Sa ne încredințăm voii lui Dumnezeu
Lepadarea de sine. ,,Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întarește”(ps. 50)
„Mintea s-a rănit, trupul s-a moleşit,duhul boleşte; cuvântul a slăbit,viaţa s-a omorât, sfârşitul este la uşi. Pentru aceasta, ticăloase suflete al meu, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze cele ale tale?” (Troparul I al cântării a IX-a de la Canonul Sfântului Andrei Criteanul)
Acest tropar mi se potriveşte, în el mă văd pe mine însumi. Mă gândesc că, dacă n-aş fi făcut cutare sau cutare lucru, nu aş fi fost acum în dureri, aş fi fost mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt nechibzuit…
Dacă doriţi s-aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce spune înţeleptul Solomon: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă.” (Pild. 9,10-11) Iată secretul: să dobândim această înţelepciune, această pricepere, şi atunci toate vor merge cum trebuie, toate vor intra în rânduială şi vom trăi cu bucurie şi sănătate. Ș ice ne trebuie, lepadarea de sine, să te lasi pe mâinile Domnului.
Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamică, cu multe responsabilităţi, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părţile? Este posibil? Cum să facem?
Nu numai că este posibil, dar este singura cale care ne va duce la împlinire, care ne va face cu adevărat fericiţi.
În familia noastră, cu soţia, cu copiii, cu rude, cu vecinii, la biserică, la serviciu, dacă nu vom avea capacitatea, daca nu voi avea capacitatea să mă lepăd de mine, adică de percepţiile şi de interesele egoiste de fiecare moment, să renunţam la propria noastră dreptate, pe moment sau pe termen lung, să renunţăm la propria noastră plăcere în favoarea celuilalt, nu vom face experienţa căii crucii şi nici a împlinirii existenţiale la care ne conduce calea crucii. Nu vorbim de măsura deplinătăţii, ci de cât poate fiecare.
Perspectiva Evangheliei, recapitulată în calea crucii vine în tensiune cu calea lumii, care este perspectiva bucuriei lumeşti şi a plăcerii lumeşti, adică a bucuriei şi a plăcerii pentru tine însuţi. Cuvintele sunt frumoase, dar numai experienţa ne arată dacă o cale este sau nu valabilă. Suntem datori, măcar să încercăm şi calea crucii, a lepădării de sine.
Cealaltă cale nu este nevoie să o mai incercăm pentru că mergem pe ea de când ne naştem. O cunoaştem, îi cunoaştem şi efectele.
Luaţi jugul lui Hristos, măcar pentru un timp, renunţaţi la propriile ambiţii, proiecte, plăceri, bucurii, în favoarea celorlalţi. Omul nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, în celălalt şi, în cele din urmă, în Dumnezeu.
Lumea, omenirea, nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, iar acest „în afară” este Dumnezeu, Creatorul, Atoateţiitorul, Izbăvitorul, Mântuitorul. Să încerce cineva să-şi mute preocuparea centrată pe sine, spre Dumnezeu şi va vedea ce se întâmplă în el! Măcar la nivel de exerciţiu. Du-te cu mintea şi cu inima, dacă se poate, spre Dumnezeu, ca spre un altcineva!
Când ne lepadăm de sine, când ne predăm lui Hristos, organismul nostru duhovnicesc îşi găseşte pacea, urmarea fiind funcţionarea fiziologică a tuturor organelor şi glandelor. Toate sunt sub această înrâurire. Ne facem bine, încetăm să suferim. Până şi cancer s-avem, dacă-l lăsăm în seama lui Dumnezeu şi sufletul nostru îşi află liniştea, harul dumnezeiesc poate lucra prin această liniştire astfel încât şi cancerul şi toate celelalte să dispară; ulcerul la stomac se face de la nevroză; supus presiunii, sistemul, nervos, simpatic se încordează şi suferă, şi aşa ia naştere boala. O dată, de două, de trei ori, încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare şi hop! boală. Ulcer, cancer și câte mai depind de starea lumească. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului, şi sănătatea nu merge bine. Dacă omul poate duce atâtea boli, pe care le are, este pentru că a muncit, a alergat şi încă își mai poarta singur de grijă, prin harul lui Dumnezeu.
