Schimbarea la față a Domnului

07.08.2020 11:13

La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Față, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare de la Vecernie: “Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos”. Biserica voieste să fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iată, acum să ne suim pe Tabor, acum să vedem Slava lui Hristos!  Praznuind, noi punem astăzi un suflet aparte în aceasta praznuire si ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate și care sunt praznuite. Însa această suire pe care ne-o pretinde Biserica, această vedere a Slavei lui Dumnezeu, să cerem duh fierbinte, să cerem cuget curat si să cerem zbor înalt, sa cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca la poalele muntelui să lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general, ca să bucuram de lumina taborică!

Iata suntem acum în postul acesta  al Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata.

Ce înseamna asta, să ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si în mod deosebit ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sf. Ap. Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei. Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau. Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre.

Pentru aceasta ni se cere stăruință. Dar trebuie să stiti că nu singură staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata, dar este necesară, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. În staruiță exista ochiul, dar n-ar fi sufficient, daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, și staruitor ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza, prin lumina harică, prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi ochii, dar mai ales usa inimii noastre cât de putin: “Iata, stau la usa si bat”  ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerându-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.

Sa mergem la textul Sfintei Evanghelii care începe zicând: “…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…”. Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase pe ucenici: “Cine zic oamenii ca sunt Eu?” Aceasta ca să vada dacă au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscînd cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: “Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”

Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis.  Si atunci Petru l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: “Doamne nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!” Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese “Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt”, acum îi spune “Înapoia Mea, satana!”.

De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pammânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. În momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: Acesta este fiul Meu!

Sfânta Scriptura mai relateaza ca la stânga si la dreapta Domnului stateau, acolo, în Slava Sa, Moise si Ilie, adica Legea si Proorocii. Acestia, vorbeau despre El, despre sfârsitul Lui în Ierusalim, adica despre Cruce. Vedeti, asadar, ca amândoua marturiile, aceasta de sus, a lui Dumnezeu Tatal, facuta în momentul Schimbarii la Fata si cealalta, facuta cu opt zile înainte, aici jos, pe pamânt, de catre Petru, au una si aceeasi semnificatie. Ele exprima unul si acelasi adevar, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ca El vine sa mântuiasca lumea prin Cruce. Temeiul Crucii, iubiți credincioși, este sus, în cer! De altfel, într-o icoana ortodoxa a Schimbarii la Fata, în locul Domnului aflat în Slava Sa este înfatisata o cruce! O cruce în slava si în stânga si în dreapta ei se afla Ilie si Moise. Cele zugravite în aceasta icoana pot fi regasite în cântare din Condacul de aseara, care spune: “În munte te-ai schimbat la fata, ca daca te vor vedea rastignit sa cunoasca Patima Ta cea de buna voie!”.

Această convorbire despre Crucea Învatatorului, a avut rostul de a îndeparta din mintea apostolilor teama si îngrijorarea legate de Cruce: îl vedeau pe Domnul în Slava în puterea Lui, avea pe Moise si Ilie de-a dreapta Lui – Legea si Proorocii – care îl ascultau. In deplinatatea acestei Puteri vorbea de Cruce. Și era necesar ca ucenicii sa fie pregatiti în momentul în care avea sa se împlineasa Patima, pentru ca ei sa stie ca patimirea Mântuitorului era o patimire de buna voie, ca El a vrut sa patimeasca, nu ca a fost târât, ori silit sa sufere. El a vrut sa sufere, El care, iata, poate sa fie in Slava, cum de fapt este.

În calitate de martori ai Schimbarii la Fata Domnul a luat pe cei mai alesi dintre ucenici, pe cei cu niste puteri mai deosebite: pe Petru care era întâiul dupa credinta, pe Ioan care era întâiul dupa iubire si pe Iacov care era întâiul dupa rabdare si dupa cununa muceniceasca. Schimbare la Fata a avut loc, dupa traditie, pe un munte înalt, Tabor, înaltimea aceasta, mare din punct de vedere fizic, înalta si duhul. Linistea netulburata de prezenta fapturilor e cât se poate de prielnica pentru convorbirea cu Creatorul, în locuri pustii, mai ales pe munte.

De altfel din istoria Bisericii noastre se stie ca locurile din munti unde se retrageau sihastrii nostri se numeau “la liniste”. De pilda, se zice acolo, la prohod, ca la liniste era un sihastru, Chiril. La liniste. “Isihia” înseamna “liniste” si cuvântul “sihastru” vine de la “isihia”. “Isihastru” semnifica om care se trage la liniste, în locuri înalte.

