Sâmbăta lui Lazăr. Pomenirea morților
Pe pe drumul Betaniei, vechiul sat cu case de locuit în interiorul unor ziduri căzute singure, întrucât nimeni nu le-a dat jos vreodată, pietrele diverselor temelii, arcuri şi bolţi ce abia se mai ţin de câte un colţ de perete şi multe alte ruine erodate de timp ne trezesc amintirile vremurilor în care au trăit aici surorile Maria şi Marta, precum şi fratele lor, Lazăr. Informatiile pe care ni le ofera Sfintele Evanghelii despre Lazar sunt putine. Stim ca era din Betania, localitate identificata astazi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, "locul lui Lazar", care era fratele Martei si al Mariei. "Iisus iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar" (Sf.l Ev. Ioan) Din aceste cuvinte intelegem ca Lazar ocupa un loc aparte in inima Mantuitorului Hristos: se numara, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiati Lui, si, cu siguranta, aceasta se datora sinceritatii si deschiderii lor fata de Hristos. Intrucat Betania era la numai trei kilometri departare de Ierusalim, Iisus venea deseori in casa celor trei frati pe care ii iubea. Traditia spune chiar ca Lazar ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a facut cina Mantuitorului in casa sa.
In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obisnuia sa se retraga cu ucenicii Sai in locuri pustii. Ura conducatorilor religiosi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decat evidente pe care le savarsise si mustrarile adresate lor ii determinasera sa-I doreasca moartea. De aceea, cautau prilej pentru a-L prinde si a-L omori. Insa nu venise inca vremea, Hristos Insusi avea sa aleaga când sa fie dat in mainile lor. Hristos se afla, asadar, dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu, unde Ioan botezase candva. Aici a primit mesageri de la cele doua surori, Marta si Maria: Il rugau sa vina cat mai repede la casa lor, deoarece Lazar era grav bolnav. Nu se spune ce boala avea, insa aceasta era fara vindecare si ducea spre moarte. Totusi, Iisus nu raspunde imediat rugamintii lor; ramane inca doua zile in locul in care se afla. Apoi, insotit de ucenici, porneste spre Betania. Ajunge in sat in cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei si Mariei era inca mare: multi prieteni si cunoscuti de-ai lor erau inca alaturi de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o intalneste pe Marta, care, usor mustrator, Ii spune: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Hristos ii raspunde: "Eu sunt invierea si viata!", adica El este Cel care a adus la viata toate, dar si Cel care are putere sa biruiasca moartea. O va dovedi, de altfel, peste putine zile, cand, prin moartea Sa, primita de bunavoie, va birui moartea. O intalneste apoi pe cealalta sora, Maria, venita si ea in graba, intrucat auzise ca Invatatorul a sosit in satul lor. Vazand durerea celor doua surori si a prietenilor acestora, Iisus S-a intristat si El, si, in fata mormantului lui Lazar a plans.Hristos, Viata si Datatorul vietii, se afla fata in fata cu moartea. Cel care crease omul pentru o viata vesnica vedea inaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune si descompunere. Cere atunci sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului. Marta incearca sa se impotriveasca, spunand ca deja miroase urat, adica Lazar intrase in putrefactie. Hristos, indemnand-o sa aiba credinta, multumeste mai întâi Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample, apoi il cheama pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata.
Bucurie, uimire, cutremurare... Vazand minunea, unii dintre cei prezenti au crezut in Hristos, altii insa, amintind de fratii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea sa le fie trimis saracul Lazar inviat pentru a crede, au gasit cu cale sa mearga si sa-L pârască la farisei.
