„Să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ”(Mc. 2, 1-12)
Evanghelia Slăbănogului din Capermanum, a doua din Post, ne invata tot despre dreapta credință și ne spunne că este nevoie ca aceasta credința dreapta sa fie una pe care oamenii o vad si Dumnezeu o vede. Trebuie sa fie insotita de fapte ale credinței. Credința se arata, se vede, este citita de cei din jurul nostru prin ceea ce facem, se vede in ceea ce alegem, ea ne dictează ceea ce gândim, ceea ce vorbim, ceea ce făptuim. Un om care se uită din afară în viaţa noastră îşi da seama daca avem sau nu credință sau câtă avem văzând faptele noastre, văzând viețuirea noastră.
Cât de actuală este pilda omului slăbănogit, lumii slăbănogite de astazi. Boala, precum păcatul, a devenit o realitate generală şi universală, pe care libertatea umană nu o poate restrânge, în ciuda faptului că apariţia şi consolidarea acesteia îi sunt atribuite. Şi motivul pentru aceasta este acela că prin moarte, natura umană a fost segmentată şi nu a mai continuat să fie purtată de către fiecare persoană, în plenitudinea sa, în întregime. Omul fără cămin, nesigur şi scindat, caută neliniştit şi nerăbdător să-l întâlnească pe Dumnezeu „faţă către faţă“, spre a se întregi, dobândind sens şi ipostas real şi spre a se odihni lângă El. Şi aceasta denotă că locul omului în lume nu se stabileşte întâmplător sau fatal sau datorită vreunei necesităţi, ci din relaţia lui vindecătoare cu Dumnezeu. Scopul şi sfârşitul lui nu poate fi decât persoana iubită a Creatorului lui. Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă mai ales atunci când boala survine pe neaşteptate, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi. Atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor care nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor. Poate că în aceste ceasuri omenire nu poate face nimic fara Dumnezeu. Este viaţa noastră conformă cu credinţa pe care spunem că o avem? Faptele noastre dinafară sunt ele fapte ale credinţei pe care o mărturisim?
Credinţa se vede, nu e ceva în particular, de neafişat, ci ea trebuie să răzbată din tot ceea ce facem. Viaţa noastră ne spune cum este credința noastră. Adică ea, credinţa, nu-i un set de învăţături teoretice la care noi aderăm, ci ea este ceva care se pune în practică foarte concret. Ne spune lucrul acesta tot Sf. Scriptură în Epistola Sfântului Apostol Iacov:Ce folos, fraţilor, dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Că, dacă un frate sau o soră este lipsit de haine şi de hrana cea de toate zilele şi voi i-aţi spune: Du-te şi încălzeşte-te şi hrăneşte-te!, dar nu i-ar da cele de trebuinţă trupului, care ar fi folosul? Şi concluzionează: Aşa şi cu credinţa, fără de fapte este moartă în ea însăşi.
Adică nici nu există credinţă dacă cineva nu-şi mărturiseşte această credinţa în faptele cele concrete faţă de semenul lui. Că tot Sfânta Scriptură spune: Nu poţi zice că iubeşti pe Dumnezeu dacă nu te interesează de fratele tău. Deci Domnul Hristos a văzut credinţa acestor oameni atunci când ei l-au adus pe acest slăbănog crezând că Domnul Hristos poate să-l vindece. Adică ea, credinţa, nu-i un set de învăţături teoretice la care noi aderăm, ci ea este ceva care se pune în practică foarte concret. Ne spune lucrul acesta tot Sf. Scriptură în Epistola Sfântului Apostol Iacov:Ce folos, fraţilor, dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Că, dacă un frate sau o soră este lipsit de haine şi de hrana cea de toate zilele şi voi i-aţi spune: Du-te şi încălzeşte-te şi hrăneşte-te!, dar nu i-ar da cele de trebuinţă trupului, care ar fi folosul?
Şi concluzionează Sf. Ap. Iacov: Aşa şi cu credinţa, fără de fapte este moartă în ea însăşi. Adică nici nu există credinţă dacă cineva nu-şi mărturiseşte această credinţa în faptele cele concrete faţă de semenul lui. Că tot Sfânta Scriptură spune: Nu poţi zice că iubeşti pe Dumnezeu dacă nu te interesează de fratele tău. Deci Domnul Hristos a văzut credinţa acestor oameni atunci când ei l-au adus pe acest slăbănog crezând că Domnul Hristos poate să-l vindece.
Vazand credinta celor patru, a tamaduit Hristos pe paralizat. Ce inseamna aceasta? Aceasta ne incurajeaza pe noi sa credem ca putem cere de la Dumnezeu iertare de pacate, sanatate, implinirea bunelor cereri etc, si pentru cei ce nu sunt, pentru un motiv sau altul, impreuna cu noi la rugaciune: pentru cei de acasa, pentru cei aflati in nevoi, pentru cei din spitale, pentru cei din inchisori, pentru cei care nu pot sau nu vor sa vina cu noi la biserica. Putem sa purtam in sufletele noastre pe cei dragi ai nostri, vii sau adormiti, si sa-i „aducem” macar in felul acesta la altar, cerand Bisericii sa se roage pentru ei: pentru cei care nu pot, pentru cei care nu stiu si pentru cei care nu vor sa se roage.
