Sa fii mort fată de pacat spre a învia pentru Dumnezeu
„Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide; cereti si veti primi” – spune Iisus. De aceea crestinii sunt straini de lumea aceasta, pentru ca mangaierea lor vine din alta parte. Bucuria lor sunt lacrimile de pocainta, pacea duhului ceresc, nadejdea in bogatiile viitoare din Ceruri. Dispretuiti si respinsi, ei sunt totusi fericiti, nemaidorind iubirea si aprecierea oamenilor.
Dar vai de crestinul care se bizuie pe darul Duhului Sfant care, de fapt, nu-i apartine lui personal, ci numai ostenelilor de care s-a invrednicit mai inainte. Cel care considera Duhul Sfant ca pe o bogatie a lui personala il pierde cu siguranta si cade din nou prada firii lui pacatoase. Amagirea sarpelui este foarte perversa si „subtire”, nici nu se simte; din contra, pare o forma de evlavie si de sfintenie. Chiar si cu gandul se poate comite pacatul; acolo in minte se da lupta cea grozava si nevazuta. Acolo se implineste adulterul. Cel ce nu este atent la gandurile lui si nu stie cum si pe care sa le alunge imediat, acela pacatuieste necontenit, nevazut de nimeni; dar, vai!, la judecata totul va tasni in afara, tot ce este ascuns in inimile si in mintile oamenilor.
In orice om, chiar daca este intelept, se afla si multa prostie, si uneori prostie dezgustatoare.
Pazeste-te in fiecare clipa, omule, de prostia ta. Aceasta preamare prostie este pacatul: de la el vine toata vatamarea. Caderea primilor oameni si a intregului neam omenesc a fost adanca, larga, pierzatoare si infricosatoare prin urmarile sale – prin pierderea acelor daruri de viata datatoare de care omul s-a lipsit dupa cadere si prin acele roade infricosatoare pe care le-a nascut pacatul, ca urmare a despartirii de Dumnezeu – Izvorul vietii.
Pacatul este otrava atotspurcata, omoratoare, cat se poate de chinuitoare si totodata amagitoare a satanei,care ucide sufletul si trupul pe veci, care cufunda in intunericul cel dinafara, care desparte sufletul pe veci de Dumnezeu. De aceasta otrava curăţă numai Sangele lui Hristos. Via pe care a sadit-o Domnul. Domnul astepta de la ea ciorchini dulci, iar ea, via, s-a preschimbat in spini. Cununa de spini de pe capul Mantuitorului insemneaza spinii pacatelor, de care s-a umplut omenirea.
Tehnicile pe care diavolul le foloseste ca sa ne faca sa cadem in pacat, ca sa ne fure inimile, mintile, si sufletele de la Domnul, ca se poata sa ne manjeasca cu murdaria lui, sa ne faca vietile ca a lui, innoroite.
Apostolul Pavel ne spune in scrisoarea catre Efeseni ca noi nu ne luptam cu trupuri (din carne si sange), dar desi nu este un razboi fizic, corp la corp, este un razboi spiritual si mental, o batalie in duh. Pentru ca fiecare dintre noi avem un duh launtric, care este dupa chipul lui Dumnezeu. Acest duh launtric isi gaseste expresia in trupurile noastre, este parte din noi, partea reala care lupta impotriva diavolului. Si evident, diavolul doreste foarte mult sa ne aduca la cadere. Diavolul are extraordinar de multa experienta, stie toate metodele si tehnicile prin care sa-si atinga telul de a face pe cineva sa ajunga la o cadere, stie cum sa determine un pacat.
De exemplu, gandurile sunt unele din metodele principale ale diavolului, punerea de ganduri rele in mintile noastre. De asemenea, el lucreaza foarte mult cu fantezii, le mai numim si imagini mentale. Acestea, de asemenea, ne trag in directia pacatului, ne duc la intuneric si din nou la murdaria diavolului.
De ce diavolul face aceste lucruri, de ce este asa de plin de ura, si rauvoitor, de ce vrea asa de mult sa lucreze impotriva lui Dumnezeu?
In primul rand, din gelozie. Este posedat si consumat de gelozie, pentru ca stie toate lucrurile bune pe care Domnul le are pastrate pentru noi toti, lucururi minunate. Din aceasta cauza el lucreaza cu sarg, pentru ca stie ca el insusi a fost taiat de la aceste binecuvantari din cauza propriei lui apostazii, a propriei lui razvratiri impotriva lui Dumnezeu.
