Rugaciunea arhierească a lui Iisus
Duminica acesta, a VI-a dupa Rusalii, prăzmuim pe Sfinții Parinti de la Sinodul IV Ecumenic, iar din Evanghelii aflam despre Vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt.9, 1-8) și Rugaciunea lui Iisus (In.17, 1-13), iar luni avem sarbatoarea Sfântului și Slavitului Proroc Ilie Tesviteanul cu vecernia de duminica seara, așa ca vom avea zile de mare bucurie cu prilejuri minunate de trăire duhovnicească, iar fiecare din aceste subiecte le vom trata cu atenție, pentru că avem mereu multe pilde cu momente de reflecție și rugăciune. De aceia să nu incepem și să nu sfârșim nimic fara rugaciune.
De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia din această duminică? Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea Sinoadelor Ecumenice. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare: Atunci, Iisus, ridicând ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Tot ceea ce i-a învatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Însusi. El i-a învatat pe oameni sa se roage asa: “Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nostru”, cum spunem noi, ci pur si simplu “Tata!” Numai El singur putea spune “Tatal Meu”; El si nimeni altcineva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal în fiinta si în esenta – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata – pe când noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu. Dacă nu punem început vieţii veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut În prima parte, Hristos S-a rugat pentru Sine, zicând: "Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească" . Să credem că preamărirea Unuia este în raport cu preamărirea Celuilalt? Nicidecum! În interiorul Sfintei Treimi nu este o relaţie de genul "îţi dau, ca să îmi dai".
Sfânta Liturghie este formată din două părţi foarte importante. E prima parte, cea a Cuvântului, Liturghia Cuvântului, de când am început Sfânta Liturghie şi până la rostirea Crezului, moment prin care noi ne rugăm prin ectenii, ascultăm textul Apostolului şi al Evangheliei, rostim rugăciunile întreite şi, în final, ne declarăm credinţa, crezul, pe care noi ni l-am impropriat în urma ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. Deci cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl înseamnă ascultarea Cuvântului şi împlinirea lui prin mărturisirea unei credinţe profunde şi prin sărutarea iubirii pe care noi trebuie să ne-o facem unii altora, văzând în cei de lângă noi pe Iisus Hristos.
Citind Evanghelia Sfântului Apostol Ioan cu rugaciunea care poartă denumirea de Rugăciunea arhierească a lui Iisus, cu câteva cuvinte pe care Mântuitorul, înainte de Patima Sa, le-a adresat Tatălui Său din cer și după ce a dat socoteală de cele ce-I fuseseră încredinţate spre împlinire şi a arătat cum că le-a împlinit pe acestea, spunând: “Arătat-am oamenilor numele Tău, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l înfăptuiesc l-am înfăptuit“ El Se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi şi spune: Tată, păzește-i pe aceştia în numele Meu. Adică în ce nume? Am spus mai înainte: în nume de Frate al lor.Păzeşte-i pe aceştia ca şi fraţi ai Mei, ca şi fii ai Tăi, şi fă ca iubirea care este în Noi, adică această iubire care este în sânul Sfintei Treimi, dintre Tată şi Fiu întru Duhul Sfânt, să fie şi în ei, ca Eu să fiu în ei aşa cum Tu eşti în Mine şi Eu în Tine. Şi a mai adăugat: Nu numai pentru aceştia Mă rog, deşi a spus mai înainte că Nu pentru lume Mă rog, ci pentru ei Mă rog. Dar, la sfârşit adaugă: Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în aceste cuvinte. Deci şi pentru noi, creştinii, cei care ne silim să urmăm cuvintele Lui, să împlinim poruncile Lui, să fim asemenea Apostolilor Lui a fost această rugăciune.