Evanghelia de astazi ne incredinteaza ca, daca vom avea putina dragoste fata de aproapele si ne va pasa de sufletul lui, putem sa-l aducem chiar si in felul acesta inaintea lui Dumnezeu, iar El, care cauta spre noi cu atata iubire si ne asculta cu atata rabdare, priveste cu bunavointa spre rugaciunile noastre pentru ceilalti. Daca ar cauta Domnul numai la vrednicia faptelor, nu s-ar mai mantui nimeni, insa El cauta si la gandul nostru cel bun si la intentia noastra frumoasa, asa cum a cautat si la intentia si la credinta celor patru care l-au adus astazi pe paralizat. A primit gandul lor frumos, a cautat la jertfa lor si a ascultat rugaciunea lor tainica pe cand il purtau cu speranta pe targa. S-a aratat Dumnezeu „impresionat” de dorinta lor sfanta si n-a mai pretins paralizatului nimic, ci i-a zis doar: „Iertate sunt pacatele tale!”
Căci zice tot Sfânta Evanghelie: Aşa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor ca, văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl Cel din ceruri. Faptele credinței, faptele de milostenie, faptele care certifica aceasta credința dreapta pe care o avem. Nu sunt fapte ca să ne arătăm noi, să ne lăudăm cu ele, ci prin ele să se slăvească Dumnezeu, prin ele cei care nu cred în Dumnezeu să spună: Uite la ce duce credinţa cea dreaptă! Credinţa cea dreaptă schimbă vieţile, credinţa cea adevărată îi face pe oameni mai calzi, mai umani, cu iubire faţă de semenii lor. Cineva care este indiferent fata de semenul sau nu cred ca poate sa spună in fata lui Dumnezeu ca el crede in Dumnezeu. Cine insala pe fratele sau, cine fură, cine este nesincer, cine adună doar pentru el, acela nu poate să spună că are credinţă. Sau poate să spună, dar nu cred că cineva îl crede.
Ce e important în Evanghelia de astazi este ca avem de-a face practic cu o minune a Domnului Hristos si cu o minune facuta de oamenii acestia care au determinat minunea, care au facut ce puteau ei pentru a-l duce pe slabanog in fata Mantuitorului. Si aici e vorba de lumina bunatatii omului. Practic, lumina in care suntem chemati sa traim este aceasta lumina a inimii iubitoare, care ne-a fost cultivata de inaintasii nostri si pe care nu avem voie, cumva, sa o lasam sa se intunece. Vedeti cate potrivnicii sunt in jurul nostru astazi. Or, omul lui Dumnezeu, omul care traieste sub oc.rotirea lui Dumnezeu, sub indrumarea lui Dumnezeu, e un om bun, un om al inimii”.
Boala omului contemporan este slabanogirea, paralizai duhovnicească. 90 sau 95%, desi se declara crestini, sunt botezati, dar un procent foarte mare mai degraba practica un tic social, un reflex social sau niște sentimentalisme (in comportamentul religios): “imi place cum se canta, imi dau lacrimile, aprind o lumanare ca e de bine, ma linisteste…”. Aceasta este starea mult prea multora din neamul nostru – nu vorbim aici de pagani, ci de oameni botezati orthodox
,,Sănătatea şi boala sunt mijloace de mântuire aflate in mâinile si purtării de grijă pentru noi a lui Dumnezeu, atunci când oamenii se folosesc atât de una, cât şi de cealaltă in duhul credinţei… Ele duc insă la pierzare atunci când oamenii se folosesc de ele in chip samavolnic. (Sfântul Teofan Zăvorâtul) „Cum anume slujeşte spre mântuire ceea ce trimite Dumnezeu poţi să nici nu mai iscodeşti, invaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul, căci poate nici nu vei afla. Dumnezeu trimite unele boli spre pedeapsă, ca pe o epitimie, pe altele spre invăţătură de minte, ca omul să-şi vină în fire, pe altele ca să izbăvească de necazul in care ar fi căzut omul dacă ar fi fost sănătos, pe altele ca omul să dea dovadă de răbdare şi astfel să merite mai mare plată, pe altele ca să cureţe de toată patima, şi pentru multe alte pricini…”
Conştientizarea de către om a însemnătăţii duhovniceşti pe care o poartă boala sa era considerată de către Sfinţii Părinţi drept unul dintre cele mai importante obiective şi una dintre condiţiile insănătoşirii. În scrierile lor, Sfinţii Părinţi urmăresc trairile duhovniceşti de profunzime pe care le incearcă omul in diferitele stadii ale bolii. Când omul nu cârteşte, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţe, el se invredniceşte de mare slavă şi este deopotriva cu un ascet-pustnic. Dar în timp ce boala este un fenomen foarte răspândit, nevoinţele ascetice ale pustnicilor sunt la indemâna unui număr restrâns de oameni. Prin boală se poate mântui şi poate chiar ajunge la desăvârşirea duhovnicească nu doar bolnavul, ci şi cel care-l ingrijeşte. Amândoi creştinii – cel bolnav şi cel care-l ingrijeşte – primesc de la Dumnezeu aceeaşi răsplată. Slujirea cu discernământ a celor bolnavi ne ajută să dobândim sămţământul aşa-numitei „impreună-pătimiri” şi să invingem patimile păcătoase. In această privinţă, Cuviosul avvă Dorotei arată că bolnavul îi face mai mult bine doctorului decât doctorul bolnavului.
