Scara Sf. Ioan Scararul
Postul Mare are ca destinatie Sfiintele Pasti, este un urcuș, o scara ca a Sf. Ioan Scararul pe care îl cinstim în această Duminica, dar noi dorim să sărim peste trepte. Daca Biserica a randuit sapte saptamani de post, noi ne permitem sa tinem cat vrem si asta pentru ca traim ca si cand Hristos nu ar fi venit niciodata. Ne place sa traim viata omului cel vechi, a celui ce sfarseste in moarte. Postul Sfintelor Pasti este ajutorul dat de Biserica spre a omori „cele vechi” si a intra intru „cele noi”.
Sfântul Ioan Scărarul este cel care, din materialele deja existente de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, a creat trepte suitoare spre bucuria cunoşterii lui Dumnezeu. Autorul Scării este cel care precizează cel mai bine că la Dumnezeu nu se poate urca decât pe scara virtuţilor. Viaţa creştinului – mai ales cea ascetică –, în Biserica lui Hristos, este comparabilă cu o scară care urcă la cer.
Hristos, scara care a unit cerul cu pământul. Sfântul Ioan a trăit, după cum se relatează în biografia lui, în pustiul Sinai, în peşterile din jurul Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, unde, mai târziu, ajunge şi stareţ. Ca vieţuitor al pustiului, la poalele muntelui pe care a coborât Dumnezeu la Moise, el petrecea în asceză desăvârşită, în rugăciune şi lucrare, gândind la întreaga lume, la destinele celor care sufereau din cauza răului existent în lume.
Şi-n epoca în care a trăit Sfântul Ioan existau pelerini care urcau pe munte pentru a se ruga, în locul în care Domnul s-a arătat profetului Moise. Această urcare, ascensiune, a lor a devenit pentru Sfântul Ioan simbolul vieţii noastre spirituale creştine. Gândea adesea, o exprimă în inegalabila sa operă dumnezeiască, că cel care a unit Cerul cu Pământul, coborând ca pe o scară la oameni, a fost Dumnezeu Omul – Iisus Hristos. Maica Domnului a fost asemuită cu o scară pe care S-a coborât Dumnezeu la noi ca să ne restaureze fiinţial, adică să ne scoată din robia păcatului şi a morţii. Din momentul coborârii lui Dumnezeu, umanitatea a înţeles că cerul nu este departe de noi şi ne este accesibil, pentru că de la venirea lui Hristos în trup există o scară ale cărei trepte, urcându-le, putem accede la comuniunea cu Dumnezeu.
In aceasta duminica invațam ca Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului, cum Pocăinţa şi multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav, ca Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului robit de un duh rău, cum Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit, ca Postirea schimbă foamea şi setea noastră fizică în foame şi sete spirituală după Dumnezeu. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-l pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi-n apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi scuturându-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mînă, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picoare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte. De la începutul lumii şi al veacurilor, toate popoarele de pe pământ au crezut că lumea duhurilor există şi că duhurile nevăzute sunt adevărate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale greşită în această privinţă, dând în mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decât celor bune şi, cu trecerea vremii, au făcut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducându-le jertfe şi rugăciuni şi bizuindu-se pe ele, pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepădat cu totul de credinţa în duhurile cele bune şi au rămas numai cu credinţa în duhurile cele rele, sau în “zeii” cei răi, aşa cum îi numeau ei; aşa încât această lume părea ca o cursă de cai, unde oamenii şi duhurile rele se luau la întrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce în ce mai mult, şi i-au orbit, numai pentru a şterge din mintea oamenilor orice gând de Dumnezeu, bun şi cu putere mare, dată de Dumnezeu duhurilor celor bune.
Pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre. Observând pelerinii care urcau pe munte, Sfântul Ioan Scărarul a înţeles că niciodată nu trebuie să ne oprim din urcare, căci cel care nu urcă va fi nevoit să rătăcească în Valea Plângerii, rămânând captiv tenebrelor, ignoranţei, necunoaşterii. Or, viaţa veşnică, către care urcăm mereu în calitate de creştini şi practicanţi ai virtuţilor, este aceasta: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Atunci când urcăm pe o scară oarecare putem face câte o oprire, însă pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre. De aceea, cel ce s-a angajat în urcuşul duhovnicesc nu trebuie să se oprească. Experienţa rugăciunii, în această privinţă, este revelatorie. Atunci când cel care este om al rugăciunii se opreşte să se roage pentru un anumit timp – deoarece, să zicem, are alte lucruri de împlinit – îi este greu să reia rugăciunea, aşa cum o avea mai înainte. Îi este greu să-şi reîncarce inima şi sufletul cu energia pe care a avut-o mai înainte şi începe să coboare în lumea sensibilă. Dacă sufletul încetează să mai urce, el coboară imediat, pierzând ceea ce a dobândit mai înainte prin experienţa mistică.