Betania, cu satul mormântului lui Lazăr, este situată spre răsărit, pe versantul estic al înălţimii ce se numea atunci Muntele Măslinilor, pe singura arteră centrală de acces, ce urcă din Valea Ierihonului şi duce la Ierusalim, Betania se afla în calea calatorului ori de câte ori vine sau se întorce din sfânta cetate. Pe aici obişnuia adeseori să treacă Domnul nostru Iisus Hristos. În mijlocul satului, chiar lângă drum, era aşezată casa celor trei fraţi, despre care s-au scris emoţionantele pagini din Sfânta Evanghelie. De la Ierusalim până în fostul sat Betania, pelerinul va trece prin Valea Cedrilor şi pe lângă Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Muntele Scandalului şi satul arab Abu Dis. Mormantul lui Lazar din Betania, cunoscuta in lumea araba sub denumirea de "al-Azariyya", este o localitate asezata pe una din culmile pietroase. Populatia Betaniei, avand un total de aproximativ 3.600 de oameni, este alcatuita din locuitori crestini si musulmani.Orasul Betania este certificat istoric inca din perioada civilizatiei romane. In imediata apropiere a acestuia s-au descoperit urmele unui asezamant mult mai vechi, datat in Epoca Fierului. Acesta se crede a fi fost orasul biblic "Anania" din tinuturile lui Veniamin, motiv pentru care in Noul Testament a ramas cu numele de "Betania" - (Beth Ananiah = Betania). Mentionarea biblica a cetatii lui Veniamin, stramoasa a Betaniei, se face in cartea vechi-testamentara Neemia sau II Ezdra: "Fiii lui Veniamin s-au asezat, incepand de la Gheba: in Micmas, in Aia, in Betel si in satele lui, in Anatot, in Nob, in Anania". (II Ezdra 11, 31-32). Mentionarea asezarii Betania in Noul Testament este facuta cu certitudine in mai multe locuri ale acesteia. Astfel, Betania este mentionata in trei din cele patru Evanghelii a Sf. Marcu, a Sf. Luca si a Sf. Ioan Teologul.
In jurul anului 490, Fericitul Ieronim scrie ca "Lazarium-ul", mentionat de Pelerina Egeria in jurnalul ei, este totuna cu casa de oaspeti a Mariei si a Martei, surorile lui Lazar. Astfel, conform lui Ieronim, se crede ca in acea perioada se vizita casa lui Lazar, si nu mormantul. Pelerinajul Egeriei din Saptamana Mare a Postului Pastelui este deosebit de important pentru Istoria Bisericeasca, insa acesta nu este foarte clar in toate datele oferite. Astfel, "chiar la ora 1:00, in Sambata Mare, toti au ajuns la Lazarium, care este Betania... pana la momentul in care ei au ajuns acolo, atat de multi oameni se adunasera, incat nu umplusera doar Lazarium-ul in sine, ci si pajistile din jur". Mormantul lui Lazar din Betania a fost cinstit, de-alungul timpului, atât de către creștini, cât si de către musulmani. In apropiere s-a ridicat si o biserica franciscana inchinata celui inviat de Hristos a patra zi din morti. Biserica franciscana a fost ridicată si ea pe unele ruine ale vechilor așezari din zona. Istoria nu ne-a lasat nici o urma a vreunei biserici in Betania, mai inainte de secolul al IV-lea, cu toate ca istoricul Eusebiu si pelerinul Bordeaux (333 d.H) mentioneaza faptul ca Mormantul lui Lazar se afla intr-o bolta sau cripta. Inainte de pelerinajul la cele mai importante mănăstiri construite pe locurile ce amintesc de Maria, Marta şi Lazăr, călătorul are posibilitatea să viziteze satul Abu Dis, aşezare aflată la sud de mănăstirea ortodoxă, cunoscut din Vechiul Testament sub numele de Bahurim. Este satul în care a intrat regele David şi unde rudele lui Saul l-au alungat pe David (II Regi 16, 5-8), iar Ionatan şi Ahimaaţ, prietenii lui David, urmăriţi de oamenii lui Abesalom, au fost ascunşi într-o fântână din curtea unei case (II Regi 17, 17-20). Pelerinajul continuă în Betania, unde se află mai multe mănăstiri, biserici şi locuri amintind de Vechiul Testament. Dintre toate acestea, mai importante sunt două mănăstiri de călugăriţe, pe care vi le propunem spre închinare şi rugăciune: una ortodoxă, unde era casa Martei şi a Mariei, şi alta catolică, alături de mormântul Sfântului Lazăr „cel a patra zi înviat“.