Bolile provin din cauze naturale (Tobie 2, 9-10), din lucrarea dracilor (Luca 13, 16; I Corinteni 5, 5), din lucrarea sfinţilor ingeri (Fapte 12, 21-23) şi din lucrarea lui Dumnezeu insuşi (Ps. 38, 15). Adeseori, diferitele motive şi cauze se intrepătrund de aşa ma manieră că este greu să deosebim principalul de secundar. De pildă, boala dreptului Iov a fost condiţionată de vicleniile satanei, pe care Dumnezeu, in ultimă instanţă, le-a intors in bine. Cel Preaînalt l-a ruşinat pe satana, iar sfântului i-a dăruit cununa muceniciei.
„In timpul bolii, simţim că viaţa omenească se aseamănă cu o floare ce se ofileşte indată ce şi-a deschis petalele şi cu un nor care se destramă fără să lase urmă; că zilele noastre pier ca umbra; că trupul nostru se usucă asemenea ierbii câmpului; că viaţa celui mai tare om este doar răsuflare; că ea se scurteaza cu fiece răsuflare şi că bătăile inimii lui, ca bătăile unui metronom, îl apropie de ceasul ultim, care aproape intotdeauna bate in clipa când el crede că până in acel ceas mai e incă mult“.(Sf. Tihon) In faţa morţii se depreciază, pălesc valorile materiale şi creşte insemnătatea celor duhovniceşti. După cum glăsuieşte inţelepciunea populară, „giulgiul n-are buzunare“. Atunci inţelegem nu doar cu mintea, ci şi cu inima că ultima locuinţă pământească a omului e mormântul şi ultimul acoperiş deasupra capului e capacul sicriului. Vai de omul ale cărui căutări morale se sfârşesc toate la marginea mormântului!
După cum se spune, „dincolo nici nu iei nimic cu tine, nu-ţi aduce nimic nimeni“.O boală periculoasă, apropierea morţii constituie un examen moral. Acesta se poate incheia printr-o transfigurare morală, obligă să reevaluăm sensul vieţii, să conştientizăm mărginirea şi tragismul existenţei noastre. Din acest punct de vedere, boala este un prilej de “autoverificare, de rugăciune intensă“, când sufletul intră intr-o stare calitativ nouă. „Patul de moarte” este pat al cunoaşterii de sine şi şcoală a smereniei, trecând prin care vei vedea cu ochii tăi că eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17). Această şcoală ne eliberează de amăgirea şi automulţumirea duhovnicească, ne invaţă să vedem puterea lui Dumnezeu, care intru neputinţa omenească se săvârşeşte ( II Cor 12, 9).
Cel ce suferă cu trupul a isprăvit cu păcatul, remarcă Apostolul Petru, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu (I Petru 4, 1-2)
Mulţumită bolilor ne este mai uşor să ne vedem păcatele şi să nu ne delimităm, să nu ne dezicem de ele, ci să ne recunoaştem răspunzători faţă de dreptatea dumnezeiască. Asta inseamnă să ne vedem aşa cum suntem, in lumina cea adevărată a lui Hristos, şi să ne intristăm pentru starea noastră căzută, dar să nu deznădăjduim. Prin pocăinţă, omul dobândeşte şansa harică de a crede in Dumnezeu.Boala căleşte sufletul credinciosului şi îl curăţeşte aşa cum se curăţă în foc aurul. Cuviosul Pimen Multpătimitorul a ajuns la mântuire indurând fără cârtire boala şi mulţumind lui Dumnezeu pentru ea. El era călăuzit de cuvintele lui Hristos: iar cel ce va răbda pană la sfârşit se va mântui (Matei 24, 13). Pentru răbdarea cu smerenie, cu dârzenie, cu vitejie a bolilor grele, bineplăcuţii lui Dumnezeu s-au invrednicit de daruri harice: faceri de minuni, vindecări, străvedere, cunoaşterea lui Dumnezeu, vederea păcatelor proprii…
Din punct de vedere teologic, boala gravă, atunci când e primită cu smerenie, inlocuieşte necazurile de viaţă şi nevoinţele ascetice. Ea ajută la agonisirea „fericirii celor ce plâng” — smereniei (v. Matei 5, 4). Suferinţa trupului şi a sufletului este una dintre condiţiile desăvârşirii duhovniceşti şi intoarcerii noastre la Singurul Dumnezeu. Să ne amintim de cartea Dreptului Iov: omul se naşte spre pătimiri ca să năzuiască spre inălţime ca puii vulturului (Iov 5, 7). Nu degeaba Apostolul Pavel invaţă că prin multe necazuri se cuvine să intrăm noi intru impărătia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22).
„Doar Dumnezeu ne poate mântui“. În Capernaum era un om bolnav, paralitic, pe care patru bărbați l-au luat de la casa lui și l-au adus cu o targă aici, unde se afla Hristos. Evanghelia ne spune că nu au putut să se apropie din pricina aglomerației; nimeni nu era dornic să se dea la o parte, ușile erau blocate, dar nici cei patru nu și-au făcut loc cu agresivitate prin mulțimea adunată. Este drept că ei ar fi putut să se întoarcă resemnați și mâhniți acasă sau să-l lase la poartă pe cel bolnav. Evanghelia ne relatează însă că ei au ales un traseu inedit, că s-au suit pe acoperișul casei unde era Iisus și „prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul”. Acoperișul caselor în Țara Sfântă era plat ca o terasă, avea și o trapă prin care lăsa să intre aerul și prin care cineva putea urca să se bucure de răcoarea serii sau de soare. Deci, prin această spărtură au coborât cei patru bărbați targa cu cel bolnav înaintea lui Iisus. Lucrul acesta L-a impresionat și L-a făcut să-i spună slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”.