La Schimbarea la Fata, s-a aratat aceasta lumina taborica. Zice Sfânta Evanghelie: “chipul lui Hristos a luminat ca soarele si îmbracamintea Lui era mai alba ca zapada si un nor luminos s-a aratat”. Aceasta este lumina taborica, lumina necreata, aceasta lumina este o realitate a lumii spirituale. De altfel, luate din Vechiul Testament, în cântarile noastre se rostesc cuvintele: “Dreptii vor straluci ca soarele”. Și I-au vazut pe Domnul Hristos, pe Moise si pe Ilie stând în Slava, cei care se învrednicisera înca din timpul vietii lor de aceasta Slava a lui Dumnezeu, iar astazi pentru prima data fizic stau în Slava Sa.

Din istoria Bisericii, în istoria nevointelor Parintilor nostrii stim ca sfintii nostrii crestini au experimentat în traire si în extaz, în stare de rapier, ziceau ei, aceasta traire în lumina taborica. Prin rugaciunea inimii si prin alte procedee se ajungea la aceasta traire, la acest contact cu lumina taborica.  Ati vazut cum spunea Petru dup ace a trait lumina taborică: “Doamne bine este aici, sa facem trei colibe”. În cuvântul acesta a lui Petru ne recunoastem, de altfel, si noi: e o dorinta legitima de a ne opri, de a zabovi în fata Creatorului. Sfântul Ioan Gura de Aur parafrazeaza cuvântul lui Petru si zice: “Doamne la ce sa parasim acest loc asa de minunat ca sa mergem la Ierusalim, la Cruce?”.

Era pregatirea rastignirii și știind Mântuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si îmbărbăteze ucenicii, încredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!…Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom.11,33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins în sufletele lor o candela a nădejdii înaintea unui val de întuneric. Le-a îngăduit să guste cereasca lumina, pentru ca în vremea răstignirii să nu se îndoiască.

Lumina și candela erau înainte de întuneric așa că nu te bucura deci, apostole Petre, spunând Doamne să rămânem aici pe Tabor, mai înainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei? Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru pâine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre! Invata-ne cum să ne mântuim, arata-ne cum sa răbdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.

O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!

O, cum am dori sa ne desfătam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in vâltoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim,

Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor.  Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul. Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.

Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.

Acolo Il asteptau oamenii unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.

Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci…Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit. Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.

Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii?

O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina.

Revenim la Evanghelie: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!”. Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu! Cuvântul pe care l-am auzit de sus, de la Tatal, “Acesta este Fiul Meu, pe Acesta sa-L ascultati”, subliniaza care este rostul acestei sarbatori în viata noastra: Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata. Care-i conditia? Pai ne-o spune Tatal însusi. Sa-L ascultam pe Fiul: “Pe acesta sa-l ascultati, daca vreti sa va schimbati la fata!”.

Aceasta fiind porunca dumnezeiasca, sigur ca e bine sa ne întrebam daca-L ascultam, sa ne întrebam daca-L ascultam pe Hristos! Veti zice: “Cum sa stiu daca-L ascult sau nu-L ascult?”. E simplu, întocmai ca-n viata cea de toate zilele: cine asculta de cineva, îl urmeaza pe acela, merge pe urma pasilor lui, face ce a facut si acela. Asa ca aceasta întrebare, daca Îl ascultam sau nu-L ascultam pe Hristos pentru schimbarea noastra la fata, se poate traduce si prin întrebarea daca pentru noi Hristos este Cale, este Adevar, este Viata, daca pentru noi El este Pâinea vietii si Apa cea vie. Sigur ca întrebarile acestea e bine sa ni le punem în fata constiintelor noastre cu curaj si cu nadejde în mila lui Dumnezeu si cu dorinta de a ajunge la aceasta ascultare de Hristos, caci El trebuie sa ne fie totul în viata. Să reținem, Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit pe Acesta sa-L ascultati” (Mt 17 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare. Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Dar cel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul.

Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa.

Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.

Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Mt 17, 4)

Schimbarea la Fata a descoperit inaintea ucenici­lor un colt al viitoarei Imparatii a lui Dumnezeu, al slavei si fericirii care-i asteapta pe toti urmatorii adevarati ai Dom­nului. Daca El va fi intru slava, inseamna ca si ucenicii Lui credinciosi se vor desfata de aceasta slava, fiindca unde sunt Eu, a fagaduit El, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujes­te cineva, Tatal Meu il va cinsti (In. 12,26). Pentru muritor este greu sa-si inchipuie si sa simta aceasta fericire, fiindca cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor.2,9), insa in momentul Schimbarii la Fata cel putin cei trei ucenici alesi ai Domnului au simtit, fara indoia­la, chiar daca nu deplin, fericirea vietii viitoare, pacea cereas­ca si adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimi­le de fericire si bucurie nepovestita.

Nu degeaba impulsivul Petru, care reactiona mai repede decat toti la orice impresie, a dat marturie imediat despre aceasta bucurie: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una. Traind macar o data aceasta bucurie, ucenicii, bineinte­les, nu aveau sa uite niciodata acele clipe, si in amintirea lor, in pregustarea fericirii vietii ceresti, gaseau o confirmare a caii alese de catre ei si un imbold de a implini in viata cu ravna neabatuta poruncile lui Iisus, urmatori credinciosi ai Lui, ca sa intre intru bucuria Domnului lor (Mt. 25, 21).

Aceeasi insemnatate o are insa Schimbarea la Fata a Dom­nului si in viata noastra. Ucenicii Domnului au trait nemij­locit bucuria acelui moment; noi, crezand marturiei lor, ne convingem de realitatea neindoielnica a fericirii ce reprezin­ta urmarea si rasplata vietii in Hristos. Si pentru noi Schim­barea la Fata este chezasia si marturia fericirii viitoare din cer, rasfrangerea ei, care scanteiaza ca un fulger indepartat in mijlocul amaraciunii si mahnirii vietii noastre. Ea ne-a ara­tat cum va fi omul renascut, luminat, plin de har, atunci cand va atinge inaltimea desavarsirii si va rasfrange in sine stra­lucirea slavei Tatalui.

Fara descoperirea de pe Tabor nu am fi avut niciodata idee despre luminata stare a dreptilor, care poate fi atinsa si se poate manifesta exterior, intr-o anumita masura, inca de pe pamant, dar care in toata deplinatatea sa se va descoperi in viitor, atunci cand dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor.

Tocmai aceasta imagine a starii viitoare ne-a aratat-o Domnul pe Tabor atunci cand a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17,2). Aceasta idee despre fericire ca urmare a vietii drepte, care duce la unirea cu Dumnezeu, trebuie sa fie deosebit de dra­ga si pretioasa pentru om. Toti, fara exceptie, nazuiesc catre fericire, chiar daca o inteleg diferit, se agita cu febrilitate in cautari desarte, si in cele din urma se conving cu deznadejde ca alearga dupa naluci si ca nu stiu, totusi, unde e cheia feri­cirii lor. Schimbarea la Fata raspunde la aceasta intrebare.

Oricate dezbateri s-ar purta cu privire la posibilitatea Schimbarii la Fata si la natura luminii de pe Tabor, un lucru este neindoielnic: o raza a celei mai inalte fericiri a luminat in acele clipe inimile ucenicilor Domnului, si cauza consta in contemplarea luminii dumnezeiesti. Daca a fost de ajuns contemplarea acestei slave pentru a-i umple de fericire pe ucenici, cum trebuie sa fie fericirea omului care a ajuns la unirea indeaproape cu Dumnezeu in asa masura incat Domnul locuieste in el, patrunzandu-i intreaga fiinta cu slava Sa cea neinserata, ce pare a se revarsa din omul sfintit si luminat de prezenta Lui!

Tocmai in aceasta consta fericirea suprema: in unirea cu Dumnezeu, care il face pe om partas al slavei dumnezeiesti. In aceasta consta si dezlegarea problemei fericirii genera­le, caci fericirea este simtita de fiecare om in mod personal, in propria sa inima, este intotdeauna individuala. Societatea nu are un organ aparte, o inima colectiva, care sa fie in sta­re sa traiasca o stare obsteasca aparte, specifica, de fericire. Ca atare, problema fericirii obstesti nu poate fi pusa asa cum este pusa adesea in mod gresit: „Faceti fericita societatea, si fiecare membru al ei va fi fericit.” Experientele de realizare a acestui program au fost numeroase, insa toate au esuat. Aici este exact pe dos: daca fiecare membru in parte al societatii e fericit, si viata sociala e fericita. Fericirea obsteasca, la fel ca o insula de corali, creste prin sumarea fericirilor individuale. O societate fericita este o suma de oameni fericiti.