Păzeşte-i în numele Meu ca ei să fie una, aşa cum şi noi, Tată, Una suntem.Noi nu ne rugăm: tatăl meu, ci Tatăl nostru. A spus cineva odată că prietenia nu se vede întru aceea că ne uităm unul la altul, ci mai ales în aceea că ne uităm în aceeaşi direcţie. Este adevărat, ca să iubeşti pe cineva trebuie să te uiţi la el până uiţi de tine. Însă ca să-l iubeşti cu iubire dumnezeiască, trebuie în aşa fel să te uiţi încât chiar dacă acela nu se uită la tine sau în direcţia ta, văzând strălucirea din ochii tăi să se uite și el în aceeaşi direcţie şi când amândoi vă veţi uita înspre Dumnezeu, atunci iubirea voastră, prietenia voastră, legătura voastră va fi deplină. Să ne uităm unul la altul şi să-L vedem în sufletul celuilalt pe Hristos, să-L vedem pe Dumnezeu, să desluşim chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, să înţelegem că el este frate pentru că Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât ne-a ridicat la cinstea de fii. Aceasta este esenţa Rugăciunii arhiereşti: unirea între noi și în Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte că Mântuitorul, înainte de a Se înălţa la cer, după ce le-a spus ucenicilor, le-a promis, le-a făgăduit: Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. El le-a poruncit să rămână în Ierusalim şi să aştepte să se îmbrace cu putere de sus. Şi ce au făcut Apostolii? Au făcut exact ceea ce li s-a spus. Au rămas în Ierusalim, însă nu oricum; au rămas împreună. Erau, spune, în toată vremea rugându-se lui Dumnezeu. Erau împreună. Erau uniţi și erau cu ochii aţintiţi către Dumnezeu. Acest lucru l-au făcut şi Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi, Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul VI Ecumenic. Ei au arătat prin faptă împlinirea acestei porunci a lui Dumnezeu, căci, iată, un lup răpitor venind în mijlocul turmei nu i-a găsit dezbinaţi, ci i-a găsit uniţi, i-a găsit împreună rugându-se lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a spus: Biserica Mea nu va fi biruită de porţile iadului, s-a împlinit şi a strălucit din nou prin aceşti Sfinţi Părinţi. Pentru că, revin, au înţeles că porunca lui Dumnezeu aceasta este: Rămâneţi uniţi întru dragostea Mea şi vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Nu ni se cere nici nouă altceva, decât să rămânem uniţi în dragostea lui Dumnezeu şi aşa cum au făcut Apostolii şi, mai departe, Sfinţii Părinţi, făcând şi noi, ne vom îmbrăca şi noi, iată, peste puţine zile, cu putere de sus prin harul Duhului Sfânt care fie să strălucească şi în inimile noastre.
„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3) “A stabilit credinţa ca maică a vieţii veşnice, iar despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu a spus că va fi cauza duratei veşnice în nestricăciune şi, deci, în fericire şi sfinţenie. Căci adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu a scăpat de cele rele, de abaterea spre altceva şi de aplecarea spre cele ce nu se cuvin. Unii s-au închinat făptuirii în locul Făcătorului (Rom. 1, 25) şi au cutezat să spună lemnului: „Tu eşti tatăl meu,” şi pietrei: „Tu m-ai născut” (Ier. 2, 27), căci nenorociţii au alunecat spre o aşa de mare nepricepere, încât au atribuit materiilor lipsite de simţire numirea de dumnezei şi slava negrăită a fiinţei mai presus de toate. Dar (Hristos) numeşte Dumnezeu adevărat numai pe Tatăl, opunându-L pe Dumnezeul adevărat zeilor numiţi astfel în chip rătăcit. Acesta e scopul cuvântului. Numind pe Tatăl în mod folositor Unul şi singurul, a amintit şi de slava Lui, zicând: „Şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Căci n-ar primi altfel cineva cunoştinţa desăvârşită a Tatălui, dacă nu ar uni cu aceasta în mod strâns şi nedespărţit pe cea a Celui Născut, adică a Fiului. Fiindcă îndată ce a cunoscut pe Tatăl, a cunoscut numaidecât şi pe Fiul. Deci, declarând pe Tatăl ca Dumnezeu adevărat nu Sa exclus pe Sine, căci, fiind în Tatăl şi din El după fire, este şi El Dumnezeu adevărat şi Unicul Dumnezeu, cum e Acela. Căci, în afară de El nefiind altul Dumnezeu adevărat, El este singurul. „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Ps. 95, 5).
„Aceasta este, deci, zice, viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Deci va zice cineva dintre cei ce nu trec repede peste dogmele dumnezeieşti, cum cunoaşterea este viaţa veşnică şi ajunge cuiva să cunoască pe Dumnezeu Cel adevărat şi prin fire, ca să aibă toată asigurarea nădejdii, neavând nevoie de nimic din celelalte? Dar atunci, cum „credinţa fără fapte este moartă” ?(Iac.2,20) Dar când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cunoaşterea este deci prin credinţă. Va mărturisi aceasta Proorocul Isaia: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege” (Is.7,9). Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinţilor (de Scripturi) nefolositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinţii ucenici: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac.2,19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viaţa veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiindcă naşte, în noi, puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viaţă-făcător, din această cauză spune şi Pavel că neamurile s-au făcut con-trupeşti şi împreună-părtaşe în Hristos, ca unele ce s-au împărtăşit de Sfântul Trup şi Sânge (Efes.3, 6). Iar mădularele noastre să fie considerate ca şi mădularele lui Hristos.