Doar că la cuvintele lui Iisus, „Fiule, iertate sunt păcatele tale!”, cursul firesc al minunii este întrerupt de necredința cărturarilor care stăteau de față, dornici de defăimare și care imediat au amendat în sinea lor pe Mântuitorul: „Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu?” Deși logica lor poate fi corectă, fiindcă numai Dumnezeu poate ierta păcatele, știm că nici corectitudinea, nici grija pentru Dumnezeu și pentru respectarea Legii nu i-au determinat să spună acestea, ci invidia, împietrirea inimii și dorința de a prinde în cuvânt pe Iisus. De aceea, Hristos le va arăta că El este Dumnezeu. Cum? În primul rând le descoperă gândurile: „De ce cugetați în inimile voastre”, și apoi, dacă au fost incapabili să vadă iertarea păcatelor slăbănogului prin minunea vindecării, atunci le oferă și logica reciprocității: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Hristos este Dumnezeu și atunci când spune „iertate sunt păcatele tale” și când spune „ție îți zic ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Doar Dumnezeu poate săvârși o minune prin care un slăbănog cu mușchii atrofiați de boală și de timpul petrecut sedentar în suferință să-și ia targa și să plece prin mulțime lăudând pe Dumnezeu.
Orice creatura are inscris in sine adevarul sau ratiunea ei de a fi, sensul existentei sale, finalitatea pentru care exista. Firea adevarata a marului este sa creasca si sa rodeasca mere care sa arate asa cum arata merele din soiul respectiv. Tot asa si omul este facut pentru a exista intr-un anume fel, cu un anume rost. Daca marul nu face mere sau daca le face rele vom spune despre el ca nu este bun. Daca omul este facut sa iubeasca pe semenii sai, atunci cand ii uraste, ii minte, ii inseala este un om rau. Este un om rau nu pentru ca face rau altora, ci pentru ca rodeste roade rele, impotriva firii sale, care este facuta sa rodeasca roade bune. Iar rodirea rea ii altereaza firea pana la pervertire. Alterarea firii la nivel sufletesc ar trebui sa doara mai mult decat alterarea firii fizice, adica ranile sau suferintele fizice de orice fel. Daca nu doare nu inseamna ca nu se produce raul, ca nu este afectata firea, ci inseamna ca este deja atat de afectata incat nu mai simte nimic. Se spune si in popor ca obiceiul este o a doua natura. Daca obiceiul este rau, cea de-a doua natura este rea. Morala nu este intai de toate o conventie, ci este reflexul adevarului existentei noastre in act, in manifestarile noastre, in viata noastra. Sigur ca pentru a deveni accesibila perceptia pacatului, a trebuit sa stabilim foarte multe conventii: legi, liste de pacate de exemplu, cataloage cu pacate mai grave si mai putin grave. Trebuie sa intelegem ca aceste cataloage sau liste de pacate reflecta adevarul lucrurilor. Multi dintre semenii nostri se consoleaza cu gandul ca pacatuind n-au facut decat sa incalce o conventie, o porunca sau un sfat. Se inseala amarnic, incalcarea poruncii nu este importanta. Important este ca se intampla raul in el, inauntrul firii lui.
Pana la urma, toate pacatele sunt un atentat la capacitatea noastra de a iubi, intrucat iubirea este ratiunea ultima de a fi a omului. De aceea, tot ceea ce conduce la iubire sau exprima iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce impiedica sau afecteaza capacitatea noastra de a iubi este pacat. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca pacatul este alunecarea firii de la ratiunea pentru care exista. Ochiul nostru are functia de a recepta realitatea din jur si de a transmite informatia creierului. Dar nu se epuizeaza aici lucrarea lui. Va trebui sa ne intrebam de ce trebuie omul sa vada realitatea care-l inconjoara?! Pentru a se bucura de ea, pentru a o iubi. Daca privirea lui serveste aceasta finalitate, atunci se inscrie in adevarul firii sale si intareste capacitatea ei de a iubi.
Daca privirea lui nu serveste acestui scop, ci are scopuri viclene: priveste pentru a pofti pentru sine lucrurile, priveste pentru a pofti spre desfranare, priveste pentru a-si insusi lucrul altuia, priveste pentru a barfi etc., atunci privirea este cazuta de la rostul pentru care exista si este pacatoasa, contribuind la distrugerea capacitatii omului de a iubi, la distrugerea ratiunii pentru care exista. Nu mai slujeste relatia frumoasa dintre oameni, sau raportarea noastra corecta si sanatoasa la realitatea inconjuratoare, ci slujeste o raportare patimasa, cultiva patima noastra, pofta noastra trupeasca. Nu este rau sa privim frumusetea lumii acesteia, oamenii frumosi, barbatii frumosi, femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Daca privim cu pofta si cultivam in noi imbolduri trupesti primitive si animalice, este una, dar daca privim admirand frumusetea acestei lumi si mergem, eventual, la Creatorul, care le-a facut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice organ al nostru si orice functie se pot inscrie in adevarul sau, in rostul initial corect si sanatos, sau pot deraia de la acesta, pot esua si pot sluji stari decadente. Acesta este pacatul.