In ce consta trairea personala a fericirii stim acum din povestirea evanghelica despre Schimbarea la Fata. Prin ace­easi etapa trece si calea spre fericirea generala, cheia careia este aceeasi: unirea cu Dumnezeu.

Aceasta este o concluzie pretioasa pentru noi, mai ales in aceste vremuri intunecate, lipsite de bucurie, cand s-ar parea ca nici o raza de fericire – nici personala, nici obsteasca – nu straluceste prin norii intunecati si desi ai urii si descurajarii. Dar pentru a ajunge la fericirea unirii cu Dumnezeu fie­care dintre noi trebuie neaparat sa renasca duhovniceste, sa se „schimbe la fata”, fiindca Dumnezeu lumina este, si intu­neric nu este intru El, iar lumina nu poate avea partasie cu intunericul, si Dumnezeu nu poate primi sufletul nostru intunecat asa cum este el acum. Asadar, pentru fericirea generala este neaparata nevoie de renasterea personala, de „schimbarea la fata” personala. Pen­tru a ne schimba viata, pentru a o imbunatati, trebuie neapa­rat sa ne „schimbam la fata” noi insine.

Multi oameni se plang acum, foarte des, de viata. Aproa­pe ca nu e nimeni multumit, insa intotdeauna, ca raspuns la aceste plangeri si oftari, imi pun fara sa vreau intrebarea: „Dar ce ati facut ca sa va imbunatatiti viata?” Descurajarea, plangerile si inactivitatea nu sunt de ajutor. Toti asteptam fericirea mura-n gura, de parca o sa vina cineva, o sa rezol­ve totul, o sa ne aranjeze viata, iar noi va trebui doar sa acceptam purtarea lui de grija si sa ne desfatam de bunas­tarea creata fara participarea noastra. Trebuie sa intelegem ca aceasta atitudine fata de viata e radical gresita. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vietii noastre si oricat de mare ar fi talentul cu care ar face asta, vom strica negresit orice viata primita in dar daca nu ne vom schimba noi insi­ne si nu vom lucra la imbunatatirea noastra duhovniceas­ca. Dintr-un material prost va iesi totdeauna o constructie proasta. De aceea, fiecare dintre noi are indatorirea de a-si dezvolta si imbunatati natura duhovniceasca, si acest efort nu poate fi impiedicat de nici un fel de conditii exterioare de existenta.

„Schimbarea la fata” duhovniceasca este indispensabila pentru fiecare dintre noi, ca o conditie obligatorie a fericirii personale si obstesti. Ce ne trebuie pentru asta? Mai intai de toate, trebuie neaparat sa ne daruim lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. Acesta este primul moment. Trebuie neaparat sa gasim in noi puterea si dorinta de a veni la Dumnezeu si de a spune: „Doamne! Iata-ma aici, ina­intea Ta! Vreau sa fiu al Tau! Gandurile mele, talentele mele, puterile mele: totul, totul trebuie sa-Ţi apartina numai Ţie! Ma daruiesc si ma inchin Ţie cu totul, ca sa-Ţi slujesc! Pen­tru mine insumi nu las nimic… Sa Te iubesc, sa Iti slujesc, sa traiesc prin Tine, pentru Tine si in Tine: iata tot ce imi tre­buie si toata cererea mea!“

Aceasta nu inseamna, desigur, ca veti putea sa infaptuiti imediat in viata voastra aceasta pornire sfanta, aceasta ruga: va asteapta o lupta indelungata si inversunata, dar trebuie sa luati cu sinceritate aceasta hotarare de suprema insemnata­te si sa o apucati fara intoarcere pe calea vietii noi, a vietii de ascultare si de slujire a lui Dumnezeu, oricat de mari ar fi gre­utatile care va asteapta.

S-ar parea ca vremurile de acum sunt deosebit de prielni­ce pentru o asemenea hotarare. Nu demult, viata parea atragatoare si atragea irezistibil, imbracandu-se in toate culorile scanteierilor amagitoare, insa seducatoare. Stralucirea cultu­rii exterioare, a comoditatilor si confortului, toanele luxu­lui orbitor, veselia si finetea de spirit imbatatoare, eleganta formelor, ce ascundea pacatul, elanurile pasionante ale artei, diversitatea si accesibilitatea placerilor intelectuale, eleganta atatatoare a vietii – toate acestea momeau, imbatau, ferme­cau. In acest torent de impresii pestrite era greu de rezistat. Acum insa?