Locul unde Marta şi Maria au devenit modele biblice: Mănăstirea grecească de călugăriţe este situată în partea de est a fostului sat Betania. Mănăstirea a fost construită în anul 1879, de către patriarhul Antiohiei, Spiridon, pe locul casei în care a trăit familia lui Lazăr. Mănăstirea a fost înfrumuseţată de arhiepiscopul Grigorie Pipidiş şi apoi renovată, în 1961, de arhimandritul Teodosie. Aici, în absida din dreapta, se vede o bucată mare de stâncă, numită şi „Piatra întâmpinării“, adusă de la mormântul Sfântului Lazăr. Este piatra pe care au plâns Maria şi Marta când L-au întâmpinat pe Iisus Hristos cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit“. Evident, biserica mănăstirii, care este întotdeauna foarte curată şi plină de bună mireasmă, are ca hram „Învierea lui Lazăr“. Un miros deosebit de smirnă şi aromate îmbie pelerinii la reculegere şi rugăciune pe locul unde era casa Martei şi a Mariei şi unde a poposit, de atâtea ori, Domnul cu ucenicii Săi, ca să mănânce, să Se odihnească, să-Şi potolească setea. Aici a făcut minuni şi a mângâiat sufletele suferinde ale credincioşilor. Şi tot aici este locul unde a dojenit Mântuitorul pe Marta, pentru că se îngrijea prea mult de cele pământeşti. Şi unde a lăudat Domnul pe Maria, care iubea mai mult rugăciunea şi hrana cea cerească decât pe cea trupească. Ne aflăm, aşadar, în locul în care a împăcat Hristos pe Marta cu Maria, materia cu duhul, munca cu rugăciunea, grija de cele pământeşti cu grija pentru cele duhovniceşti, cum se spune atât de frumos în Sfânta Evanghelie: „Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute». Şi răspunzând Domnul, i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea»“ (Luca10,38-42). Aşezământul este înălţat pe locul unde se afla casa celor trei fraţi, prieteni apropiaţi ai Domnului: Marta, Maria şi Lazăr. Este, totodată, un bun prilej să aprindem câteva lumânări, să sărutăm Sfântul Jertfelnic şi piatra care a văzut pe Hristos şi pe Lazăr cel înviat. În absida dreaptă a bisericii a fost adusă o bucată mare de stâncă de la mormântul Sfântului Lazăr. La această mănăstire, pe 5 august 1959, soseşte Avrilia Papaiannis, viitoarea maică Gavrilia, numită și „asceta dragostei”. În timpul celor trei ani de vieţuire aici, a fost tunsă în monahism, primind numele de Gavrilia. Astăzi în mănăstire vieţuieşte o obşte de zece maici, dintre care cinci sunt cipriote. Stareţă este monahia Eupraxia.