Minciuna este un pacat pentru ca omul nu este facut sa minta, ci este facut sa spuna adevarul. Cand recurge omul la minciuna? Atunci cand vrea sa amageasca sau sa insele pe celalalt; cand vrea sa-si acopere lipsurile si neputintele. Minciuna, desi pare ca ne rezolva, in realitate ea nu ne rezolva. Rezolva aparent o situatie imediata, dar in adancul nostru, in adancul fiintei noastre, se inregistreaza un esec, bifam apelarea unui instrument neconform constructiei noastre psihosomatice. Noi nu suntem facuti din minciuna, noi suntem facuti din adevar. Apeland la minciuna, apelam la ceva care este impotriva propriei noastre firi. Esecul se inregistreaza undeva in noi. Si minciuna, si inselaciunea, si trufia, si desfranarea, si betia, si hotia, toate acestea se inregistreaza in adancul fiintei celui care le savarseste, ca lucruri neconforme cu adevarul propriei existente, lucruri care sapa la temelia sanatatii noastre sufletesti. Rationalitatea creatiei ne spune acest lucru. Orice componenta a creatiei are un sens, are o ratiune de a fi. Cand lucrurile pe care le facem se inscriu in realizarea acestui sens si al ratiunii pentru care exista, atunci suntem in adevarul existentei noastre, nu suntem in pacat.
Iată că astăzi, patru prieteni ai slăbănogului – nu știm dacă erau rude, vecini sau cei care-l îngrijeau pe patul de suferință – rămân niște anonimi curajoși și inventivi care își manifestă credința până la capăt cu discreție și din solidaritate milostivă, fără vreun interes personal și ajung să îl strecoare pe slăbănog până în fața lui Dumnezeu. Gesturi atât de firești, dar ieșite din monotonia unei societăți iudaice încremenite în ritualuri formale din vremea Mântuitorului mai întâlnim: ne amintim de vameșul Zaheu, care în ciuda căii spectaculoase de a-L vedea pe Iisus urcându-se într-un sicomor și-a asumat riscul de a fi luat în râs de cei din jur;un sutaș l-a uimit pe Hristos când a cerut să-i vindece sluga, dar numai cu cuvântul, socotindu-se nevrednic de a intra Iisus în casa lui; femeia cananeeancă, după multe insistențe de a-i vindeca fiica, îl determină pe Iisus să cedeze admirativ la replica femeii: „Nu e bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor. Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.
Iata cat de mare a fost indrazneala acestei femei nefericite, care nu-L cunostea pe Dumnezeu cel adevarat. Si Domnul i-a apreciat indrazneala foarte mult. Cu aceeasi indrazneala trebuie sa ne apropiem si noi de Dumnezeu. Rugandu-ne Lui, trebuie sa fim asemenea copilului mic care, cu manutele deschise, cu toata fiinta lui se duce spre mama sa, asteptand ajutor. Trebuie sa fim asemenea saracului nefericit, care moare de foame, care a venit sa ceara ajutor de la omul cunoscut pentru milostivirea lui. Trebuie sa fim asemenea femeii cananeence, care L-a rugat neincetat pe Hristos, intinzandu-si mainile spre Dansul. Cu indrazneala ea cere, fiindca crede si stie ca va primi, si dupa credinta ei i se ofera ajutor.
Asadar, vedeti ca sunt necesare doua conditii pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita de Dumnezeu. Intai de toate este necesara o credinta profunda in Domnul, Caruia Ii inaltam rugaciunile.
Sa nu existe nici o indoiala, nici o ezitare a inimii noastre. Trebuie sa existe credinta in milostivirea nesfarsita a Lui; si doar atunci cand, cu inima plina de credinta fierbinte, strigam catre Dumnezeu, vom fi auziti. Dar, in afara de credinta, este necesara si staruinta in rugaciune. Trebuie sa stim ca de la primele cuvinte nu ni se va da ceea ce cerem. Noi trebui sa ne aratam nadejdea noastra, o nadejde fierbinte si tare in Dumnezeu, sa aratam staruinta in rugaciune.
Iisus a spus ucenicilor Sai: Sa presupunem ca cineva dintre voi, avand un prieten, se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: prietene, imprumuta-mi trei paini, ca a venit un prieten din cale si nu am ce sa-i pun inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: nu ma deranja, acum usa e incuiata si copiii mei sunt in pat cu mine; nu pot sa ma scol sa-ti dau! Zic voua chiar daca sculandu-se nu i-ar da pentru ca-i este prieten, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cat ii trebuie (Lc 11, 5-8).