Lucrul desăvârşit este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci Buni. Şi eu, pentru mine, aşa mă rog. Aţi auzit? Nu numai buni, adică virtuoşi, „să ajungem asta, asta, asta…” nu, ci să dobândim râvnă dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii Lui; să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, socotindu-l parte din trupul Bisericii, al cărei cap este Hristos, dimpreună cu toti semenii noştri si cu toti fraţii cei întru Hristos.
Și eu îmi întind braţele și mă rog pentru toţi, îmi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru unul, pentru altul, pentru toată Biserica, pentru toți creștinii, pentru toată lumea. Asta să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine.” Nu! Ci „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, deasupra oricărui interes, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic.
„Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta…”; numai aşa veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii voştri. Iubiţi-L pe Hristos! Deveniţi sfinţi! Dăruiţi-vă cu totul prieteniei lui Hristos, dragostei Lui, iubirii dumnezeieşti!
Umaniştii se interesează de jumătate din planetă, adică de popoarele nedreptăţite, nedezvoltate şi sărmane. Sfântul se interesează de toată planeta, şi de cei care sunt nedreptăţiţi, dar şi de cei care nedreptăţesc. Și de cei săraci, dar şi de cei bogaţi. Şi asta pentru că, pe când primii sunt bolnavi la trup, cei din urmă sunt bolnavi la suflet. Prin urmare, doar Sfântul se îndurerează, se roagă şi se nevoieşte pentru întreaga lume. Aici au eşuat toate mişcările dezinteresate şi sincere care au lucrat în lume vreme de secole. N-au putut să îmbrăţişeze omul întreg. Nu s-au interesat şi nu le-a păsat de oamenii cu inima împietrită. De aceea, în cele din urmă, deşi ne tot luptăm pentru pace şi bunăstare, în esenţă nu realizăm nimic. De aceea au eşuat sistemele politico-economico-sociale ale lumii, oricât de bună ar fi fost aparent motivaţia lor.
La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.
La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.
Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.
Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?
Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare. Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu. Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui și prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.
Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
Încearcă să nu faci nici un efort ca să poţi ceea ce nu poţi, ci arată-I Domnului neputinţa ta şi roagă-L să te întărească și să faci voia Lui! Însăşi rânduiala vieţii noastre îţi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi să te străduieşti să-I ceri mereu putere s-o împlineşti. Atunci când uiţi, sau doreşti ce nu ţi-ar fi de folos pe Cale, arată-I Domnului toate şi iarăşi cere putere să biruiască în tine dorinţele ziditoare. Să te întrebi mereu care din cele pe care le faci slujesc scopului tău, acela de a fi fericit cu Domnul, şi pe acelea să le faci, iar pe celelalte să le jertfeşti, să le răstigneşti!
La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Vrăjmaşul încearcă mereu alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul! Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul!
Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic! Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântare când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul este bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie îţi sunt slugi bine echipate pentru război lung. Dar cine ştie ce voieşte nu se sperie de greutate!
Străduieşte-te să te scoli devreme şi la o oră fixă. Îndată ce te trezeşti, înalţă-ţi mintea la Dumnezeu: fă semnul Sfintei Cruci şi mulţumeşte-I pentru noaptea ce a trecut şi pentru toate milostivirile Lui faţă de tine. Cere-I să-ţi călăuzeacă fiecare gând, senzaţie şi dorinţă, astfel ca tot ceea ce spui sau faci să-I fie bineplăcut. Când te îmbraci, adu-ţi aminte de prezenţa Domnului şi a Îngerului păzitor. Cere-I Domnului Iisus Hristos să te acopere cu haina mântuirii. După ce te-ai spălat, du-te şi fă-ţi rugăciunile de dimineaţă. Roagă-te în genunchi cu evlavie, concentrare şi blândeţe, după cum se cade dinaintea privirii Celui Atotputernic.