Alături de mormântul lui Lazăr se află Mănăstirea „Sf. Lazăr“. Actualul sat, dezvoltat în jurul mormântului lui Lazăr, poartă numele el-Azariye (locuinţa lui Lazăr). Satul de pe vremea Mântuitorului se afla puţin mai sus de mormântul lui Lazăr, căci, precum toate mormintele din acea vreme, și acesta se afla în afara satului. Mănăstirea benedictină de călugăriţe, din Betania, a fost construită de arhitectul Barluzzi, pe ruinele bisericilor anterioare. Săpăturile arheologice au confirmat fondarea unei biserici pe aceste locuri de către cruciaţi, în anul 1134, în timpul reginei Melissende, pe ruinele unei biserici ortodoxe din secolul al IV-lea, care a fost reînnoită în secolul V şi a rezistat până în anul 614, când a fost dărâmată de către perşi. Refăcută ulterior, aceasta s-a menţinut până în timpul cruciaţilor, care o restaurează şi o transformă în mănăstire de călugăriţe Benedictine. Măreaţa catedrală, înălţată alături de aceste ruine, seamănă cu un dom occidental. Interiorul bisericii este decorat cu fresce şi mozaicuri, tot de tradiţie bizantină. Altarul principal, situat central, în raport cu intrarea în biserică, este construit din marmură neagră, cu nervuri albe, având aplicat pe faţă un basorelief de marmură albă, în care se vede un mormânt gol, străjuit la ambele capete de câte un înger. Deasupra altarului, într-un cadru ce se înscrie într-un semicerc, se află un mozaic ce-L înfăţişează pe Iisus adresându-se ucenicilor, situaţi în dreapta Lui, celor două surori care Îl întâmpină, precum şi localnicilor, care sunt prezenţi în stânga Lui. Cuvintele cu care se adresează Mântuitorul sunt: „Ego sum resurrectio et vita“, adică „Eu sunt învierea şi viaţa“. Pereţii bisericii sunt împodobiţi cu mozaicuri, în forma descrisă mai sus, şi fresce care înfăţişează scene din popasul făcut de Mântuitorul în această localitate, iar sub fiecare tablou se află Cuvântul extras din Noul Testament, versiunea latină, cu răspunsul lui lisus adresat Martei, cu prezenţa Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul şi apropierea femeii cu vasul de alabastru, plin cu mir, pe care-l toarnă pe capul lui Iisus. Este înfăţişată, de asemenea, şi frumoasa frescă ce ne aminteşte de momentul învierii lui Lazăr, chemat de Iisus cu cuvintele: „Lazare, veni foras“ - cuvinte latineşti, pe care pelerinul român le înţelege destul de uşor. In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a suficientei, a indreptatirii, asuperficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare: “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din inchistarea egoismului, a trufiei noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile duhului lumesc si de complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor noastre. Noi de multe ori stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara! Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte? Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii emancipate de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei. Riscul pentru noi, “oamenii de teorie” (cum ne numea Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cât mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential lânga noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii… „Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu te narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”
Se vede intrarea in mormantul lui Lazar. Acesta a fost sapat direct in stanca, insa nu se stie exact care era forma initiala a mormantului. Este probabil ca bolta acestuia sa se fi surpat sub greutatea bisericii cruciate ridicate deasupra lui. Intrarea originala a mormantului lui Lazar se poate observa in peretele vestic al anticamerei mormantului. Biserica moderna a Sfantului Lazar intampina pelerinii cu un imens mozaic infatisand pe Lazar, Maria si Marta. Acesta se afla in partea de sus a fatadei. Interiorul este decorat cu piatra lustruita si cu alte piese de mozaic. In deal, in partea stanga se afla Moscheea Ezra, ridicata in secolul al XVI-lea. Curtea moscheei este totuna cu atriumul vechii biserici bizantine, moscheea fiind ridicata in absida ce alcatuia capatul vestic al bisericii din secolul al XII-lea.