Domnul a spus si alta pilda despre vaduva nefericita care era necajita de un om rau si care neincetat, de la o zi la alta, mergea la judecator cerand aparare. Judecatorul acesta nu se temea de Dumnezeu si nu se rusina de oameni. Mult timp a alungat-o pe aceasta vaduva nefericita, dar ea tot venea la el si cerea neincetat. Si s-a saturat de ea in sfarsit judecatorul si a spus: Desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez, totusi, fiindca vaduva aceasta imi face suparare, ii voi face dreptate, ca sa nu vina mereu sa ma supere. Si a zis Domnul: Auziti ce spune judecatorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate alesilor Sai, care striga catre El ziua si noaptea, pentru care El rabda indelung? (Luca 18, 4-7) Daca judecatorul nedrept in cele din urma a auzit rugamintile vaduvei nefericite, oare Tatal Cel Ceresc nu va auzi rugaciunile voastre, daca cererile voastre vor fi la fel de staruitoare ca ale acesteia?
,,Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănâncă, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndemnat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic. In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o priveghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Deschizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce priveghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte petrecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să suprimăm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“. Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schimbat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă. Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută” (Cuv. Paisie)
Iata, astfel, cu credinta profunda, cu staruinta trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu – mereu sa ne rugam, cum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel: Rugați-vă neîncetat! Ce inseamna aceasta: sa te rogi neincetat? Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem sa ne ocupam numai cu rugaciunea? S-ar parea ca aceasta cerinta este imposibil de indeplinit. Nu, ea poate fi indeplinita, fiindca Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de indeplinit de la noi. Cum poate fi implinita aceasta cerinta adresata fiecarui crestin? A te ruga neincetat nu inseamna doar a sta la rugaciune, a citi rugaciuni, a face metanii, a merge mereu la biserica.
A te ruga neincetat poti oriunde si oricand; trebuie doar ca in inimile noastre sa existe mereu starea de rugaciune. Trebuie ca inima noastra sa fie mereu plina de zdrobire pentru nevrednicia si pacatosenia noastra, sa fie plina de frica in fata maretiei lui Dumnezeu, pe Care neincetat Il maniem. Si, daca aceasta dispozitie sfanta nu ne va parasi niciodata, atunci ne vom ruga mereu si oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, in timp ce ne indeplinim activitatile zilnice, in timp ce practicam meseria noastra, in timp ce lucram pamantul. Ne vom ruga si atunci cand ne cheama sa dam socoteala cei care sunt la conducere si, stand in fata usilor lor, vom inalta in tacere ruga spre Dumnezeu, cerand aparare. In timpul oricarei activitati, intotdeauna si oricand ne putem ruga: trebuie doar sa existe dorinta sa te rogi, ca inima sa fie indreptata neincetat catre Dumnezeu, si atunci aceasta cerinta apostolica este implinita.
Mantuitorul Hristos, insa, a savarsit minunile pe care le cunoastem cu totii doar in situatiile in care se impunea sa fie infaptuite acestea. Asa, spre exemplu, a inviat pe fiica lui Iair la staruinta si credinta parintelui ei (Lc. 8, 41-56), iar pe fiul vaduvei din Nain de mila mamei care plangea nemangaiata (Lc. 7, 12-14) si, in general, savarsea minuni la solicitarea celor care sufereau sau il rugau, dar nu a abuzat niciodata de acestea. De ce oare, de vreme ce un calcul simplu — dar „ieftin” si fals — ne-ar putea determina sa credem ca minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur” lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni ca sa ne invete, in primul rand, pe noi, smerenia. Apoi, sa ne atraga atentia ca darurile si calitatile nu trebuie „afisate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7,6), ci pastrate cu sfintenie si discretie, asa cum isi pastreaza cineva bunurile sale cele mai de pret ca sa nu-i fie furate. Tot asa si darurile spirituale si insusirile cele frumoase, daruite noua de Dumnezeu, trebuie sa le folosim cu multa intelepciune si discretie, ca nu cumva afisandu-le sau laudandu-ne cu ele, diavolul ori lumea sa le smulga de la noi.
Cata staruinta! Ce energie neabatuta! Oamenii, care l-au adus pe slabănog la Iisus, prietenii aceia aveau caracter si aveau vointa – si vedem ca staruinta lor a fost rasplatita. Paralizatul a fost vindecat. Ei si-au atins scopul. Ce lectie pentru noi! Si cum nimereste el drept in locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o multime de porniri bune, sincere, fierbinti, dar… “date ne-au fost porniri alese, insa nu ni s-a dat sa implinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capat si in domeniul organizarii vietii noastre exterioare si sociale, iar cu atat mai rar in domeniul educatiei personale si mantuirii sufletului. Vedem că vine ca Păstorul Cel blând Care zice: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale. Ce înţelegem noi de aici? În primul rând vedem că sursa bolii este păcatul. Păcatul. Dar ce este păcatul? Păcat, în limba greacă, nu înseamnă a te opune binelui, ci înseamnă deviere de la ţintă. Păcat înseamnă, deci, să te îndrepţi către Dumnezeu şi să ajungi în cu totul altă parte. Deci păcat înseamnă depărtare de Dumnezeu
Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepatruns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si copleseste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare. Ascultati insa, voi, cei descurajati, care v-ati pierdut nadejdea: chiar ati folosit toate mijloacele pe care le aveti le indemana? Chiar v-ati cheltuit toate puterile? Nu puteti sa razbiti pe usa? Puteti desface acoperisul. Puteti sparge peretele… Uitati-va, deja se clatina! Inca o sfortare, si o sa cada! Si voi vreti sa plecati? Stati… Dar totul este in zadar. Vointa molesita, needucata, refuza sa se incordeze in continuare.