El a adoptat o opozitie totala impotriva lui Dumnezeu ca sa poata sa-i spuna Domnului, din acest act de ura, din aceasta gelozie:
“Uite cat de multi am luat de la tine!”, “Vezi, tot ce ai facut trimitandu-Ti Fiul ca sa moara pe cruce este in zadar, pentru ca, vezi cat de multi am luat cu mine.”
El vrea sa-L amarasca pe Dumnezeu, vrea sa-L faca pe Domnul sa se simta ca tot ce a facut, toata energiile pe care le-a cheltuit ca sa ne mantuiasca, sunt in zadar. Astfel, sa fie un fel devictorie a la Pyrrus (cu un urias cost, cu multe pierderi), in sensul in care si el va cadea cu noi toti, dar considera ca merita daca poate sa se razbune astfel pe Dumnezeu. Aceasta e abordarea lui.
Stim de la Sfintii Parinti ai Bisericii, ca diavolul si pacatul sunt asemuite la inceput cu nistefurnicute. La inceput, ele vin ca ceva foarte mic, aparent nesemnificativ, foarte mic, foarte subtil, miscari ale sufletului aproape neobservabile. Chiar si fanteziile, chiar si acele mici ganduri despre care avem fantezii, acele lucruri marunte care par neimportante si inocente sunt potentiale capcane in razboiul acesta spiritual.
Ne-am putea spune noua insine ca devreme ce este ceva mic, ca o furnica, va trece. Dar, spun Sfintii Parinti, ca daca nu gonim imediat aceasta “furnica”, incetul cu incetul se devine mai puternica si poate ajunge la punctul unde are putere sa ne traga in jos.De unde la inceput era o furnicuta, ce parea mica si inocenta, mai tarziu devine ca unleu, si situatia poate deveni foarte periculoasa si aproape imposibil de eradicat.
Sfantul Isaac Sirul ne spune ca este usor sa ai de-a face cu diavolul la inceput, dar odata ce a pus piciorul in prag este mult mai dificil sa ai de-a face cu el.
Ideea este sa incerci sa stergi in totalitate orice fel de imaginatii, de miscari subtile ale sufletului si orice gand de la cel rau sa fie inlaturat imediat. Pentru a face aceasta, trebuie cat putem de repede sa gonim acele ganduri, iar arma prin care putem sa inlaturam aceste ganduri rele este numele lui Iisus Hristos, precum Iacov chema numele lui Dumnezeu in Vechiul Testament.
O, pacat, pacat! Cat esti de pierzator! Tu ai facut straina de Dumnezeu lumea pe care El a zidit-o din nefiinta.
In lume era, si lumea printr-Insul s-a facut, si lumea pe Dansul nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, si ai Sai pe Dansul nu L-au primit; iar cati L-au primit pe Dansul, le-a dat lor stapanire ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred intru numele Lui, cari nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut (Ioan 1, 10-13).
In ce sta puterea nelegiuirii, preamarea nebunie de bunavoie, nerecunostinta si nenorocirea primilor oameni? In aceea ca ei L-au schimbat pe Dumnezeu pentru faptura, dragostea catre Facatorul pentru daruirea fata de faptura vicleana, preasfanta unire nestricacioasa cu Facatorul pentru necurata, vicleana, reaua si stricacioasa unire cu fapturile.
Cel ce iubeste pe tata sau pe mama (sau pe fiu sau pe fiica) mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).
Ce sa mai spunem de legaturile si impatimirile pacatoase ale curvarilor si curvelor, despre unirile cu gand rau, asa cum sunt asociatiile revolutionare de acum? De asociatiile sectantilor, schismaticilor, ereticilor, de asociatiile talharilor, hotilor, indreptate impotriva statului?
Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau, si pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37).
Din clipa neascultarii de porunca lui Dumnezeu in rai, omul a cazut de sloboda sa voie din iubirea lui Dumnezeu si si-a mutat dragostea pervertita asupra lui insusi (iubirea de sine, egoismul) si asupra lucrurilor pamantesti, s-a imbracat cu totul in inselarea vrajmasului si a intors asupra sa aceasta inselare, s-a lasat inselat de intelegerea/ ratiunea sa, cazand de la intelegerea [ratiunea] dumnezeiasca – a cazut in mii de inselari, in inselarea tuturor desfatarilor pamantesti, si in inima lui nu a mai ramas loc pentru Dumnezeu,pe Care trebuie a-L iubi (cu toata inima) cu toata fiinta, a-L proslavi, Caruia trebuie a-I multumi, pe Care trebuie a-L cinsti prin jertfe placute Lui, ca semn de multumita si recunostinta.