Urcând înca 25 de metri spre culmea dealului, pe partea stanga, apare intrarea în mormântul lui Lazar. Acest mormânt a fost săpat direct în stanca, insa nu se stie exact care era forma initiala a acestuia. Este probabil ca bolta acestuia sa se fi surpat sub greutatea bisericii cruciate ridicate deasupra lui. Intrarea originala a mormantului lui Lazar se poate observa in peretele vestic al anticamerei mormantului. Prezenta impunatoare a lui Hristos in fata mormântului si a mortii, vocea Sa poruncitoare prin care sufletul lui Lazar s-a intors în trupul mort, readucerea la viata a trupului lui Lazar, si prezenta plina de viata a lui Lazar in casa sa, impreuna cu cei apropiati lui, sunt preinchipuiri ale celor ce se vor petrece la cea de-a Doua Venire a Domnului. Cu adevarat, aceasta minune savarsita de Hristos a fost inchipuirea “invierii de obste a mortilor” (Sf. Chiril al Alexandriei). Intre invierea lui Lazar si invierea oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos exista, fara indoiala, o diferenta esentiala. Dupa inviere, Lazar nu a luat trup duhovnicesc, ci acelasi trup pe care il avea inainte sa moara, cu toate trasaturile caracteristice stricaciunii si supunerii fata de moarte, drept care avea nevoie in continuare de hrana si de toate cele necesare pentru intretinerea trupului biologic. Acest lucru reiese si din faptul ca mai apoi el a murit din nou. Asadar, in ciuda invierii sale, el a luat trup muritor si vremelnic. Insa dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos, când trupurile vor invia, ele vor fi duhovnicesti, nemaiavand nevoie de hrana, de somn, de apa sau de vesminte. Invierea lui Lazar a aratat ca Hristos, Care a săvârsit aceasta mare minune prin Dumnezeirea Sa, poate sa ii invieze pe oameni in ziua pe care El o va alege. El este Dumnezeu puternic si stapanitor. “Lazar, prietenul nostru, a adormit“. Dupa cum se vede in Evanghelie, Lazar era prieten cu Hristos. Nu numai el, dar si surorile sale, Maria si Marta, Îi erau apropiate Domnului. Comunicarea si legatura Mariei si a Martei cu Hristos si indrazneala pe care o aveau fata de Acesta arata apropierea dintre ei. Surorile lui Lazar i-au trimis veste lui Hristos: “Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav” (Ioan 11, 3). Iubirea lui Hristos fata de intreaga familie reiese din fraza: “Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar” (Ioan 11, 5). In ceasul in care Hristos a anuntat moartea lui Lazar, l-a numit pe acesta prieten al Sau si al tuturor ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru a adormit“ (Ioan 11, 11). Atunci când Maria a venit plângând in intampinarea Domnului si a ucenicilor, vazand durerea ei si auzind cele spuse de ea, Hristos a lacrimat, iar iudeii au zis: “Iata cat de mult il iubea“ (Ioan 11, 36). Dupa invierea lui Lazar, Hristos a mers in casa acestuia la cina pe care I-au pregatit-o (Ioan 12, 1-3). Asadar, din aceste fragmente se vede faptul ca Hristos îl iubea foarte mult pe Lazar si pe surorile lui. Sf. Andrei al Cretei l-a numit pe Lazar fericit pentru ca era iubit de Hristos, Care este Insasi Iubirea. In continuare, el spune ca nu este deloc de mirare faptul ca si femeile, adica Marta si Maria, erau iubite de Hristos – care a venit in lume ca sa cheme la El pe toti oamenii – pentru ca aveau barbatie sufleteasca. Aceasta inseamna ca Marta si Maria, care simbolizeaza practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea), dupa cum vom vedea mai tarziu, depasisera bariera emotionala si iubeau deplin si adevarat. Prin urmare, ele erau vredinice de a fi mult iubite de Hristos.