Într-adevăr, viaţa noastră este ca o cale, ca un drum. Dar calea trebuie să fie Hristos. Cel care doreşte să ia acest drum şi gândeşte că poate fi creştin, chiar dacă se opreşte din drum, se înşală pe sine şi-L înşală şi pe Dumnezeu. În viaţa de creştin, dacă nu facem nimic pentru Dumnezeu şi nu călătorim cu El şi prin El, ne rătăcim şi putem să ne pierdem, căci umblăm în noaptea ispitelor şi a fărădelegilor acestei lumi.
Și în zilele noastre, toate popoarele de pe pământ cred în duhuri. Şi, în adevăr, această credinţă este corectă. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru că ei văd numai cu ochii lor trupeşti şi nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, dacă s-ar vedea cu ochii trupeşti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisă şi inima neînvârtoşată de păcat, poate simţi în întreaga sa fiinţă, în fiecare zi şi în fiecare ceas, că noi nu suntem singuri în lumea aceasta, numai în tovărăşia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor şi altor făpturi, elemente şi fenomene, ci, că sufletele noastre se află mereu în legătură cu lumea nevăzută, cu fiinţe nevăzute. Dar ei greşesc, scăpându-se de duhurile cele bune şi făcându-şi zei din duhurile cele rele, închinându-se lor.
În urcuşul duhovnicesc nu suntem singuri. Rostul Duminicii Sfântului Ioan Scărarul este de a ne îndruma să mergem permanent înainte către Hristos, în puterea Duhului Sfânt. Când ostenim şi nu mai putem urca spre El, purtând pe umeri crucea lui Hristos, să nu deznădăjduim, pentru că suntem în comuniunea Bisericii. Iar atunci când viem în aceasta comuniune, celălalt de lângă noi, care merge pe aceeaşi cale, devine un Simon din Cirene, care ne ajută să ducem crucea mai departe. În urcuşul duhovnicesc trebuie să înţelegem că nu suntem singuri, ci purtăm crucea pe care Hristos a pus-o pe umerii noştri, adaptată fiinţei noastre. Ca să înţelegem mai bine acest aspect al purtării crucii lui Hristos, să ne imaginăm drumul Golgotei, cu Iisus Care-şi purta Crucea spre răstignire.
După ce Iisus a fost osândit la moarte, prin răstignire, soldaţii romani L-au obligat să-Şi poarte crucea pe drumul calvarului, dar ostenit de atâtea batjocuri, scuipări şi schingiuiri a căzut de mai multe ori sub povara lemnului osândirii. Cum soldaţii voiau să-şi termine mai repede ordinul pe care-l primiseră, au silit pe un Simon din Cirene, care se întorcea de la ţarină, să poarte crucea lui Iisus. Obligat, Simon ia crucea şi urcă în urma lui Iisus pe Golgota. Iisus, bineînţeles că a auzit şi a văzut totul, cum acel Simon a fost silit să ducă povara ruşinoasă în locul altuia. Ce imagine?! Domnul merge înainte cu capul plecat, iar Simon nemulţumit şi cârtind că a fost sustras din drumul său, Îi târăşte Crucea lui Iisus, mergând în urma Sa.