Ce inseamna acum viata din aceasta latura exterioara? Slava lui Dumnezeu, din valtoarea ametitoare a trecutului apropiat n-a ramas nici urma! Totul e plictisitor, cenusiu, lipsit de culoare. Nu mai sunt nici stralucirea cultu­rii, nici inspiratiile artei, nici profunzimile gandirii adanci! Mizerie cenusie totala. Viata lumeasca este acum ca o destrabalata batrana cu fardul scorojit pe obraji. Nu demult parea inca provocatoare, seducatoare, iar acum inaintea noastra se afla numai o sarantoaca ponosita in zdrente murdare. Si atunci, de ce sa ne para rau? Oare este greu sa renuntam la aceasta nimicnicie respingatoare? Simtim cu totii limpede ca intr-o astfel de viata nu este nici lumina, nici bucurie. Si atunci, de ce sa nu incercam sa o umplem cu un nou continut? De ce sa nu ii dam o noua orientare si un nou sens? De ce sa nu cautam bucurii noi, duhovnicesti? 

Necazul nostru consta in inertie, in nemisca­rea duhovniceasca. Ne-au intrat in sange prea mult conditiile acestea de via­ta. S-au format anumite deprinderi nu numai de comporta­ment exterior, ci si de atitudine fata de viata; toata concep­tia despre lume, dispozitia sufleteasca, gusturile, au imbra­cat anumite forme, adaptate conditiilor existente. Totul a fost adaptat cu atata iscusinta la mediul inconjurator, totul a fost atat de asezat si dadea o asemenea senzatie de confort si de liniste! In suflet nu existau indoieli, si suprafata neteda a psihologiei omului obisnuit nu cunostea nici cea mai mica incretitura de ingrijorare a nelinistii gandului. Ei bine, toate acestea trebuie schimbate, si schimbate radical! Bineinteles, este greu.

Pentru a zdrobi deprinderile vechi, inradacinate, este nevoie de hotarare si de energie duhovniceasca, insa toc­mai acestea ne lipsesc. Ce-i drept, cotitura care s-a petrecut nu demult in conditiile exterioare de viata este atat de mare, schimbarile sunt atat de radicale, incat conceptia despre lume dinainte se simte foarte incomod in aceste noi con­ditii si nu este pregatita deloc pentru ele. Vrand-nevrand, cedand necesitatii, trebuie sa facem schimbari in functie de noile cerinte ale vietii,insa, din pacate, in imensa majori­tate a cazurilor schimbarile au loc in directia minimei rezistente, adaptandu-se la nivelul moral scazut al vietii.

Concep­tia generala despre lume decade si se vulgarizeaza odata cu procesul de putrefactie care a cuprins viata. In loc sa intareas­ca pilonii morali, regulile de comportament si principiile de viata ce existau doar in virtutea obisnuintei, fara a se spri­jini pe convingeri constiente si, ca atare, clatinate cu usurin­ta de viforele razvratite ale evenimentelor recente, oamenii le arunca pur si simplu peste bord ca pe niste ramasite inutile ale trecutului, si ca urmare saracia lipsita de idei a vietii devi­ne si mai apasatoare, iar decaderea ei devine tot mai puterni­ca, tot mai ireversibila.

Pentru a opri aceasta decadere trebuie neaparat sa intro­ducem in viata noastra suflul intelegerii evanghelice a lumii si al moralei crestine. Doar nevointa apostolica a crestinilor sinceri, care alcatuiesc sarea pamantului, poate opri procesul de putrefactie a vietii.Trebuie neaparat sa ne amintim viata uimitoare, tulbu­ratoare in sensul bun si plina de bucurie din primele veacuri ale crestinismului, viata ce reprezinta o nevointa neconteni­ta a credintei profunde, a dragostei dezinteresate si a slujirii neprecupetite a oamenilor, si pe aceste principii ale trecutu­lui indepartat, dar maret, sa ne construim viata personala si viata sociala.