Daca ati inviat impreuna cu Hristos, cele de sus cautati, unde este Hristos sezand de-a dreapta Tatalui (Coloseni 3,1).
Pentru a intelege pe deplin cuvintele acestea trebuie sa ne amintim ca omul, prin pacat, a cazut cu totul de la Dumnezeu si s-a facut in intregime pamantesc, lumesc, iar nu al lui Dumnezeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, asa cum trebuie sa fie, s-a facut rob al nebuniei, desertaciunii si stricaciunii, si nu numai ca nu s-a tulburat de aceasta stare a sa, ci s-a desfatat (ca si acum), la pocainta n-a gandit si nu a recunoscut ca are neaparata nevoie de ea, asa cum nici acum nu recunosc aceasta scriitorii trufasi si indeobste oamenii trufasi, care au uitat ca sunt viermi, si nu oameni (Psalmi 21,6), pamant si cenusa.
Cei incercati si experimentati nu se intristeaza in nenorociri, in suferinte si mizerii. Nimic nu-i mai poate surprinde. Ei privesc saracia ca pe o bogatie, postul ca pe o placere, ocara si batjocura ca pe o cinste. Iar cand dau peste belsug, peste avere, peste multumire trupeasca, peste cinste, atunci ei se tem si fug de acestea ca de foc!
Dumnezeu ne-a pregatit Imparatia. El este gata sa ne-o dea in orice clipa, dar noi nu suntem gata inca s-o primim. Avem zeci de motive de invocat, zeci de amanari de facut. Oare nu este drept ca cel ce i-a poftit pe musafiri si a pregatit masa sa se supere pe musafirul care n-a venit si s-a scuzat, ca cel ce si-a cumparat boi sau cel ce si-a luat nevasta si n-au putut veni la pranzul Domnului, din Evanghelie?
Omul, nenorocitul, nu-si da seama ce fericire si bogatie il asteapta in Ceruri la sfarsitul lumii. Se indoieste de fagaduinta lui Dumnezeu. Nu are incredere in promisiunile Lui, de aceea nici nu lupta impotriva satanei, ci se lasa ispitit de acesta.
Toate nenorocirile pamantesti sunt, usor de suportat la gandul bucuriilor ceresti. Dar cine mai crede in ele, cine le mai asteapta si le mai doreste?!
Oamenii par cu totii asemanatori, dupa chip si trup; si totusi, cat de diferiti sunt intre ei! Aparent formam o unitate, o umanitate, dar in realitate suntem atat de dezbinati! Ceea ce se petrece in inima face unitatea, iar nu infatisarea din afara. In inima se afla viata si moartea; acolo este vrednicia, acolo rautatea, iar adevaratul om este cel ascuns vederii trupesti. Inima este palatul lui Hristos. Inima este corabia sufletului, condusa de capitanul mintii. Mintea guverneaza gandurile, ca un conducator de cai care struneste haturile, intoarce caruta acolo unde vrea. Cel ce stie s-o conduca bine nu se lasa manat de animale.
Deci, cand gandul este mic atunci este timpul sa-L chemam pe Domnul. Foarta importanta este trezvia spirituala:
“Fii atent, fii vigilent, observa toate lucrurile, ai grija de ce vezi cu ochii tai, fii atent la gandurile tale, monitorizeaza-ti gandurile, ai grija ca inima sa nu aiba nimic ascuns in ea care are putea sa fie foarte destructiv in viata ta spirituala!
Monitorizeaza tot! Pune un filtru! Ai grija ca ‘poluarea’ care exista, poate sa ne pateze, poate sa ne duca la pacat”.
Altfel, este ca situatia unei femei, de exemplu, care are un chist sau un nodul la san si ii ignora forta sau puterea si nu se duce la doctor, amagindu-se ca este ceva minor care o sa treaca. Incetul cu incetul chistul va continua sa creasca si va deveni o primejdie pentru viata ei. Dar in momentul in care simtim ca ceva este in neregula trebuie imediat sa avem grija de el ca sa nu mai creasca.