Cere-I să-ţi dea credinţă, nădejde şi dragoste, precum şi putere răbdătoare de a primi tot ceea ce ziua care vine îţi poate aduce – greutăţile şi problemele ei. Cere-I să-ţi binecuvinteze ostenelile, pentru a sta departe de tot păcatul însemnat. De poţi, citeşte ceva din Biblie, mai cu seamă din Noul Testament şi din Psalmi. Citeşte cu scopul de a primi luminare duhovnicească, plecându-ţi inima spre căinţă. După ce ai citit puţin, opreşte-te spre a reflecta asupra a ceea ce citeşti şi abia apoi treci mai departe, ascultând ceea ce Domnul sugerează inimii tale.
Încearcă să-ţi dedici cel puţin cincisprezece minute contemplării duhovniceşti a învăţăturilor credinţei şi a folosului sufletesc din ceea ce ai citit. Mulţumeşte-I mereu Domnului că nu te-a lăsat să pieri în păcatele tale, ci Se îngrijeşte de tine şi te călăuzeşte în orice chip posibil spre Împărăţia Cerească.
Începe fiecare dimineaţă ca şi cum abia ai hotărât să devii creştin şi trăieşte după poruncile lui Dumnezeu. Mergând să-ţi îndeplineşti datoria, străduieşte-te să faci totul spre slava lui Dumnezeu. Nu începe nimic fără rugăciune, pentru că tot ceea ce facem fără să ne rugăm se dovedește a fi, în cele din urmă, neînsemnat sau păgubitor. Cuvintele Domnului adevărate sunt: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Urmează Mântuitorului nostru Care a muncit ajutându-i pe Iosif şi pe Preacurata Lui Maică. În timp ce lucrezi, menţine-ţi un duh bun, încredinţându-te mereu ajutorului Domnului. Este bine să repeţi neîncetat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Dacă lucrările tale au succes, mulţumeşte-I Domnului. Iar în caz contrar, încredinţează-te voii Lui, deoarece El Se îngrijeşte de noi şi îndreptează totul spre mai bine. Primeşte toate greutăţile ca ispăşire a păcatelor tale – în duh de ascultare şi de smerenie.
Înainte de fiecare masă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi cere-I să nu te lipsească de binecuvântările lui duhovniceşti. E bine să te ridici de la masă simţind puţină poftă de mâncare. În orice caz, evită excesele. Urmând pilda creştinilor din vechime, posteşte miercurea şi vinerea.
Nu fi lacom. Mulţumeşte-te că ai hrană şi haine, urmându-I lui Hristos Care S-a făcut sărac pentru noi.
Sileşte-te să-I bineplaci Domnului în toate, astfel încât să nu fii mustrat de conştiinţă. Adu-ţi aminte că Dumnezeu te vede mereu, şi astfel fii cu băgare de seamă în ceea ce priveşte sentimentele, gândurile şi dorinţele inimii tale. Evită şi cele mai mici păcate, ca să nu cazi în cele mai mari. Alungă din inima ta orice gând sau plan care te îndepărtează de Domnul. Luptă mai ales împotriva dorinţelor necurate. Izgoneşte-le din inima ta ca pe o scânteie de jăratic ce cade pe hainele tale. Dacă nu vrei să fii tulburat de sentimente rele, primeşte smerit umilirea din partea celorlalţi.
Nu vorbi prea mult, aminteşte-ţi că pentru orice cuvânt spus va trebui să-I dăm socoteală lui Dumnezeu. E mai bine să asculţi, decât să vorbeşti: în vorbărie este cu neputinţă să eviţi păcatul. Nu fi curios să asculţi noutăţi care nu fac altceva decât să întreţină şi să distragă duhul.
Nu judeca pe nimeni, ci consideră-te pe tine mai rău decât toţi. Cel ce judecă pe celălalt îşi ia asupră-şi păcatele lui. E mai bine să plângi pentru cel păcătos şi să te rogi ca Dumnezeu să-l îndrepteze în felul Său. Dacă cineva nu ascultă un sfat de-al tău, nu discuta cu el. Însă, dacă faptele lui sunt o ispită pentru ceilalţi, ia măsuri potrivite – pentru că bunătatea mai multora trebuie să cântărească mai mult decât cea a unei singure persoane.
Nu te certa niciodată şi nu căuta scuze. Fii blând, liniştit şi smerit; îndură tot, urmându-I lui Iisus. El nu te va împovăra cu o cruce care-ţi depăşeşte puterile. Te va ajuta şi să-ţi duci crucea.
