Rugaciunea și ajutorul noastru pentru cei cazuți în pacat
La sfântul Maslu, când ne rugam pentru tamaduirea trupului și a sufletului se spune:
,,Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung‑răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi‑vă pururea. Rugaţi‑vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu‑l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi‑vă de orice înfăţişare a răului, Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. ” ( Sf Ap. Pavel)
Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.
Daca totul e de la Domnul, si boala dumneavoastra este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala dumneavoastra. Vrajmasul va insufla: “Nu vei rezista.. Raspundeti-i: nici nu ma gandesc sa rezist singur, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singur, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Sa ne dea Domnul rabdare si seninatate, si sa ne izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Nu priviti cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este.
Mântuitorul a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor şi asupra păcatului şi a bolii. Minunea adusă în atenţia noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum (Matei 9, 1), un consătean de-al Mântuitorului.
Capernaumul era numit „cetatea Sa“ (Matei 9, 1; Marcu 2, 1). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 de ani şi lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru consăteni. Nu era singur în lupta lui cu suferinţa; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos datorită voinţei lui: „voieşti să te faci sănătos?“ (Ioan 5, 6); pe când pe cel din Capernaum Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau. Credinţa lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului.
Textul evanghelic surprinde lămurit momentul: „Văzând credinţa lor, Hristos i-a spus slăbănogului: «Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!»“ (Matei 9, 2). Este primul om iertat din lume. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23). Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenţi; le-a putut vedea credinţa. Credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese şi din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum, în care Mântuitorul Îşi rostea predica.
Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fundamentul credinţei altora. Aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13); pe fiica lui Iair (Matei 9, 18); pe fiica femeii cananeence şi pe mulţi lunatici, surzi şi muţi (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Desigur, Mântuitorul a mai vindecat pe mulţi şi din milă (Matei 8, 2-7).
Sfinţii Evanghelişti Marcu (2, 4) şi Luca (5, 19) spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă în casă, din pricina mulţimii venite din toate satele Galileei, Iudeei şi Ierusalimului, s-au suit pe acoperişul locuinţei în care se afla Iisus de câteva zile şi, desfăcându-l, l-au lăsat pe slăbănog cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că, la evrei, casele aveau o parte a acoperişului rabatabilă şi erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperişul casei, evreii, când aveau oaspeţi, montau corturi în care se putea dormi sau de multe ori puneau la uscat bumbac, in ş.a. Cât priveşte patul slăbănogului, exegeţii spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, rabatabil, cu o plasă pe care se punea o saltea subţire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale“ (Matei 9, 2), i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Şi pentru puţin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufleteşte, apoi l-a vindecat şi trupeşte.
Mântuitorul, simţindu-l timorat, i s-a adresat ca un părinte: „Îndrăzneşte, fiule!“ Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezenţa lui şi nici insistenţele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului „Îndrăzneşte, fiule!“ a fost ca un balsam pe sufletul lui.
Deşi nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate îţi sunt păcatele tale!“. Ştiut este faptul că între boală şi păcat există o legătură cauzală. În accepţiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viaţă sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu.
Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate îţi sunt păcatele tale“, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Acesta huleşte! Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?“ (Marcu 2, 7). Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine, după reglementările Legii, chiar uciderea cu pietre (Levitic 24, 16; Deuteronom 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.
Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos Fiul lui Dumnezeu i-a întrebat: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea se dorea a fi un mijloc prin care să li se reveleze dumnezeirea Sa. Voia ca prin întrebarea pusă în marea Sa iubire de oameni să-i încredinţeze de adevărul că, în fapt, cunoaşterea inimii cuiva este o însuşire exclusivă a lui Dumnezeu (II Paralipomena 6, 30; Psalmi 7, 10; I Regi 16, 7). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Domnul cunoaşte gândurile omului că sunt deşarte“ (Ps. 93, 11).
Hristos l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 48). Dar oare au înţeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos huleşte. De aceea, El i-a întrebat iarăşi: „Ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»?“ (Matei 9, 5). Nu au răspuns nimic. Hristos Şi-a continuat expozeul, zicând: „Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta“ (Matei 9, 6).
Cum adică, un paralitic „să-şi ia patul şi să meargă la casa sa?“. Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: Şi sculându-se slăbănogul, şi luându-şi patul, s-a dus la casa sa (cf. Marcu 2, 12).
Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum spun Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizaţi cunoscători ai suferinţei lui. Mărturii vii. Mulţimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil şi de teama de a nu fi pedepsite pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: luptă şi curăţă partea dinlăuntru a paharului care spurcă pe om (cf. Matei 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care spurcă sufletul omului. Mântuitorul a spus: „Urâciunea pustiirii ... stă în locul cel sfânt“ (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte - locul cel sfânt.
Deci, mulţimile, impresionate de cele văzute şi întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere“ (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minţii lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă şi Dumnezeu. Dată fiind această incapacitate a lor de înţelegere, este lesne de înţeles de ce le-a fost uşor cărturarilor şi fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării lui Iisus. Acesta era şi motivul monitorizării Lui.
Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenţi puterea dumnezeiască a Binefăcătorului. Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat şi de această dată cărturarilor şi fariseilor că, precum are puterea de a ierta păcatele, tot aşa are putere şi de a vindeca în mod minunat „orice boală şi orice neputinţă în popor“. Faptul că El a intervenit în viaţa paraliticului, vindecându-l sufleteşte şi trupeşte, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declaraţi ai Săi de atunci, dar şi din toate timpurile că El este nu doar un om cu puteri miraculoase, ci El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este, de altfel, şi mesajul Evangheliei!
Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul – atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parere de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii, cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri.
Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie – si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa.
De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.
De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.
Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect.
De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.
Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38).
Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Pentru toate multumiti Domnului – si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor. Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor “prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor” (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu.
Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel. Iata-va mantuirea!Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va!
Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.
Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.
Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti. Dar locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul. Stramtorarile sunt de la Dumnezeu. Sa le rabdam si sa multumim. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti. “Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare”. Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!
A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa:“Daca este voia Ta, Doamne!” Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul. Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg.
Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti).
Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu.
De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. “Da-mi sanatate”, ci “Fie voia Ta, Doamne! Sla-va Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!”
În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor.
Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.
Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice. Amin!”