Dar cunoaşterea aduce şi binecuvântarea prin Duhul, căci Se sălăşluieşte în inimile noastre, modelând spre înfiere pe cei ce-L primesc şi refăcându-i întru nestricăciune şi evlavie prin vieţuirea evanghelică. Ştiind Domnul nostru Iisus Hristos că a-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel Unul şi adevărat este pricină şi prevestire a bunătăţilor amintite, declară că aceasta este viaţa veşnică, deoarece e maică şi hrănitoare a vieţii veşnice, născând prin puterea şi firea ei cauzele vieţii şi ţinându-ne în legătură cu El. Dar trebuie să cercetăm cu iubire de învăţătură în ce mod ne-a spus Hristos că împlineşte în noi desăvârşita cunoaştere a singurului şi adevăratului Dumnezeu. Observă cum cunoaşterea nu se îndeplineşte fără privirea la El (Fiul) şi, deci, fără Sfântul Duh; monada (unitatea) dumnezeiască se cunoaşte şi se crede în Treime, potrivit Scripturilor. Iudeii, călăuziţi de poruncile lui Moise spre despărţirea de mulţii zei mincinoşi, au fost îndemnaţi să se apropie şi să slujească singurului şi adevăratului Dumnezeu: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău,” zice Legea, „şi numai Lui să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). Dar cei ce se închinau şi erau alipiţi singurului Dumnezeu, ca unii ce încă nu aveau cunoaşterea Celui închinat, sunt chemaţi acum prin cuvintele Mântuitorului nostru la El, ca să înveţe că El nu e numai Unul şi adevăratul Creator al tuturor, ci că e şi Tată, şi să afle pe Cine a născut, mai bine-zis să-L şi vadă pe El întocmai în chipul Lui neschimbat, adică în Fiul. Căci prin chip trece cineva foarte uşor la vederea întocmai a arhetipului. Deci, în mod foarte necesar, Domnul nostru Iisus Hristos a spus că cei chemaţi prin credinţă la înfiere şi viaţa veşnică trebuie să înveţe nu numai că Dumnezeu este singur şi adevărat, ci şi că e Tată şi al Cui Tată este, anume al Celui ce pentru noi S-a făcut trup şi a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a umanităţii. „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine” (In 17, 9-11)
Exegeţii interpretează versetul astfel: arată-Mă pe Mine oamenilor, pentru ca, atunci când ei Mă vor cunoaşte pe Mine, de fapt, Te vor putea cunoaşte pe Tine. Vedeţi, Tatăl Se slăveşte prin slava Celui Ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, Îi acordă slava care I Se cuvine, arătând din ce Tată S-a născut; la rândul Său, Tatăl, întorcându-I slava - cum spune părintele Dumitru Stăniloae -, arată al cui Tată este, adică al lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aşa încât, lauda preamăririi va trece de la Tatăl la Fiul şi de la Fiul la Tatăl, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi. Hristos Îi cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască, în calitate de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea.
Numai că, prin Întrupare, Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum spune Sfântul Apostol Pavel: "S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor; şi la înfăţişare aflându-Se ca un om" (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin Întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea. În acest sens, a spus: "Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui".
Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice. Viaţa veşnică, sau moştenirea împărăţiei cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi fapte bune, căci spune Apostolul: "Credinţa fără fapte moartă este" (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă. Este acel deja-şi-nu-încă al împărăţiei lui Dumnezeu, pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Hristos, spune părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, începutul vieţii veşnice se pune de aici, de pe pământ; dacă nu punem - prin strădania credinţei şi a faptelor bune - început vieţii celei veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Şi dacă va fi aşa, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog, cum vom năzui la sfârşitul veacurilor să ne întâlnim cu un necunoscut, cu cineva cu care n-am dorit să ne întâlnim toată viaţa?
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea Unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor. Dumnezeu este Unic şi Adevărat, dar tot atât de Unic şi Adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt. Nu poţi să-L cunoşti pe Tatăl şi să intri în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Îl cunoşti pe Dumnezeu privind la cuvintele, la faptele şi la viaţa pilduitoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa, naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez. Or, după această misiune împlinită de Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru ca să ne facă împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: "Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea". Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, slavă care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). Cum, de altfel, El Însuşi a spus: "Toate câte are Tatăl ale Mele sunt" (Ioan 16, 15). Aşadar, slava Tatălui este şi slava Lui. Ca Dumnezeu adevărat, avea o slavă nemărginită.Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Hristos "strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (Dumnezeu)" (Evrei 1, 3).