Cere-I Domnului să-ţi dea har să împlineşti sfintele Lui porunci mai bine decât poţi, chiar dacă par prea greu de dus. După ce ai făcut o faptă însemnată, nu te aştepta la recunoştinţă, ci la ispite: iubirea de Dumnezeu este, cu adevărat, încercată de obstacole. Nu spera să dobândeşti oarece virtuţi fără să suferi amărăciune. În toiul ispitelor nu deznădăjdui, ci adresează-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte: „Doamne, ajută... Învaţă-mă să... Nu mă lăsa... Apără-mă...”
Domnul îngăduie ispite şi încercări, însă El ne dă şi puterea de a le depăşi. Cere-I lui Dumnezeu să îndepărteze de la tine tot ce te umple de mândrie, chiar dacă va fi o amarnică pierdere. Încearcă să nu fii pizmaş, trist, ursuz, bănuitor, neîncrezător sau ipocrit şi evită rivalitatea. Fii sincer şi simplu în atitudine. Primeşte smerit mustrările celorlalţi, chiar dacă eşti mai înţelept şi priceput.
Ce nu vrei să ţi se facă ţie, nu face altora. Mai degrabă fă-le lor ce doreşti să ţi se facă ţie. Dacă cineva te cercetează, fii blând în ceea ce-l priveşte, fii modest, înţelept şi, câteodată, în funcţie de circumstanţe, fii şi orb şi surd.
Când simţi lene sau o oarecare răceală, nu lăsa obişnuita rânduială a rugăciunii şi a faptelor bune pe care le-ai stabilit. Toate cele pe care le faci în numele Domnului Iisus, chiar şi cele mici şi nedesăvârşite, toate devin un act de evlavie.
Dacă doreşti să afli pacea, încredinţează-te întru totul lui Dumnezeu. Nu vei afla pacea, până ce nu te luminezi în Dumnezeu, iubindu-L doar pe El.
Din când în când izolează-te, urmând exemplul lui Iisus în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. Contemplă nesfârşita iubire a Domnului nostru Iisus Hristos, Pătimirile şi moartea Lui, Învierea, a doua Venire şi Judecata de Apoi.
Mergi la biserică cât de des poţi. Spovedeşte-te mai des şi primeşte Sfintele Taine. Făcând astfel, vei rămâne în Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare binecuvântare. În timpul spovedaniei, căieşte-te şi mărturiseşte cinstit şi cu străpungere de inimă toate păcatele tale. Păcatul celui ce nu se pocăieşte duce cu adevărat la moarte.
Dedică duminica faptelor de milostenie şi de milă. De exemplu, cercetează vreun bolnav, mângâie un necăjit, salvează vreun rătăcit. Dacă cineva ajută pe cei pierduţi să se întoarcă la Dumnezeu, el va primi mare răplată în viaţa aceasta şi în veacul ce va să fie. Încurajează-ţi prietenii să citească literatură duhovnicească creştină şi să participe la discuţii cu teme duhovniceşti.
Fie ca Domnul Iisus Hristos să-ţi fie Învăţător în toate. Pururea adresează-te Lui, ridicându-ţi mintea la El. Întreabă-te: ce ar face Dumnezeu în asemenea circumstanţe?
Înainte de a te culca, roagă-te deschis şi din toată inima, cercetează şi vezi-ţi păcatele din ziua care a trecut.
Ar trebui să te îndemni pe tine însuţi să te căieşti cu inimă înfrântă, cu durere şi lacrimi, ca să nu repeţi păcatele trecute.
Mergând în pat, fă-ţi semnul Sfintei Cruci şi încredinţează-te Domnului Dumnezeu care este Păstorul cel Bun. Consideră că poate în noaptea aceasta va trebui să te înfăţişezi dinaintea Lui.
Adu-ţi aminte de iubirea Domnului pentru tine şi iubeşte-L din toată inima, din tot sufletul şi din toată mintea ta. Acţionând în felul acesta, vei ajunge la fericita Viaţă din Împărăţia Luminii veşnice. Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu tine! Amin. (postat pe fb de ioan monahul)