Faptul ca Hristos l-a inviat pe Lazar la patru zile de la moartea acestuia a avut o motivatie precisa, tinand cont ca El nu a facut nimic fara un anumit scop. Comentand acest episod, Sfintii Parinti ai Bisericii aduc in atentie motivele sale principalele, fara insa a epuiza tema. Mai intai, iudeii trebuiau sa creada ca Cel care are putere sa invieze un om mort de patru zile are puterea de a Se invia si pe Sine dupa trei zile: „Pentru ca mai degraba este a se ridica din morti dupa trei zile decat dupa patru zile” (Sfantul Andrei al Cretei). Apoi, cu cat trecea mai mult timp din ziua mortii, cu atat mai mult era pretuita puterea lui Hristos (Sfantul Andrei al Cretei). In plus, fiindca incepuse descompunerea trupului, minunea avea sa fie nemaivazuta, dat fiind faptul ca Hristos a curmat avantul stricaciunii (Sfantul Andrei al Cretei). De asemenea, pentru ca invierea lui Lazar reprezinta prevestirea invierii de obste a oamenilor, Hristos l-a inviat pe Lazar in cea de-a patra zi, astfel incat sa arate ca invierea de obste se va face din cele patru elemente din care este alcatuit trupul omenesc. Din toate cele prezentate aici, se vede faptul ca, prin invierea lui Lazar, Hristos preinchipuie invierea de obste a trupurilor omenesti, Acela Care l-a inviat pe Lazar, ce era mort de patru zile si mirosea, poate sa-i invieze si pe oamenii ale caror trupuri s-au descompus dupa iesirea sufletului din ele. De altfel, invierea viitoare a trupurilor se mai numeste si renastere sau rezidire, pentru ca este vorba despre o noua creare. Aceasta noua creare nu inseamna ca trupurile vor capata o alta forma, fiindca, ramanand aceleasi, ele vor fi izbavite de stricaciune si de stapanirea mortii, devenind trupuri duhovnicesti. In acord cu cele spuse până in acest moment este si talcuirea pe care a facut-o Sf. Andrei al Cretei cuvintelor Mantuitorului - Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43) Talcuind porunca lui Hristos, Sf. Andrei spune ca ea are doua motivatii. Mai intai, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut lui Lazar sa invieze pentru a arata cum va fi invierea cea de obste si cum, intr-o clipita, fiecare fiinta se va insufleti. Ceea ce s-a petrecut cu Lazar, care, la vocea lui Hristos, a inceput sa se miste si a iesit din mormant, la cea de-a Doua Venire a Domnului, se va petrece cu toti oamenii. Acela Care a spus odinioara sa fie lumina si sa fie tarie, acum porunceste: vino afara. Asa cum afirma Sfantul Andrei al Cretei, observam ca lui Lazar i s-au petrecut lucruri greu de inchipuit, pentru ca trupul sau a inceput a se misca, desi incetasera toate functiile sale. Astfel, vedem ca are respiratie in nari, ca venele ii sunt pline cu sange, in vreme ce vocea i se reintoarce in faringe, vorbele ii intra in urechi, ochii au puterea sa vada si nasul sa miroasa, mersul se face in mod firesc si, in general, tot trupul este inviorat si functioneaza normal, pentru ca sufletul s-a intors. In al doilea rand, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut prietenului Sau, Lazar, sa invieze pentru a vedea toate lucrurile straine si peste fire care urmau sa se petreaca in acele zile la Ierusalim. Hristos ii vorbeste lui Lazar la persoana a doua si-i spune ca trebuie sa invieze pentru a-L vedea rastignit cu talharii si adapat cu otet si cu fiere, batut in cuie si impuns in coasta cu lancea, chinuindu-Se sub lumina soarelui, la mijlocul zilei, iar intunericul sa acopere soarele, Iudeii sa-L batjocoreasca si El sa teologhiseasca cu talharul. Asadar, invierea lui Lazar trebuia sa arate felul in care se va face invierea de obste, dar si sa aduca marturia lucrurilor infricosatoare care urmau sa aiba loc in Ierusalim. Prin urmare, mortii inviati trebuiau sa confirme nerecunostinta si rautatea oamenilor.