Însă, acum, El cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi Trupul Său, pentru că numai prin El - ca Om - putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă, oamenilor, nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu, ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.
Pe lângă cele arătate, în misiunea Sa, Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu - ca Tată al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh - celor pe care Dumnezeu Însuşi i-a dat Fiului, deşi ei erau ai lui Dumnezeu. Dar care, la rândul lor, au cunoscut că toate câte I-au fost date Fiului sunt de la Tatăl (Ioan 17, 7); adică toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Tatălui. Acestea toate înseamnă: domnia asupra stihiilor, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării şi învierii, precum şi cuvântul Evangheliei. Iar cele pe care le-a primit, le-a dat lor: "Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis".
Fericitul Ioan, fiind din Iudeea şi dintre iudei, ca să nu socotească unii că Domnul este rugător la Tatăl numai pentru cei din Israel, dar nu şi pentru celelalte neamuri risipite în toată lumea, deşi se vor întoarce la credinţa în El, sau că nu vor fi chemate spre mântuirea prin Hristos, spune că Domnul nu va fi ispăşire numai pentru cei din neamul lui Israel, ci pentru lumea întreagă, adică pentru cei din tot neamul, care vor fi chemaţi prin credinţă la dreptate şi sfinţenie. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioşi, care ascultă cu iubire cuvintele Lui dumnezeieşti, supunându-şi grumazul inimii şi luându-şi jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare şi care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că Se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor şi Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătăţile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu decât cea prin Fiul. Şi te va învăţa El însuşi, zicând: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6). Observă cum, dând Tatălui pe cei despre care vorbeşte, îi câştigă pentru Sine. Şi aceasta se arată înţelegând-o foarte bine cel mai învăţat dintre autorii Sfintelor Scripturi, zicând: „Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi” (I Cor. 5, 19). Căci, mijlocind Hristos şi primind pe cei ce vin la El prin credinţă şi aducându-i prin Sine Tatălui, lumea a fost împăcată. De aceea şi Proorocul Isaia ne-a învăţat de mai înainte să alegem pacea cu Dumnezeu în Hristos, zicând: „mai bine să caute ocrotirea Mea şi cu Mine să facă pace” (Is. 27, 5). Căci depărtând din sufletul nostru cele ce ne înstrăinează de iubirea faţă de Hristos, adică lucrarea urâtă şi de plăcere iubitoare a păcatului, pornirea spre plăcerea lumească şi rătăcirea ca maică şi hrănitoare a toată răutatea, ne vom face ai Lui şi prieteni ai lui Hristos, vom înfăptui pacea cu Dumnezeu, alipindu-ne prin Fiul de Tatăl însuşi, şi vom primi în noi pe Cuvântul cel născut din El şi vom striga în Duhul: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15)”.
Nu poate fi credinţă adevărată fără cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Care este Persoană iubitoare, deci Tată al unui Fiu. O altfel de cunoaştere nu e credinţă, sau o credinţă fără această cunoaştere nu e credinţă adevărată. Cel ce crede cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat, şi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat crede. Un Dumnezeu care nu e crezut nu e cunoscut în realitatea lui vie, şi nici invers. N-am nevoie să cred pentru a admite un aşa-zis dumnezeu ca esenţă a naturii. O cunoaştere care nu realizează o comuniune cu un Dumnezeu personal, mai presus de natură, nu e credinţă.Cunoaşterea spirituală vine dintr-o unire cu realitatea spirituală pe care o cunoaştem, în speţă cu Dumnezeu. Cunoaştem o altă persoană cu adevărat când am intrat într-o comuniune cu ea. Iar cum orice persoană este în acelaşi timp o taină, prin cunoaşterea ei am intrat în comunicare cu taina Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul. În acea vreme se cugeta că împărtăşirea euharistică de Hristos este şi un fapt de cunoaştere a Lui. E ceea ce trebuie să ne străduim să fie şi pentru noi, cei de azi, Sfânta Împărtăşanie. Dar persoana cunoscută fiind o taină, cunoaşterea ei prin comuniunea cu ea nu poate să nu conţină şi credinţa, căci niciodată nu cunoaştem deplin taina persoanei şi, mai ales, a Persoanei dumnezeieşti, în cunoaşterea ei intră şi credinţa în ce ne spune ea că este şi va face.