Când Domnul Iisus a venit pe pământ, cu adevărat toate popoarele credeau în puterea răului şi în slăbiciunea a ceea ce este bun. Puterile cele rele stăpâneau lumea cu adevărat, aşa încât Însuşi Hristos a numit pe căpetenia lor, împăratul acestei lumi. Chiar şi ocârmuitorii evreilor au pus pe seama dracilor şi a puterii lor, toate lucrările cele Dumnezeieşti ale lui Hristos. Domnul Iisus a venit în lume ca să rupă şi să smulgă din rădăcină credinţa slabă a oamenilor în ceea ce este rău şi să semene credinţa în ceea ce este bun în sufletele lor; credinţa în puterea atotcuprinzătoare a binelui şi în firea de nebiruit şi răbdătoare a binelui. Hristos nu a năruit, ci a întărit credinţa străveche, a oamenilor, în duhuri. Cu toate acestea, El a dezvăluit lumea duhovnicească, aşa cum este ea cu adevărat, şi nu aşa cum li se părea oamenilor, care se aflau sub puterea drăcească înşelătoare. Dumnezeul Cel bun, înţelept şi atotputernic, este Domnul atât al lumii duhovniceşti, cât şi al celei trupeşti, al lumii văzute şi al lumii nevăzute. Duhurile cele bune sunt îngerii şi este greu de spus care este numărul lor. Duhurile cele bune sau îngerii sunt cu mult mai puternici decât duhurile rele. De fapt, duhurile rele nu au nici o putere să facă ceva, dacă Atotvăzătorul
Dumnezeu nu le îngăduie aceasta. Dar duhurile cele rele sunt de asemenea foarte numeroase. Într-un singur îndrăcit din ţinutul Gadarenilor, pe care Domnul l-a vindecat, se sălăşluia o întreagă legiune – câteva mii de duhuri rele. Aceste duhuri rele au înşelat oameni şi popoare întregi în zilele acelea, tot aşa cum astăzi, acestea înşeală pe mulţi păcătoşi, că ar fi atotputernici; îi înşeală că, de fapt, aceste duhuri sunt singurii zei şi că nu mai există alţii în afară de ei, iar duhurile bune nu ar exista. Dar oriunde S-a arătat Domnul Iisus, aceştia au fugit de El cu groază. Ei au recunoscut în El atât puterea, cât şi judecata, care îi putea vădi, izgoni din lumea aceasta şi arunca în prăpastia iadului. Ei şi-au făcut de cap în lumea aceasta, cu îngăduinţa lui Dumnezeu; ei s-au năpustit asupra oamenilor, precum muştele în jurul hoitului şi au gândit că lumea aceasta era pentru ei un adăpost sigur, ca sălaş al lor şi loc de hrănire al lor. Deodată, Purtătorul a tot binele, Domnul Iisus Hristos, S-a arătat înaintea lor şi ei au tremurat de frică şi au strigat: “Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”. Nimeni nu se înfricoşează de chinuire atât de mult cât se înfricoşează chinuitorul altora.
Orice urcuş presupune efort, echilibru şi forţă. Simoni de aceştia există până astăzi. Purtându-ne crucea, care de fapt, este a lui Hristos, pentru că viaţa noastră Îi aparţine Lui, o tărâm siliţi ca şi Simon din Cirene, o suportăm. Uităm că Hristos ne-a dat şi viaţa, dar ne-a dat şi crucea. Uităm că viaţa noastră este un urcuş către Înviere, uităm de cuvintele prin care ne-a spus că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33). Uităm că orice urcuş pe o scară presupune efort, echilibru şi forţă.
Din punct de vedere duhovnicesc, forţa care ne ajută să urcăm pe scara care duce la cer sunt virtuţile. „Virtute”, în limba greacă, înseamnă putere, deci, când împlinim o virtute din cele prescrise de Sfântul Ioan Scărarul se adaugă sufletului nostru o putere, o energie, care ne propulsează către înălţime.
Duhurile cele rele au chinuit oamenii vreme de mii de ani şi şi-au găsit plăcerea în aceste chinuiri. Dar, văzându-L pe Hristos, ei au tremurat înaintea celui mai mare chinuitor al lor şi erau gata să meargă din oameni chiar şi în porci, sau în oricare altă făptură, numai ca să nu fie izgoniţi cu totul din lumea aceasta. Dar Hristos nu S a gândit să-i alunge din lumea aceasta. Această lume este o lume a puterilor amestecate. Această lume este câmp de luptă, în care oamenii trebuie să aleagă în chip conştient şi de bunăvoie: să-L urmeze pe Hristos Biruitorul, sau să-i urmeze pe dracii necuraţi şi înfrânţi. Hristos a venit ca Iubitor al oamenilor, pentru a arăta puterea binelui asupra răului şi pentru a întări credinţa oamenilor în bine – şi numai în bine. Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte un exemplu, printre nenumărate altele, despre felul în care Domnul, în dragostea Lui pentru oameni, a descoperit încă o dată puterea binelui asupra răului, şi chipul în care S-a străduit El să întărească credinţa în bine, ca fiind atotputernic şi biruitor. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, ai milă de fiul meu, căci ste lunatic şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă. Această întâmplare este povestită de alţi doi Evanghelişti: Marcu şi Luca. Ei adaugă unele amănunte despre boala tânărului. El era singurul fiu la tatăl său şi era posedat de duh mut. Când acest duh rău îl apuca, îl arunca la pământ şi tânărul făcea spume la gură şi scrâşnea din dinţi şi înţepenea. Săgeţile duhului celui rău erau îndreptate în acelaşi timp în trei direcţii: înspre om, înspre întreaga zidire a lui Dumnezeu şi înspre Dumnezeu Însuşi. Băiatul era “lunatic”. Cum se poate aduce hulă lunii pentru boala omului? Dacă aceasta aduce nebunie şi muţenie într-un om, de ce nu face acelaşi lucru cu toţi? Diavolul nu se află în lună, ci în duhul cel rău, viclean care înşeală omul şi se ascunde: el învinuieşte luna pentru ca omul să nu-l învinuiască pe el. Diavolul caută în felul acesta să-l facă pe om să creadă că întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea şi că diavolul vine la om din natură şi nu din duhurile cele rele, care au căzut de la Dumnezeu. Şi victimele lor sunt lovite la schimbările lunii, pentru ca oamenii să gândească: “Vezi, acest diavol vine din lună!” – şi, pentru că luna este de la Dumnezeu, urmează că acest diavol este de la Dumnezeu. Aşa sunt înşelaţi oamenii de către aceste fiare prea crude şi viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: şi întreaga zidire se află în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. Deşi poate fi ceva care să împiedice mulţumirea trupească a omului, chiar şi aceasta este spre slujirea sufletului său, spre veselirea şi sporirea lui. “Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat”. “Toate acestea mâna Mea le-a făcut … zice Domnul”. Aşadar, cînd toate sunt de la Dumnezeu, toate trebuie să fie bune. Izvorul poate da numai atâta apă, câtă conţine; nu atâta cât nu are. În Dumnezeu nu se află nici un pic de rău; atunci, cum poate veni răul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Mulţi oameni neştiutori numesc rău toată suferinţa. În realitate, nu toată suferinţa este rea, ci, există suferinţă care este lucrarea diavolului şi mai există suferinţă care este vindecătoare de rău, răul însuşi fiind duhul cel rău care lucrează în omul nebun şi necumpătat. Suferinţa şi nefericirea care au căzut asupra multor împăraţi ai Israelului, care au făcut ceea ce este rău în ochii Domnului, au fost lucrarea şi urmarea păcatului lor. Cu toate acestea, suferinţa şi nefericirea pe care Domnul le îngăduie să cadă asupra celor drepţi, nu este lucrarea diavolului, ci un leac, atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei din jurul acestora, care înţeleg că suferinţa lor este trimisă de la Dumnezeu pentru binele lor. Atunci, suferinţa care vine din lovirile duhurilor rele asupra omului, sau ca o urmare a păcatului, este rea. Dar suferinţa pe care Dumnezeu o îngăduie să cadă asupra oamenilor, pentru a-i curăţi în întregime de păcat, îi scoate de sub puterea diavolului şi îi aduce aproape de Dumnezeu – această suferinţă curăţitoare nu este nici de la diavol, nici nu este rea în sine, ci este de la Dumnezeu, pentru binele oamenilor. “Bine este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările Tale”, spune înţeleptul Împărat David. Diavolul este rău şi calea diavolului este păcatul. În afara diavolului şi a păcatului, nu există nici un fel de rău. Duhul cel rău este răspunzător pentru chinuirile şi suferinţele acestui tânăr, nu luna. Dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu ar înfrâna duhurile cele rele şi nu i-ar ocroti pe oameni de acestea, fie nemijlocit, fie mijlocit, prin îngerii Săi, atunci, cât ai clipi din ochi, duhurile cele rele ar zdrobi întreaga lume în suflet şi în trup, tot aşa cum lăcustele zdrobesc seminţele pe câmp. “Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.” A spus Domnului tatăl copilului bolnav. Trei dintre ucenici nu erau de faţă: Petru, Iacov şi Ioan, care fuseseră cu Domnul pe muntele Tabor când El S-a schimbat la faţă şi coborâseră muntele dimpreună cu El, ca