Inviindu-l pe Lazar, Hristos a facut cel mai mare lucru cu putinta. Totusi, El a cerut ca Lazar sa fie dezlegat de ceilalti, avand in vedere faptul ca, asa cum erau inmormantati oamenii pe atunci, acesta era legat de maini si de picioare cu fasii de panza alba, iar fata ii era acoperita de o mahrama, adica de o basma. Porunca lui Hristos a fost categorica: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga (Ioan11,44). Şi acest lucru a avut o motivatie precisa, pentru ca procedand astfel, Hristos i-a facut martori ai celor intamplate pe iudeii care erau de fata, acestia convingandu-se cu mainile lor ca ceea ce s-a petrecut nu a fost o inchipuire. Iudeii trebuiau sa-l dezlege pe Lazar, iar acesta urma sa fie lasat sa mearga singur, astfel incat sa inteleaga cu totii ca cel care fusese mort si care incepuse sa putrezeasca nu mai avea nevoie sa fie sustinut pentru a merge, deoarece capatase o noua viata (Sf. Andrei al Cretei). In plus, fraza Dezlegati-l si lasati-l sa mearga exprima izbavirea omului de stricaciunea pacatului si a mortii la invierea de obste din morti. Intr-o anumita masura, pacatul ne-a infasurat chipul in valul rusinii si ni l-a legat cu pecetea mortii. Insa, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, trupurile noastre vor invia, iar noi ne vom misca liberi de stricaciune si de rautate. In acest fel, se va implini cuvantul Profetului Maleahi: Şi va rasari pentru voi, cei care va temeti de numele Meu, soarele dreptatii, cu tamaduire venind in razele lui si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat (Mal. 3,20). Asadar, aceasta fraza a lui Hristos este preinchipuirea invierii de obste a oamenilor, care va insemna izbavirea de stricaciune si de moarte (Sf. Chiril al Alexandriei). De asemenea, prin aceasta fraza Hristos a dezvaluit actiunea puterii sfinte, dar si necesitatea actiunii puterii omenesti, pentru ca toate trebuie facute teantropic [divino-uman].Hristos l-a inviat pe Lazar prin puterea Dumnezeirii Sale, dar oamenii au fost aceia care au trebuit sa-l dezlege, iar Lazar insusi a trebuit sa mearga. Dumnezeu nu-l inlocuieste pe om, ci face ceea ce omul nu poate, in vreme ce omul trebuie sa lucreze in armonie cu energia lui Dumnezeu. Daca, dupa invierea duhovniceasca, care are loc prin Tainele Bisericii, adica prin darul lui Hristos, nu urmeaza propria noastra stradanie, atunci harul lui Dumnezeu este acoperit de patimi, iar omul va fi din nou cuprins de moarte. Învierea lui Lazăr reprezintă o mărturie a învierii – atât cea a lui Hristos cât și cea de obște, dar și victoria asupra morții a lui Hristos, miracolul Învierii lui Lazăr este "apogeul" Evangheliei lui Ioan și dovada de netăgăduit a dumnezeirii lui Hristos. De asemenea, este evenimentul care a declanșat succesiunea de fapte care au dus la arestarea și la Patimile Domnului.
Lazar cel înviat devine episcop al Ciprului. După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor prin omorârea arhidiaconului Stefan, Lazar a fugit, împreuna cu surorile lui, in insula Cipru. Era si el căutat pentru a fi omorât, deoarece însasi existenta lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos:fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au întalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit. Avand totdeauna în fața ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazar nu a mai zâmbit niciodată. A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, împaratul Leon Inteleptul, care avea o mare prețuire față de Sfântul Lazar și care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazar, a mutat moastele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaste, a oferit bani și meșteri care au ridicat, în Larnaca, biserica "Sfântului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, când cruciații au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, și moastele lui Lazar. Pastrate initial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii "Sfântul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfântului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".
Ne vom opri asupra faptului că Biserica praznuieste invierea lui Lazar ca pe o adeverire a invierii de obste a oamenilor. De aceea, in troparul sarbatorii cântăm triumfator: “Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“. In acest fel, Hristos a oferit certitudinea ca ii va invia pe toti oamenii. Asadar, nu vor invia numai dreptii, in vreme ce pacatosii vor disparea, ci vor invia cu totii si se vor infatisa inaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos. La slujba înmormantarii creștinilor, dar si la fiecare pomenire a celor adormiți, Sfântul Lazar este chemat să mijloceasca pe lângă Hristos: "...pentru rugaciunile Sfântului si dreptului Lazar cel înviat a patra zi din morți..." Amin (postat pe fb de ioan monahul)