Cunoaştem pe Dumnezeu privind spiritual la Iisus Hristos, la cuvintele, la faptele, la viaţa Lui pilduitoare, care nu are loc fără lucrarea Lui în noi. Numai trăindu-L ca Persoană desăvârşită, arătată ca atare şi în umanitatea Lui, cunoaştem pe Dumnezeu în mod concret şi prin experienţă vie. Cunoaşterea unei realităţi impersonale ne lasă într-o cugetare teoretică, în câteva formulări abstracte.
Cuvintele date lor de Cuvântul i-au asigurat de identitatea şi provenienţa Cuvântului întrupat. Şi aşa cum, prin primirea cuvintelor Lui, s-au unit cu Hristos şi, implicit, cu Tatăl, de la Care El le spunea cuvintele, prin primirea harului lui Dumnezeu se realizează acea unitate harică între noi şi El, fără ca cineva să se confunde cu El. Această unitate a fost realizată mai întâi cu Sfinţii Apostoli, apoi cu cei care cred în Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Fără a încerca să teologhisim prea mult despre firile Mântuitorului, vom încerca, totuşi, să coborâm puţin credinţa pe pământ şi să vedem că Hristos acest lucru l-a arătat ucenicilor. Şi în rugăciunea Sa arhierească pe care aţi auzit-o astăzi în sfânta evanghelie citită, El I-a spus lui Dumnezeu-Tatăl: Lucrul pe care M-ai trimis să-l fac pe pământ l-am săvârşit. Arătat-am oamenilor numele Tău. Care este acest nume? Numele de Tată. Nicio altă religie nu a cunoscut acest nume. Niciodată, nicăieri, omul nu a îndrăznit să creadă că va fi posibil vreodată ca omul să fie cu adevărat fiu al lui Dumnezeu; ca Dumnezeu, creatorul tuturor, El, nefăcut de mână, fără început, fără sfârşit, să poată fi numit de către noi Tată. Această rugăciune pe care o găsiţi la capitolul 17 în Evanghelia după Ioan şi pe care vă îndemn cu toată căldura s-o recitiţi, nu este altceva decăt dezvăluirea oamenilor a scopului lui Dumnezeu, scopul pe care L-a avut când l-a creat pe om, şi anume acela de a prelungi iubirea Lui părintească şi faţă de noi, a prelungi această iubire în lume, ca şi noi să ne bucurăm, alături de Hristos, de iubirea Lui ca Tată şi noi să-I răspundem, la fel ca şi Hristos, cu o iubire filială.
În toate religiile se arată, într-un fel sau altul, mai vădit sau mai în umbră, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, lucru pe care noi îl numim providenţă. Însă abia în creştinism, abia prin pogorârea lui Hristos şi întruparea Sa, abia atunci noi, oamenii, am aflat despre adevărata providenţă. Providenţa, sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu înseamnă, aşa cum ştiam noi până acum, purtarea de grijă a unui Dumnezeu care este în exterior, o purtarea de grijă pe care Dumnezeu şi-o manifestă faţă de noi prin lucrurile exterioare. Adevărata Providenţă este şi aceea care se săvârşeşte din interior. Hristos nu numai că a luat trup de om, dar a şi intrat în noi. Noi Îl primim prin Sfintele Taine şi El ne poartă de grijă, ne susţine, ne ajută, ne dă dovezi ale iubirii Sale din noi, dinlăuntrul nostru. Or noi, iubiţi creştini, ar trebui să ne folosim de această putere, să ne folosim de Harul lui Hristos şi să începem să gândim ca nişte fii ai lui Dumnezeu, nu ca nişte oameni. Ca nişte creştini! Ca nişte oameni noi.
Rugăciunea pentru Biserică. În partea a doua a rugăciunii, Iisus se roagă pentru Apostoli: "Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt" (Ioan 17, 9). Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta. Sfinţii Apostoli, deşi au fost din lume, au fost consacraţi slujirii lui Dumnezeu; de aceea, putem spune că ei au fost daţi de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui. El Însuşi a spus: "Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei", aceste "toate" fiind: Fiinţa, Firea, Voia, Sfatul, Stăpânia, Puterea, Înţelepciunea şi Bunătatea.