Va este cunoscut acest tablou? Nu-i asa ca aceasta lipsa de vlaga a vointei, aceasta lipsa a calirii si a otelului din caracter este o boala specifica a sufletului nostru? Cate tradari si caderi nu au loc la noi! Si asta nu in virtutea unei rautati active a vointei, ci in virtutea lasitatii, slabiciunii, lipsei de consistenta morala. Nu dam nici o atentie educarii vointei. Grija parintilor pentru copii se reduce la ingrijirea exterioara, iar bolile sufletului raman nebagate in seama, si stiinta de a trai pe care ne-o insusim din copilarie nu ne spune nimic despre ce inseamna a fi de sine statator si despre forta convingerilor, ci ne invata doar sa ne adaptam si sa ne supunem imprejurarilor.
Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale vointei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se aplica deopotriva in viata personala si in cea sociala. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se raceste repede, aduce in comunitatea crestina mai putin folos decat ostenitorul smerit, care savarseste lucrarea sa nebagat de seama, dar cu perseverenta.
De ce? Fiindca viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteasca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelungate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o crestere a ei tensionata, artificiala – sau, ca sa folosim vocabularul medical, la o hipertrofie. Chiar daca asta nu va omori cu totul tinerii ei vlastari (ceea ce se intampla adeseori), in orice caz va avea urmari foarte daunatoare. Iata de ce indrumatorii incercati interzic de obicei nevointele excesive, de care adeseori se apuca calugarii infierbantati!
Modelul prieteniei dezinteresate al celor patru bărbați din Evanghelie ne cheamă să fim prieteni și noi, sau să ne înconjurăm de prieteni adevărați, care își arată credința până la capăt. Un adevărat prieten nu te caută când ești bogat și nu te uită când ai ajuns sărac, nu te abandonează când îți este greu, ci rămâne cu discreție și devotat, purtându-te chiar pe brațe. Paraliticul nu era ceva comod pentru cei patru. Nici azi un bolnav la pat nu este ceva plăcut. Și totuși, există atâtea persoane dornice și vrednice de a întârzia ani mulţi la căpătâiul unui asemenea bolnav.
“Vazand credinta lor, i-a spus: iertate sunt pacatele tale!” Si acum… ce ne ramane noua, “brancardierilor”? Zicem ca suntem brancardierii, macar ca nu stim daca 4 insi putem purta in spate (duhovniceste) un slabanog, dar poate putem 6 sau 8 si chiar mai multi daca am fi, fiindca si noi suntem slabanogiti... Dumnezeu, vazand dragostea noastra, poate sa spuna si poata sa faca numai cu cuvantul: “Fiule, iertate sunt pacatele tale, ridica-te, inviaza, arunca targa ta si zboara catre Cer!”. Acestea le putem face noi si acesta este, de fapt, singurul scop pentru care am venit de la nefiinta la fiiinta. Acesta este singurul scop: ca sa aducem bucurie in Cer! Pentru ca bucurie se face in Cer atunci cand se ridica un paralitic si da slava lui Dumnezeu, iar cei care vad se uimesc cum a fost cu putinta… Si Dumnezeu Se smereste si spune: “A fost cu putinta pentru ca am vazut credinta si iubirea lor!“
Iata, fratilor, cat de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru om, incat si-l face pe om înpreună-lucrator cu Sine la fapte dumnezeiesti. Noi suntem ochii şi urechile lui Dumnezeu în această lume, prin care El vede vaiul celor care se află în suferinţă şi noi suntem totodată mâinile şi picioarele Sale, prin care este dat ajutor celor aflaţi în nevoie. Aceasta este într-adevăr. De fapt, omul nu se poate gândi la o chemare mai înaltă: suntem chemaţi a fi prezenţa lui Dumnezeu în această lume, mădularele trupului Fiului Său.
Vedem în jurul nostru mulţime de oameni suferind, bolind, foarte multă durere vedem în jurul nostru. Şi vedem din Evanghelia de astăzi că mult poate credinţa celorlalţi pentru vindecarea noastră. Vedem că rugăciunea pentru celălalt are mare putere, pentru că – şi să nu uitaţi asta – Dumnezeu întotdeauna curăţeşte rugăciunea noastră pentru celalalt. Dacă noi ne rugăm pentru noi înşine, rugăciunea noastră nu va avea același efect; dar dacă ne rugăm pentru aproapele, indiferent de că de păcătoşi am fi, Dumnezeu curăță această rugăciune a noastră pentru ceilalţi, de dragul lor. De dragul lor! Şi putem, avem această putere să-L silim pe Dumnezeu, să nu-L lăsăm: Nu Te las, Doamne, până nu-l vindeci! Nu Te las până nu-l ridici pe fratele meu. Nu pentru mine îţi cer, ci pentru fratele meu, și nu Te las până n-ai să faci asta. Aceasta este sfântă îndrăzneală!
Evanghelia vindecării slăbănogului este și Evanghelia aducerii noastre în fața lui Dumnezeu. În biserică suntem în Casa Domnului. Desfacerea acoperișului a lăsat să pătrundă lumina și iertarea în viața slăbănogului. Astfel și omul credincios, în tainica mărturisire a păcatelor, își dezgolește inima și mintea și lasă să intre lumina și iubirea lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Taina Spovedaniei ne readuce și pe noi la starea cea dintâi pe care am pierdut-o, ne albește haina botezului, ștergând petele și trecutul păcătos și dându-ne arvuna Vieții.