In acest razboi spiritual in care suntem angajati, Hristos ne da armele luminii. Acestea sunt darurile Duhului Sfant. De exemplu darul dragostei ne ajuta sa contracaram ura, cu gandurile bune venite de la Duhul Sfant, putem contracaram gandurile rele, indoielile care ne vin in minte, le opunem invatatura adevarata a credintei noastre, ca o contra-masura.
Procesul de respingere a raului cu binele poate fi comparat cu ceea ce se intampla intr-o operatie chirurgicala cand un nerv este taiat. Cand nervul este taiat dintr-o anumita parte a trupului nostru, acea parte a trupului pare moarta, si inceteaza sa mai aiba viata in ea, nu pare sa mai aiba energie si miscare. In acelasi fel este taiata si energia pacatului.
Daca taiem aceste ganduri inainte ca ele sa devina pacate, si daca folosim aceste mijloace care ne-au fost date si continuam sa avem ganduri sfinte, vom opri raul si energia diavolului si acestea nu ne vor mai duce la necuratie.
Asadar trebuie sa fim atenti. Avem doua mijloace prin care putem verifica oricare din aceste ganduri care ne ies in cale: unul este Legea lui Dumnezeu, ca o referinta ca sa stim ce este drept si ce este gresit, si altul este Duhul Sfant care ne lumineaza. Atat timp cat ne controlam cu Duhul lui Dumnezeu si cu Legea lui Dumnezeu, aceste ganduri pot fi monitorizate si le putem opri inainte sa prinda radacini in viata noastra.
Inselandu-se cu rodul oprit in rai, Adam si Eva au lasat mostenire pierzatoare, inselatoare neamului omenesc – toata inselaciunea si minciuna pamanteasca, toata desertaciunea, toata nebunia pacatului, si inainte de toate insasi femeia a fost facuta obiect al inselaciunii, poftei si batjocoririi de catre barbatii nelegiuiti! O, ce adanc si in ce necuratie a cazut femeia, fosta fecioara! Cum umbla prin necuratiile si poftele ei barbatii inversunati spre parte femeiasca! Si apoi, fiecare om, afara de cei alesi si cu cuget bun, a preschimbat in inselare si impatimire toate cele pamantesti ale sale – insasi viata a preschimbat-o in toata patima si s-a facut pentru sine insusi obiect si scop al patimilor de tot felul. Intunecime vesnica, daca Domnul nu va lumina ochii inimii. O! Jalnica vietate este omul, intru inceput daruit de Facator cu libertate, chip si asemanare, si pus imparat al tuturor fapturilor nerationale, care in multe privinte sunt mai rationale si mai pe potriva menirii lor decat omul. Dumnezeu S-a indepartat din inimile omenesti si nu imparateste in ele, fiindca in ele imparateste duhul viclean a toata inselarea si instrainarea de Ziditor – satana; omul s-a facut atelier al diavolului, laborator al railor draci, care cladesc in el toata inselaciunea, tot raul.
Hristos Rascumparatorul a venit pe pamant tocmai pentru a smulge pe om din aceasta inselare pierzatoare si a reaseza in el chipul lui Dumnezeu si asemanarea lui Dumnezeu si a-l face faptura noua si a-l uni iarasi cu Dumnezeu. Si sfintii au atins telul asemanarii cu Dumnezeu prin credinta, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugaciuni necurmate. Slava lui Dumnezeu pentru toate!
Infricosator, neinchipuit de stricata e firea oamenilor cu pacate de tot felul, pacate de care si sa vorbesti e rusinos si dureros si infricosator. Noi, preotii-duhovnici, stim asta mai mult decat oricare altul, si mai ales aceia dintre noi care prin apropierea si mangaierea duhovniceasca si impreuna-patimirea lor, prin credinta lor fierbinte si nefatarnicia fata de bolile duhovnicesti ale fiilor lor duhovnicesti si-au castigat increderea lor. O, cum bolesc de pacate aceste simple si nefatarnice suflete ale pacatosilor si pacatoaselor, si cum au nevoie de impreuna-patimirea noastra, de sfat, de doftoricire si de milostivirea dumnezeiasca! Nu este grozavie si uraciune a pacatului in care omul sa nu fi cazut.