De obicei, in calea acestei innoiri a vietii apar pie­dici. Cea dintai este egoismul nostru, care ne impiedica sa ne daruim cu totul lui Dumnezeu. Prin asta se explica nehotararea noastra si nefinalizarea pornirilor noastre bune. Ade­seori suntem gata sa-I dam lui Dumnezeu mult, dar in suflet ramane intotdeauna un coltisor unde imparateste eul nostru si pe care il pastram pentru noi insine. Vreme indelungata ne codim sa ne despartim de acest coltisor, sa-l deschidem alt­cuiva si sa dam cheia lui – si aici se ascunde o mare primejdie, caci egoismul, nefiind zdrobit cu desavarsire si ascunzandu-se fie si intr-un singur colt al sufletului, mai devreme sau mai tarziu creste iarasi, ca buruiana, si inabusa vlastarele cele bune. Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale (Iac.1,6-8). Nu putem sluji in acelasi timp la doi stapani – noua insine si lui Dumnezeu, fiindca viata omului poate avea doar un singur centru, si a face echilibristica mult timp pe hotarul alunecos dintre egoism si lepadarea de sine, dintre iubirea de sine si slujirea lui Dumnezeu, este absolut imposibil.

Alta piedica in calea renasterii este pusa de inertia si lene­via noastra, ce ne soptesc mereu gandul viclean: „De ce sa-ti schimbi deprinderile, gusturile, vederile, toata orientarea vietii? Este atat de greu si cere eforturi aproape de necrezut! Si la ce bun? Ce, fara asta nu se poate? Si inainte am trait bine, in liniste, in bunastare, si nu ni se pretindea nimic, nici un fel de sfortari, nici un fel de schimbari ale vietii launtri­ce. Poate ca o sa ne descurcam fara acestea si acum. Poate ca nici acum nu se va cere nimic de la noi, si viata se va intoar­ce singura in vechea albie, curgand din nou usor si linistit. Viata in ascultare de Dumnezeu si de poruncile Lui, viata plina de lupta launtrica, de eforturi morale ale vointei si de munca de imbunatatire duhovniceasca ni s-a cerut dintotdeauna, si daca nu am dus aceasta viata, dar nu s-a abatut asupra noas­tra mania lui Dumnezeu, pricina a fost doar indelunga Lui rabdare, care e gata sa-i miluiasca pana si pe cei mai inraiti dintre pacatosi, asteptand indreptarea lor, insa si indelunga-rabdare dumnezeiasca are margini si e inlocuita de mania lui Dumnezeu.

Suntem firi slabe și inevitabil valurile pacatului si raului ne erodează demult stalpii morali, insa ne tineam, de bine, de rau, in virtutea vechilor obiceiuri si traditii, si ni se parea ca primejdia prabusirii inca nu exista si ca vom mai putea trai ani indelungati in nepasarea dinainte. N-am apreciat asa cum trebuia amenintarea funesta, si a venit catastrofa: s-a prabusit tot felul vechi de viata, si s-a prabusit fara putinta de intoarcere. Sa ne consolam cu gandul ca totul se va intoarce in vechea albie fara nici o stradanie din partea noastra si ca va incepe iarasi viata dinainte, lenesa, fara grija, este deja cu neputinta: istoria nu se intoarce inapoi, la fel cum un copac, urias al padurii cu maduva putrezita, odata cazut sub navala furtunii, nu mai poate sa se ridice si sa inverzeasca iarasi.

Ca sa punem iarasi randuiala in viata noastra si sa ridi­cam peste ruine o lucrare noua trebuie neaparat sa facem o munca uriasa de zidire. Nu putem ramane spectatori nepa­satori si apatici, asteptand ca totul sa se randuiasca de la sine. Viata cere acum stradanii si efort din partea fiecaruia dintre noi, si in primul rand stradanii pentru intarirea temeiurilor moral-religioase in viata personala si in cea sociala – singu­rele temeiuri pe care viata se poate tine.

Cea de-a treia piedica ce se ridica de obicei in calea schim­barii vietii e teama ca, daca ne vom intoarce spre Dumnezeu, ni se va cere prea mult si ca pe umerii nostri va apasa o pova­ra peste putere, ca vom fi siliti sa renuntam la toate bucuri­ile vietii si sa luam asupra noastra jugul cel greu al incerca­rilor si al nevointelor ascetice. Posturi dese, rugaciuni lungi, metanii nesfarsite, ingenuncheri, simplitate in imbracamin­te: asa apare de obicei viata cu adevarat crestina inchipui­rii fricoase, educate in desantare si in obisnuinta de a face mereu placul patimilor. 