Orice om poate ajunge la Dumnezeu, dacă sparge acoperişul propriei delăsări, dacă sfărâmă zidul ruşinii, al banalităţii leneşe, al obişnuinţei cu nimicnicia, al scufundării în suferinţă şi în auto-victimizare. Deconstrucţia trebuie însă întotdeauna însoţită de zidirea interioară în mâna Arhitectului iubirii veşnice. Pentru Dumnezeu nicio casă, clădire, aşezământ, nu este mai preţ decât sufletul omenesc, zăcând în paralizia păcatului şi molipsind trupul cu nefiinţă. Hristos a venit să dărâme tavanul propriei noastre victimizări, să spargă hotarele pe care noi le-am pus între El şi noi, din pricina neasemănării noastre cu Cel preacurat.
Acoperişurile pe care ni le înălţăm deasupra noastră pentru a ne izola de cer şi pentru a ne hrăni iluzia de auto-suficienţă nu vor putea niciodată să extirpeze din noi dorul sfâşietor de raiul pierdut. Proprietăţile lumii acesteia nu vor putea niciodată alina durerea pierderii cetăţeniei cereşti, din pricina păcatului luciferic. Plăcerile dulci ale acestui veac nu se vor putea niciodată compara cu dulceaţa vorbirii cu Mirele cel veşnic, în răcoarea de taină a cămării de nuntă a raiului. Bunătăţile pământului nu vor putea niciodată să ne îndulcească aşa cum o făceau odinioară pomii raiului, adică, după cum spune marele Maxim, ideile lui Dumnezeu.
Postul este tocmai această spargere a tavanului propriei dependenţe de materie, este dărâmarea suficienţelor de sorginte animalică şi intrarea noastră în zodia raiului, acolo unde se vede cerul în toată splendoarea lui şi putem auzi de aproape glasul cel preadulce al Mirelui inimii noastre: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene.
Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru. În tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte. Suntem o lume caracterizată prin lipsă de credintă
Pentru ca să primeşti, deci, Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El. Doamne sparg zidul necredinței și vin la tine! Boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că Dumnezeu Hristos pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din marea gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită. De ce s-au vindecat aceia? Pentru că aceia, atunci când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării. Ei pe Dumnezeu L-au căutat, nu simpla vindecare.
Suntem muritori. Toate bolile și suferințele arată că „tu nu ai ce să-mi faci! Iată, mori şi tu nu ai ce să-mi faci!” Eşti neputincios în faţa bolii, în faţa suferinţei, în faţa morţii. Oare această suferinţă nu putem să o ducem? Vedem suferinţă în jurul nostru, vedem ploi devastatoare, calamități, auzim de cazuri din ce în ce mai grozave, cancere, virusuri, pandemii şi ce facem noi? Ne speriem, ne îngrozim, ne blocăm cu mintea în suferinţă. Nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durere, dar nu vedem ce este dincolo de durere. Şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească. De ce să ne izbăvească? De neputință? Dar asta suntem! De ce să ne izbăvească? De moarte? Dar altfel cum vrei să ajungi la viață? Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim. Uneşte-ne Tu mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!”
Bine, este simplu pentru Dumnezeu, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne vindece, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne facă din nou întregi. Dar vrem noi lucrul acesta? Suntem noi gata să primim această vindecare? Pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!”, înseamnă că din momentul acela va trebui să-I slujim Lui. Va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor. Suntem noi gata să facem asta? Suntem noi gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem noi gata să-i iertăm pe toţi şi suntem noi gata să nu avem nimic murdar în inima noastră? Nu suntem gata!
Şi mergem cu şovăire. Şi atunci Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă. Şi întârzie această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea. Aceasta este și problema omenirii astazi în fata unui virus rebel, este o încercare pe care o trăim, va trece, dar noi am învătat ceva?
Pentru a fi auziţi, Hristos aşteaptă de la noi strigăt de disperare, plângere neîncetată, rugăciune cu străpungerea inimii, urlet de durere şi chemarea Tatălui ceresc, aşa cum pruncul plânge până primeşte sânul hrănitor de viaţă.
Cel veşnic respinge programarea la nemurire, tabelele de prioritate a mântuirii, ierarhizarea valorilor sufleteşti, elitismul absurd al apropierii de rai. În rai să dea Dumnezeu să vedem câţi oameni lipsiţi de orice proprietate, demnitate sau respect omenesc intră lesne, pentru că seamănă izbitor de bine cu Hristos, Cel ce nu avea unde să-şi plece capul Său. Cei dispreţuiţi, huliţi de majoritate, nedreptăţiţi de soartă, cei săraci şi mulţumitori, cei plini de bube ca Lazăr din Evanghelie vor inversa în mod paradoxal şi dumnezeiesc categoriile valorice ale acestei lumi putrede de convenţionalitate şi de făţărnicie. Acolo, la judecata veacurilor, nu mai este împărat sau ostaş, bogat sau sărac, demnitar sau amărăştean, ministru sau şomer, ci mai toţi sunt îngrozitor de săraci în fapte bune, aşteptând în lacrimi milostivirea lui Dumnezeu.Amin (postat pe fb de ioan monahul)