Dumnezeule! Dar ce inseamna asta? Pana unde a cazut omul? Si acestia sunt oameni simpli: iar cei invatati si educati, cei bogati, de neam, cad si au cazut inca si mai rau, cu toata educatia lor – facand rusine barbatii intre ei. Vechii imparati pagani erau impatimiti dupa baieti frumosi si isi implineau cu ei pofta trupeasca. Acelasi lucru l-au facut si unii dregatori de rang inalt. Sfantul Andrei, nebunul pentru Hristos, l-a vadit deslusit de aceasta pe un dregator de la curte. Nu degeaba un pustnic, nevoitor inalt, adunand o data pe frati si vorbind cu ei despre saracia si nevoia sufleteasca si despre patrunderea scarnaviei pacatului in firea omeneasca, spre sfarsit a grait:
„Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!”, si toti au varsat lacrimi de zdrobire a inimii.
Oare nu va simtiti in starea celui care a pierdut ceva, in starea omului care s-a pierdut? Dar in ce sta pierderea aceasta? – Intr-un lucru foarte insemnat: ati pierdut in voi ceea ce era pus in chip fiintial in firea noastra, ati pierdut asemanarea cu Dumnezeu, iar deseori si chipul lui Dumnezeu, pe care l-ati stricat, l-ati schimonosit, l-ati pangarit.Deci, cautati mai repede aceasta drahma pierduta.
Vrajmasul diavol, care a inselat pe Adam si Eva prin pomul oprit, insala pana acum pe toti oamenii cu toate impatimirile lumii si vietii – cu mancarea, cu bautura, cu patima desfatarii trupesti si celelalte patimi. Iata cat de largi si adanci sunt urmarile pacatului!
A se infrana de la patimi au deosebita nevoie viitorii soti, fiindca patimile trec, odata cu nasterea, si la copii si li se impartasesc, asa incat copiii devin astfel mostenitori atat ai patimilor parintilor, cat si ai bolilor acestora (de pilda sifilisul). O, mostenire a pacatului, mostenire de plans!
Cat de scarbos este pacatul, oricare ar fi el, pentru Domnul Cel Atotsfant! El e o uraciune, care desparte de Dansul sufletul care pacatuieste.
Socotiti-va pe voi morti a fi pacatului si vii lui Dumnezeu intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Ro. 6, 11).
Putoarea pacatului, primita de om in ei din nestiinta, neprevedere si deprindere in tinerete, ramane in suflet si in madularele trupesti pana in anii maturitatii, iar cateodata pana la batranete, si indeobste toata viata. Adu-ti aminte si fereste-te!
Sa mori pentru pacat spre a via pentru Dumnezeu. Cat de nimicnice, stricacioase, necurate si pierzatoare sunt nazuintele tale, omule! Ele despart de Dumnezeu sufletul, cufunda sufletul in stricaciune si in moarte, il orbesc, il arunca in robie rusinoasa – in nebunie! Vai inimii! Pe crucea mintii si inimii sa nazuim si sa ne rastignim impreuna cu Hristos, Cel care pentru noi S-a rastignit. Amin.
Viata noastra e incercare necurmata prin mijlocirea imprejurarilor lumesti si a ciocnirilor cu oamenii – ca sa se arate masura in care suntem aplecati cu sufletul si inima spre credinta, nadejde si dragoste catre Dumnezeu, Facatorul nostru, si dragoste catre aproapele, si masura in care suntem aplecati spre pacat si feluritele patimi trupesti ale vietii, altfel spus spre ascultarea de diavol, care lucreaza prin patimile trupesti si inselarile lumii. Fericit cel care va pricepe aceasta adanca sarcina a sa si va merge cu pas nesovaielnic spre Dumnezeu, biruind incercarile venite din partea trupului si lumii, luptandu-se cu lumea si cu stapanitorul acestei lumi, ce ne inseala fara incetare prin pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii. Sfintii bineplacuti ai lui Dumnezeu, viata lor, ne slujesc drept pilda si indrumar in viata noastra.Domnul a marit pe om peste toate fapturile pamantesti, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, cu suflet intelegator si fara moarte, pe care nici dupa infricosata lui cadere in scarnavia si stricaciunea pacatului si mortii El nu l-a parasit, si cu osebire l-a mangaiat si l-a miluit, trimitand spre curatirea lui pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut. Ca pe Fiul Unul-Nascut curatire L-ai trimis Bunule, in lume!
Amin (postat pe fb de ioan monahul)