzut din lucrarea vrăjmaşului o piatră mare în fereastra lui, i-a spart geamul şi lampa şi l-a lovit peste mâna cu care scria. Dar el, cerând ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat să scrie mai departe. Uneori nu avea cerneală şi hârtie, iar alteori, fraţii din schit se supărau pe el şi cârteau că nu iese la ascultare. Dar bătrânul pe toate le răbda şi cu blândeţea sa făcea întotdeauna pace.

Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850.

Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodată un mare rugător şi un talentat caligraf şi miniaturist, copiindu-şi opera într-o frumoasă caligrafie, cu alese chenare, ornamente şi icoane în miniatură, lucrate de mâna lui.

Ultimii ani ai vieţii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, a primit Preacuratele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Va vorbesc de slujbe, viata monahala si calendarul bisericesc la Athos, pentru ca iata noi cand am planificat pelerinajul la Athos, am comis o eroare. Ne-am planificat cazarea in prima zi la Podromul, a doua zi la Marea Lavra si a treia zi la Schitul Lacul. Urma ca a doua seara sa mergem la Inaltara Sfintei Cruci ( diferenta de 12 zile fata de calendarul nostru) la Marea Lavra, iar noi doream sa petrecem sarbaroarea la o biserica romaneasa. Asa ca am fost nevoiti sa rugam pe romanii de la Podromul sa mai ramanem o noapte la ei, dar aveau toate locurile ocupate, am acceptat sa dormim chiar si in pod. Pana la urma Maica Domnului ne-a ajutat si totul s-a rezolvat.

Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă, program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului, sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.

Un  călugăr vine la noi în faţa bisericii mari, cu fata luminoasă şi blândă, care începe prin a ne introduce in ritmul schitului: Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica puțin  timp, vă vorbesc puţin şi gata. Slujbele incep azi la 16 si la noapte pe la 3. Dupa cele doua slujbe se merge la masa. De fapt pana la 16 nu mai este mult.

Rânduielile liturgice din mănăstirile athonite diferă mult de ceea ce poţi găsi în România. În Athos, slujbele de noapte încep zilnic la ora două dimineaţa şi se termină după ora şapte.

Numai duminică privegherea se prelungeşte până mai târziu, spre ora nouă şi jumătate. În această rânduială intră Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, III, VI şi Sfânta Liturghie.

Viata monahala in Sfantul Munte Athos se desfasoara potrivit unui sistem de masurare a timpului diferit de cel civil. Acest fapt se datoreaza, pe de-o parte, calendarului iulian, aflat cu 13 zile in urma celui gregorian, iar pe de alta, asa numitei „ore bizantine”.

Ora bizantina si ziua liturgica. Exista o stransa legatura intre ora bizantina si conceptia intalnita in cultul crestin, potrivit careia ziua liturgica nu incepe cu miezul-noptii sau cu dimineata, ca in masuratoarea civila a timpului, ci cu seara.

Ziua liturgica este adica intervalul de timp dintre doua seri consecutive.

Acest obicei este mostenit din traditia iudaica de socotire a timpului, asa cum o vedem concretizata, de exemplu, in referatul biblic al zidirii lumii, unde zilele creatiei sunt numarate incepand cu seara si continuand cu dimineata: „Si a fost seara si a fost dimineata, ziua intai… Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua…”. (Facere I, 5, 8 ; cf. si Lev. XXIII, 32).

Astfel, ora bizantina este stabilita in functie de apusul soarelui, socotit ora 24, de cand incep sa se numere orele noptii.
Functia liturgica a orei bizantine. Ora bizantina are functie liturgica, legand ritmul liturgic al slujbelor de ritmul cosmic. De aceea, la Muntele Athos, programul liturgic este unul special.
Astfel, Utrenia se incepe la ora doua-trei dupa miezul noptii. La ora unu-doua bat clopotele pentru desteptare. Pana la doua toti calugarii isi fac canonul la chilie. Intre doua si sase- sapte se face slujba Utreniei si Sfanta Liturghie, dupa care calugarii (si pelerinii merg la masa) si se retrag la chilii pentru doua ore de odihna, iar apoi ies la diferite ascultari de obste.
La orele patru dupa amiaza, se face Vecernia si iarasi se aduna la biserica pentru Pavecernita si acatistul Bunei Vestiri, apoi se serveste masa. De la opt seara la unu noaptea, se merge la odihna.

La apusul soarelui portile fiecarei manastiri mari sunt incuiate, ramanand astfel, pana a doua zi la rasaritul soarelui.

Dintre manastirile atonite, Iviron este singura care isi stabileste programul liturgic in functie de rasaritul soarelui si nu de apus.

In majoritatea manastirilor intalnim si ceasuri care afiseaza timpul civil pentru pelerinii care nu sunt obisnuiti cu ora bizantina.

Deoarece apusul soarelui variaza insa in functie de anotimp, ceasul care afiseaza ora bizantina, trebuie in mod constant repotrivit. Astfel, in multe manastiri acesta este potrivit saptamanal in ziua de duminica.

In functie de anotimp, ceasurile sunt cu trei, pana la sase ore, inaintea timpului oficial din Grecia (vara, cand este ziua mai lunga, ora 24 bizantina corespunde, cu aproximatie, orei 20 civile, in timp ce iarna corespunde orei 17 civile).

Se cântă frumos în lavra românească. Mulţi monahi tineri cu feţe luminoase şi blânde împletesc cântările simple din Utrenier cu piese muzicale mai dificile din antologhioane şi buchete athonite. Slujbele sunt impresionante. Biserica Înaintemergătorului este luminată doar de candele şi lumânări de ceară curată.

Nici toate chiliile nu beneficiasera cu putin timp in urma de lumină artificială, ci folosesc lămpile cu gaz. De aceea, între mănăstirile din Sfântul Munte, cel mai autentic simţi duhul de nevoinţă la Prodromu. Aici toate s-au păstrat în simplitate. Insa, noi pelerinii, suntem cazati excelent, sunt camere mai mari sau mai mici, avem grup sanitar si dusuri cu apa rece si calda.

Tinuta insa in manastire, parca suna mai frumos decat schit,  trebuie sa fie decenta, de regula bluze cu manaca lunga, pantaloni lungi, cu incaltari si cu ciorapi. Trebuie respectat programul, este un spatiu de liniste, pace, respect, in care monahii nu trebuiesc perturbati din lucrarea lor.

Athosul are în cuprinsul lui multe mănăstiri, mai mari şi mai bogate decât Prodromu.

De fapt, lavra românească nici nu are, statutul de mănăstire între obştile mari athonite, ci de schit. E durerea monahilor de aici. Cu toate acestea, aici te simţi între ai tăi, te simţi acasă. Bucuria şi smerenia cu care călugării prodromiţi întâmpină pe orice pelerin fac de neconceput ca românii sosiţi în Athos să ocolească acest colţ de rai.

Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, am aflat din cuvintele parintelui Iulian. Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în EcteniileSfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele.” Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?! Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi”, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghiipentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.

– Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii. În Filocalia a VIII-a¹ zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci este scris înPateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin!” Deci, lucrurile de care se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura. Amin (postat pe f.b de ioan monahul)