să găsească la poalele muntelui mulţime adunată în jurul celorlalţi Apostoli şi al copilului cel bolnav. Negăsindu-l pe Hristos, tatăl cel îndurerat şi-a adus fiul la ucenicii lui Hristos, dar nu le stătuseră lor în putinţă să-l ajute. Ei nu l-au putut ajuta, mai întâi, pentru lipsa lor de credinţă; în al doilea rând, pentru lipsa de credinţă a tatălui copilului şi, în al treilea rând, pentru întreaga lipsă de cedinţă a cărturarilor care erau de faţă, în jurul ucenicilor, cu care se aflau în stare de război. Credinţa slabă a tatălui se vădeşte în cuvintele sale către Hristos. El nu vorbeşte aşa cum a făcut-o leprosul: “Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Acolo vorbeşte credinţa puternică a omului. El nu vorbeşte nici ca dregătorul Iair, când I-a cerut lui Hristos să-i aducă fiica iarăşi la viaţă: “Venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” . Şi aici vorbeşte un om cu credinţa puternică. El vorbeşte şi mai puţin hotărât decât sutaşul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: “Numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Aici vorbeşte credinţă foarte mare. Dar cel cu cea mai mare credinţă nu spune nimic, ci numai se apropie de Hristos şi se apucă de marginea veşmântului Lui, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge şi mulţi alţii. Acest tată nu se poartă, nici nu vorbeşte ca aceştia, ci Îi spune lui Hristos: “Dar de poţi ceva, ajută-ne”. Dar de poţi ceva! Sărmanul om; desigur că el ştia foarte, foarte puţin despre puterea lui Hristos, ca să vorbească astfel cu Cel care poate toate lucrurile să le facă. Credinţa sa cea slabă a slăbit chiar şi puterea Apostolilor de a-l ajuta şi au mai ajutat la aceasta şi defăimările cele răutăcioase ale cărturarilor împotriva lui Hristos şi a ucenicilor Lui. “Dar de poţi face ceva”! aceasta descoperă doar o scânteie ştearsă de credinţă – foarte, foarte mică şi care se stinge uşor. Iar Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Domnul a grăit această ocară tuturor în general: tuturor necredincioşilor şi tuturor celor cu puţină credinţă din Israel şi tuturor celor care se aflau în faţa Lui: tatălui copilului bolnav, ucenicilor şi, în mai ales, cărturarilor. “O, neam necredincios!” Cu alte cuvinte: O, neam care s-a înrobit răului, diavolului, care crede cu neclintire în puterea diavolului, care slujeşte diavolului cu slugărnicie, şi se împotriveşte binelui şi se împotriveşte lui Dumnezeu; care are o credinţă slabă în bine sau lipseşte cu desăvârşire, şi fuge de bine cu răzvrătire! Şi de aceea Domnul adaugă cuvintele: “şi îndărătnic”. El a vrut în felul acesta să arate de unde vine necredinţa – din stricăciune sau, şi mai lămurit – din păcat. Necredinţa este urmarea; stricăciunea este pricina. Necredinţa este unirea cu diavolul, dar păcatul – stricăciunea – este calea care duce la această unire. Stricăciunea este starea de a fi căzut de la Dumnezeu şi necredinţa este întunericul, slăbiciunea şi groaza în care este aruncat omul când cade de la Dumnezeu. Dar vedeţi câtă grijă are Domnul şi cât de prevăzător este El în zicerile pe care le rosteşte. El nu spune pe nume, ci vorbeşte în general. El nu îi judecă pe oameni, ci îi deşteaptă. Nici nu Îl preocupă să aducă vreo ocară asupra vreunui om oarecare şi nici să-i umilească pe oameni, ci le trezeşte conştiinţa şi îi ajută ca să se ridice deasupra lor înşile. Ce învăţătură mare este aceasta pentru vremurile noastre, pentru neamul nostru, care dă drumul cuvintelor atât de grabnic şi îndată se simte ocărât! Dacă oamenii de astăzi, numai s-ar sili şi şi-ar măsura vorbele pe care le rostesc şi dacă ar pune capăt ocărilor unora faţă de alţii, jumătate din răul din lume ar dispărea şi jumătate din duhurile cele rele ar fi izgonite din mijlocul oamenilor. Auziţi cât vorbeşte de înţelept marele Apostol Iacov, învăţând de bine din exemplul Învăţătorului: “Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.”
Aşadar, îndemnul din Duminica Sfântului Ioan Scărarul poate fi astfel rezumat: creştini, tot înainte către Hristos, ca să ajungem la poarta Raiului, unde ne aşteaptă El, cel care se va recunoşte în chipul pe care ni l-a dat în dar şi-n faptele pe care le-am împlinit spre slava Lui! Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)