Sa-ti fie dupa cum ai crezut, sau după credința ta ?!
Aceste cuvinte, pe care le rostește Hristos cu ocazia unor vindecari, reprezinta, am putea spune, chintesenta Judecatii prin care vom trece, fiecare, la sfarsitul vietii. Cuvintele suna ca o sentinta si arata, ca, intr-un anumit sens, omul isi face singur judecata, ca fiecare isi hotaraste in mare masura singur soarta sufletului sau in vesnicie.
Dar ce inseamna sa credem? Inseamna oare numai sa credem “in Dumnezeu” si, cum zic protestantii adepti ai principiului “sola fide”, sa-L primim in inima noastra pe Iisus ca Salvator al nostru si… gata, ne-am asigurat mantuirea?!
In niciun caz! Inseamna, atunci, ca e de ajuns sa “credem si sa marturisim drept” Crezul Ortodox, sa fim de partea cea buna, “traditionalista” si sa luptam impotriva apostaziei (altora) si pentru pazirea credintei si a Traditiei curate, nefalsificate?
E foarte bun si necesar lucru, dar e departe de a ne indreptati sa ne consideram credinciosi numai prin aceasta! “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie, nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. “da ,dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti, cu adevarat în acestă Biserică?”
Desi stim bine care este Biserica si ca in ea avem mantuire, a fi efectiv in Biserica sau a crede cu adevarat nu este atat de usor si nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezinta realitati in primul rand ale duhului, ale inimii.
Marea noastra problema, este neconvertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al înșelarilor.
Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme.
Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”.
Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului.
Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar.
Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata: Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.
Noi, astazi, cu greu mai stim ce este credinta, pentru ca… cu greu mai stim ce este smerenia autentica si rostirea sincera a cuvintelor “umilicioase”, de prihanire a noastra insine. Ne-am obisnuit cu “manierisme”, ne-am invatat sa ne smerim “automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, sa ne ghemuim imaginar in ipostaze ale unei “smerenii” teatral-emotionale, in care ne centram tot pe… starea noastra de bine sau pe imaginea de sine.
Sau… ce sa mai spunem de amarnica, de cumplit de dureroasa ratacire a celor care – parca tot mai multi – au ajuns pur si simplu sa dispretuiasca smerenia insasi, sa nici nu se mai osteneasca sa o caute, invocand fie teama de a nu cadea in imitatiile ei pietiste sau fatarnice, fie grija (legitima, altminteri) de a nu-si pierde demnitatea.
Smerenia adevarata a ajuns astazi, mai mult ca oricand, floarea cea mai rara de pamant si din biserici. Si cu cat se vorbeste mai mult despre ea, cu atat este mai putin de gasit. Si nu ne referim aici la culmile acestei virtuti, la “smerenia lui Hristos” pe care o traiau Sfintii, ci numai la inceputul acestei cai, la prima treapta, obligatorie pentru mantuire: a sinceritatii interioare, a iesirii din minciuna fata de sine, a realismului duhovnicesc.
Fara a lupta mereu sa primim si sa cultivam acest fel minimal si esential de smerenie ne amagim total cu numele de crestin. Iar sinceritatea in fata constiintei noastre nu mai exista pentru ca nu mai exista in realitate pocainta, pentru ca nu mai avem deprinderea cercetarii permanente de sine, pentru ca… nu mai avem (daca am avut vreodata!) viata launtrica, pentru ca nu mai acordam timp – uneori nici macar cand ne pregatim de Sfintele Taine – convorbirii fara menajamente cu noi insine.
Fugim, fugim, fugim, fugim 24 de ore din 24. Fugim imbatandu-ne cu planuri, cu vise, cu ambitii desarte; fugim ca sa ne umplem mintea cu imagini, informatii si idei care nu ne folosesc; fugim sa cunoastem cat mai multe, sa gustam din toti pomii raiului pamantesc, sa nu pierdem “ocazii”, “evenimente”…
Mereu se petrece ceva important care sa ne justifice fuga. Si daca nu se petrece, totusi, inventam noi pana la urma ceva care sa ne umple pana la refuz agenda. Si nici macar nu mergem incet, ci in toate fugim… Nu mai stim sa citim nici carti sau articole duhovnicesti decat in fuga, nu mai stim sa ne rugam decat pe fuga…
Fugim si la cumparaturi, fugim sa ne distram, fugim neaparat la mare acum, ca e sezon si nu putem rata ocazia (ce daca suntem crestini “bisericosi”, sa terminam, domnule, cu falsele pudori, acolo ne dezbracam in sfarsit, in voie, fara sa se mai planga nimeni de indecenta noastra…), intram pe Internet ca sa fugim de noi, scriem sau trancanim, barfim cat mai mult, real sau virtual, ca sa fugim de noi, ne uitam la TV… din aceleasi motive.
Dar nu, nu doar atat: ci facem multe “fapte”, de misiune, de marturisire, de ajutor, proiecte de folos oamenilor, ne implicam in n activitati… ca sa ne dam totusi iluzia ca “facem pentru Dumnezeu”.
Traim la maximum imprastiat si agitat, doar-doar om uita de chipul acela hidos pe care l-am zarit ca intr-o strafulgerare, intr-un ciob din oglinda constiintei. Nu ne place deloc ce e acolo, cum nu ne plac adevarurile dureroase, nu ne place sa auzim cuvinte “triste”, “pesimiste”, “apocaliptice”, care ne-ar putea sili cumva sa ne trezim din betie, sa ne oprim din alergare. Iar daca totusi, macar de frica, ne lasam cateva clipe cercetati de constiinta, ne dam atunci seama cat traim in amagire, ca ne asfixiaza mandria si minciuna, ca ne e scarba de noi insine, ca nu (mai) avem de mult relatia aceea vie cu Dumnezeu, nu (mai) avem credinta aceea lucratoare, care mantuieste.
Dar… nu avem vreme sa aprofundam toate astea, nu putem sa stam sa analizam de ce am ajuns asa si cum putem iesi, pentru ca… reincepe fuga. Avem treburi, nu avem timp de pierdut!
Sau, si mai grav si mai trist, fugim permanent de chinul a ne judeca pe noi insine, gasindu-ne drept refugiu si ocupatie preferata si cotidiana…. judecarea altora, barfirea si poate chiar batjocorirea lor, rafuiala publica, pana acolo incat – fereasca Domnul – ajungem sa credem ca Domnul cere de la noi “sa sarim la gatul” altor oameni, sa-i biciuim, sa-i acoperim de invective, sa-i scuipam…
Desigur, insa, totul in numele “dreptatii”, al “adevarului”, al “corectitudinii”. Daca unii manifesta, cum scriam candva, “un complex al ne-judecarii” – simtindu-se excesiv timorati fata de orice situatie care cere o analiza sau o critica echilibrata si lucida sau chiar o atitudine ferma, dar in duh crestinesc si izvorata din durerea inimii, iar nu din patima – in acelasi timp altii ajung sa creada, practic, ca porunca “ne-judecarii” nu ii priveste pe ei, ca nu are nicio arie de aplicabilitate in viata lor.
Se poate ajunge pana la ceva infricosator, in care dispare, parca, orice urma de frica a lui Dumnezeu, de amintire ca, totusi, si pe noi ne va judeca candva, Dumnezeu si ca, poate, atunci, chiar vom avea nevoie de mila! Dar nu, noi nu ne lasam pana nu-l sugrumam pe cel pe care-l socotim “datornicul” nostru.