Aceasta frica este lipsita de temei. In ea se ascunde o neincredere jignitoare fata de Dumne­zeu. Aceasta este o frica de la cel viclean, care prin asemenea ganduri se straduie sa- lopreasca pe om de la intoarcerea catre Dumnezeu. In realitate, viata crestina nu e deloc o viata de ascetism intunecat si de nevointa peste putere. Domnul, Care cauta spre neputintele noastre, il calauzeste pe fiecare din cei nou-convertiti treptat, cu asemenea intelepciune, cu asemenea grija si dragoste delicata, mai ales la inceput, incat greutatile noii cai aproape ca nici nu se observa. 

La inceput, omul intalneste si traieste mult mai multa bucurie si fericire decat amaraciuni pricinuite de nereusite si istovire pricinui­ta de osteneli. El zboara, asa cum spun Sfintii Parinti, pe ari­pile harului. Incercarile si greutatile incep de obicei mai tarziu si se maresc pe masura ce cresc puterile noastre morale, duhovnicesti, care, de altfel, nu intrec niciodata masura rabdarii si ravnei de care suntem in stare. Nici disciplina asceti­ca a vietii crestine nu cere niciodata de la om nevointe peste putere, si indrumatorii incercati se straduiesc, dimpotriva, la inceput sa puna frau setei de nevoita si ravnei infocate a neofitilor, facand dinadins in asa fel, incat jugul noii cai sa le fie cat mai usor.

Dupa ce am biruit toate piedicile aratate mai sus si am hotarat cu tarie sa purcedem pe noua cale, ne intalnim insa imediat cu problema: cum sa ne luptam cat mai eficient cu omul cel vechi, cu viciile si cu patimile? Altfel spus, se ridica problema metodelor si mijloacelor renasterii. Exista o parere destul de raspandita, potrivit careia nu poti sa te lupti cu toate patimile deodata, ca este mai bine sa bati dusmanii unul cate unul, adica sa starpesti din suflet una cate una aplecarile si deprinderile pacatoase, asa cum se smulge buruiana din lan, incat in oricare moment dat lupta sa se poarte numai cu patima care precumpaneste. 

Necazul este insa ca viata omului este scurta, iar numele pacatului, ca sa parafrazam Evanghelia, este „legiune”, si fara indoia­la ca omul va apuca sa moara inainte de a-i veni de hac ulti­mei patimi. Nu trebuie sa uitam nici ca viciile inveterate se dezradacineaza foarte incet si cu multa osteneala. Pe langa asta, asa cum spune un scriitor duhovnicesc, acele forme ale pacatului care sunt izgonite dintr-un loc se aduna si razbesc in altul, adica uneori energia pacatoasa a patimii biruite se transforma, intr-un chip de neinteles, intr-o noua patima ori duce la intarirea altor patimi, mai slabe, dintre cele pre­existente. In fine, lupta nu poate fi dusa doar prin mijloace negative. Pentru a ne smulge din mlastina patimilor ne trebuie un punct de sprijin, si acest punct de sprijin poate fi numai Dumnezeu! Aici este nevoie nu numai de rugaciune catre Dumnezeu prin care sa-I cerem ajutorul. Apostolul Pavel descrie esenta procesului renasterii in cuvintele urmatoare: Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3,18).

Ce sa insemne asta? Cum ne putem preface in chipul sla­vei dumnezeiesti a Domnului Iisus Hristos? In limbajul Sfintei Scripturi, expresia „slava Domnului” inseamna de obicei “insusirile dumnezeiesti”. Pline sunt cerul si pamantul de slava Ta, adica cerul si pamantul reflecta insu­sirile dumnezeiesti: maretia, intelepciunea, atotputernicia si asa mai departe. A te preface in chipul Domnului din slava in slava inseamna, asadar, a te patrunde treptat de insusirile dumnezeiesti si de a le intrupa in tine pe cat este cu putinta sufletului omenesc slab si pacatos. Sufletul omenesc reprezinta o minunata oglinda, care nu numai ca reflecta obiectele lumii exterioare, ci le si fotografi­aza, adica le retine in sine.

Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare. Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: “Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi”.

Cel mai frumos este s-aduci roade, din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roadele schimbarii la fata, roadele noastre sufletești, a inimi noastre învârtoșate. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Trebuie sa aducem roade, adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. 

De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar – cuvântul altar înseamna înalt, “altus“. Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii.!

E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume!. Acesta este temeiul renașterii noastre. Amin (postat pe fb de ioan monahul)