Un lucru necesar pentru viaţa veşnică este cunoaşterea lui Iisus Hristos pe care Dumnezeu Tatăl L-a trimis în lume, adică cunoaşterea lui Iisus Hristos cel Întrupat. Şi asta o vedem în partea a doua a Sfintei Liturghii, care este Liturghia Euharistică, adică ceea ce săvârşim noi după Crez până la împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. Cunoaşterea lui Hristos se împlineşte în mod plenar la împărtăşirea noastră cu Trupul Domnului, cu Sfânta Împărtăşanie. De aceea Mântuitorul spune în rugăciune: Viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului, cunoaşterea Cuvântului şi comuniunea euharistică cu Sfânta Împărtăşanie. De aceea noi venim la biserică în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare, venim cu dor să fim martori ai existenţei lui Hristos şi să câştigăm dreptul de a moşteni viaţa veşnică. Şi venim la biserică să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, Apostolul, Evanghelia, predica, crezul să-l rostim împreună şi să rămânem în continuare cu toată evlavia ca să ne şi împărtăşim cu Trupul Domnului la finalul Sfintei Liturghii. De aceea nu plecăm din biserică înainte de Sfânta Împărtăşanie, că atunci înseamnă că am renunţat la cunoaşterea lui Iisus Hristos. Am rămas numai la cunoaşterea lui Dumnezeu, la ascultarea Cuvântului. Dar în multe biserici, mai ales la oraşe, oamenii pleacă îndată, ies de la Sfintele Daruri, ies din biserică şi pleacă acasă, n-au nicio legătură duhovnicească cu Liturghia, n-au nici o înţelegere profundă a rostului cunoaşterii lui Iisus Hristos prin Sfânta Împărtăşanie care, chiar dacă noi nu ne împărtăşim în mod real, venind aici lângă Sfântul Potir, totuşi, fiind împreună şi considerându-ne un trup al lui Hristos, ne împărtăşim în mod tainic de jertfa lui Hristos stând în biserică, participând şi rămânând în continuare la Sfânta Liturghie. Însă de vom pleca mai degrabă de înceheierea celei de a doua părţi a Sfintei Liturghii, ne-am lipsi de cunoaşterea lui Iisus Hristos şi ne lipsim, în final, de viaţa veşnică. Căci viaţa veşnică este să Te cunoască pe Tine, Singurul Adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis. Iar pe Iisus Hristos pe Care ni L-a trimis Dumnezeu Îl vedem atunci când preotul iese cu Sfântul Potir şi ne invită la comuniunea cu El, zicând: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă! Şi noi ne apropiem de Trupul lui Hristos, Îl mâncăm şi devenim una cu El. El intră în noi şi Trupul Lui devine trupul nostru şi trupul nostru devine Trupul Lui. Şi atunci Trupul Lui care S-a înălţat la cer, în momentul morţii noastre va ridica la cer şi trupul sufletului nostru, iar la a doua venire a Domnului, când vom învia din morţi cu toţii, ieşind afară din morminte cu trupurile înviate ca ale lui Hristos după Înviere, dacă vom avea pe Hristos în noi, în această comuniune liturgică, sacramentală, vom fi înălţaţi şi noi la cer, cum spune Scriptura că Biserica va fi înălţat la cer aşa cum Trupul Domnului S-a înălţat la cer. Şi noi ne vom înălţa la cer şi vom fi atraşi la Tatăl şi ne vom aduna cu toţii în trupul preamărit al lui Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus se roagă pentru Apostoli: "Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt" (Ioan 17, 9). Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta.
Sfinţii Apostoli, deşi au fost din lume, au fost consacraţi slujirii lui Dumnezeu; de aceea, putem spune că ei au fost daţi de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui. El Însuşi a spus: "Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei" (v. 10), aceste "toate" fiind: Fiinţa, Firea, Voia, Sfatul, Stăpânia, Puterea, Înţelepciunea şi Bunătatea.
"Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis." Cunoasterea lui Dumnezeu in viata aceasta pamanteasca aduce inceputul si pregustarea vietii celei vesnice. Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cat mai suntem inca pe pamant. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau in aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, in Imparatia cea cereasca, va sta in cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu - in vederea fetei lui Dumnezeu - caci, vorbind despre copii, Domnul Insusi spune: " Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18:10). Vederea vesnica a lui Dumnezeu, si vietuind neincetat inaintea fetei lui Dumnezeu, intru uimire si bucurie de negrait prin cuvand, intru lauda si bunatate neincetata - nu este aceasta viata ingerilor si a dreptilor din lumea cealalta? Nu este viata aceasta intru cunoasterea lui Dumnezeu? Cata vreme ne aflam aici, pe acest pamant, asa cum spune Apostolul, "caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (I Corinteni 13:12). Acum Il cunoastem pe Dumnezeu numai in parte, dar apoi Il vom cunoaste intru totul. Iata ca nu ar trebui sa socotim ca omul ajunge la credinta ca Dumnezeu exista undeva si intr-un anumit fel, judecand toate dupa mintea sa. Omul acela Il cunoaste pe Dumnezeu, care simte respiratia vie a lui Dumnezeu in sine si in tot ceea ce se afla imprejurul sau; acela care, cu inima si cu mintea si cu sufletul, simte prezenta mareata si infricosatoare a singurului Dumnezeu adevarat, in firea si in viata sa personala.
"Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat." Aceasta inseamna: ei erau ai Tai ca zidiri si robi, cunoscandu-Te numai ca Ziditor si Judecator, dar acum ei au invatat de la Mine numele Tau mai dulce si mai drag, si sunt adoptati prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu sa Ti-i aduc Tie ca fii. Acestia s-au aratat vrednici de cinstea aceasta, caci ei "cuvantul Tau l-au pazit". Din iubirea Sa de oameni, Domnul ii lauda aici foarte pe ucenicii Sai Tatalui Sau Celui ceresc. Si El continua laudarea lor:"Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine." Iudeii cei rai nu voiau sa inteleaga aceasta, ci Il cleveteau pe Domnul, spunand ca El avea o putere minunata de la Belzebul, imparatul diavolilor. Trebuie sa amintim ca era tulburare si impotriviri despre Hristos printre batranii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem intelege de ce Domnul ii lauda aici pe ucenicii Sai pentru a intelege ca El este Dumnezeu. "Toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine;" adica: toate cuvintele si toate faptele."Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis." Prin "cuvinte" trebuie sa intelegem toata intelepciunea si puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Sai, si nu numai cuvintele. Lucrarea acestei intelepciuni si puteri a fost deja incercata de ucenici in timpul vietii pe pamant a Mantuitorului, si acestia s-au lamurit ca este cu adevarat intelepciune Dumnezeiasca si putere Dumnezeiasca. "Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt." Inseamna aceasta ca Domnul nu Se roaga pentru toata lumea, ci numai pentru ucenici? Ucenicii sunt pamantul cel bun in care Samanatorul Cel ceresc a semanat samanta Lui mantuitoare. Atunci, pentru acest camp, in care a lucrat si semanat Semanatorul Insusi, El Se roaga in primul rand. Domnul face aceasta pentru a ne invata sa ne rugam Lui cu modestie, si sa cerem numai ceea ce este cel mai de pret. In mijlocul pamanturilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a imprejmuit un camp mic, in care El a semanat samanta de mare pret. De cum samanta aceasta creste si aduce roada, campul se va largi si se va semana samanta mai bogata. Atunci, nu este firesc pentru Lucratorul, ca sa Se roage numai pentru campul imprejmuit, lucrat si semanat, iar nu pentru toate pamanturile pustii, necultivate? Laudandu-se cu propria lor maretie - multi reformatori din intreaga istorie au incercat prin teoriile lor, sa aduca fericire omenirii dintr-odata, chemand de indata intreaga omenire. Dar incercarile lor au fost grabnic nimicite intru totul, lasand lumea inselata, intr-o nefericire si mai mare. Lucrarile Domnului Iisus au un inceput nevazut si adanc, ca o samanta de mustar care se afla in pamant, care creste incet dar, atunci cand s-a dezvoltat si a ajuns pom, nici un vant nu-l poate zdruncina. Cand vine cutremurul, acesta distruge turnurile inalte care au fost zidite de mainile oamenilor, dar nu distruge pomul. In orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatalui Sau numai pentru ucenici, ci - asa cum vom vedea mai tarziu - "si pentru cei care cred in Mine prin cuvantul lor". Totusi, nu pentru toate pamanturile pustii si necultivate ale lumii, ci numai pentru campul acela largit pe care ucenicii vor semana semintele de mare pret ale Evangheliei.
"Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei." In afara de insusirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotriva cu Tatal si cu Duhul Sfant; deopotriva intru vesnicie si nemurire; deopotriva intru putere si tarie; deopotriva intru intelepciune si dreptate. Cu toate acestea, privitor la insusirile lor personale, Tatal este nenascut, Fiul este nascut iar Duhul purcede de la Tatal. Legatura Tatalui cu Fiul este aceea de Parinte, si cu Duhul Sfant este aceea de Izvor. Stapanirea si taria asupra tuturor zidirilor, lumii celei vazute si a celei nevazute, apartin deopotriva si nedespartit Tatalui, Fiului si Duhului Sfant. Esenta si fiinta acestor Trei este o unitate nedespartita, si prin ipostaze formeaza Treimea cea neamestecata. De aici toate cele ce sunt ale Tatalui, sunt si ale Fiului si ale Duhului Sfant - "si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele." Acestea sunt adevarate si pentru urmatorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatalui tot asa cum sunt si ai Fiului si ai Duhului Sfant. De ce spune Domnul putin mai devreme: "Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat," iar acum: "si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele"? Pentru ca, fiind Trimisul Tatalui, El le-a primit pe ele de la Tatal ca materie prima, si le-a innobilat si le-a rascumparat din pacat, si acum, din iubire, El le da din nou, innobilate si rascumparate, ca sa fie ale Tatalui. Iata deci ca ceea ce este a Tatalui, este si a Lui; si ceea ce este a Lui este si a Tatalui. Caci este greu sa imparti iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celalalt, asa cum este la fel de greu sa imparti ceea ce este a unuia si ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: "si M-am preaslavit intru ei". Ca Dumnezeu, El este preaslavit inaintea oamenilor; si ca om El este preaslavit inaintea Sfintei Treimi si a ingerilor. Prin ce este preaslavit pomul daca nu prin roadele lui? Domnul nu cauta slava desarta, ci cauta slava intru roadele Sale - in ucenicii Sai - cei care L-au urmat cu credinta si cu fapte bune, cu iubire si cu ravna. Cauta parintii slava mai mare decat aceea pe care le-o dau copiii lor? Si cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slavit intru copiii Sai, urmatorii Sai credinciosi.
"Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi." De ce spune Domnul ca El nu mai este in lume? Pentru ca lucrarea Lui este savarsita si El mai asteapta numai sa treaca prin ultimele si cele mai mari suferinte, si sa pecetluiasca lucrarea savarsita cu sangele Sau nevinovat. Vedeti cu cata gingasie Se roaga El pentru ucenicii Sai! Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. "Parinte Sfinte, pazeste-i!" Domnul ii lasa pe ei ca pe miei in mijlocul lupilor. Daca nu ar veghea asupra lor ochiul parintesc cel din cer, ar fi cu totii sfartecati de lupi. "Pazeste-i in numele Tau" - ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, asa cum esti Tu pentru Mine si, in iubirea Ta parinteasca, pazeste-i si apara-i de lupii cei rai, si indruma-i sa "fie unul, asa cum Noi suntem Unul". In aceasta unitate desavarsita se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credinciosilor, ci si slava lui Dumnezeu; da, si chiar fiinta lui Dumnezeu. Asa cum Tatal este in esenta asemenea cu Fiul, fiind deofiinta, fiind deosebiti numai in Persoana, tot la fel sa fie si intre credinciosi: multi si deosebiti in persoana, dar in esenta sa fie unul in iubire, vointa si minte.
Domnul continua: "Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau;" Eu ii pazeam pe ei ca pe copii in numele Tatalui; "pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura." Nici unul dintre alesii Domnului nu va pieri decat numai Iuda, vanzatorul, dupa cum este scris in Sfanta Scriptura. Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru ca asa este scris, ci pentru ca el este necredincios lui Dumnezeu si inchinator argintilor. Se prooroceste in Scripturi despre Iuda: "Chiar omul care a mancat painea mea, a ridicat impotriva mea calcaiul" (Psalm 40:9; Ioan 13:18). Si se mai scrie: "Si dregatoria lui sa o ia altul" (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amandoua proorocirile s-au implinit in Iuda. El a mancat paine impreuna cu Domnul Iisus, si a ridicat calcaiul asupra Lui. Dupa vinderea Domnului, Iuda s-a spanzurat, si in locul lui, Matia se numara impreuna cu Apostolii, primind putere Apostolica.
"Si acum, vin la Tine," incheie Domnul, "si aceasta le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei." Inainte de a se desparti de ucenicii Sai si de lumea aceasta, Domnul face aceasta rugaciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Domnul stie ca Il asteapta moartea si mormantul, dar nu vorbeste despre aceasta Tatalui fara de moarte, caci moartea si mormantul sunt de nimic in ochii lui Dumnezeu. El vorbeste despre intoarcerea la Tatal Sau - "si acum vin la Tine", la slava cea vesnica "pe care am avut-o la Tine mai inainte de intemeierea lumii". Apoi El Se roaga pentru ca ucenicii Sai sa aiba bucuria Lui in ei. Ce fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultator atunci cand implineste voia tatalui sau. Aceasta este bucuria facatorului de pace, a carui pace launtrica, Dumnezeiasca, nu poate fi tulburata de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului care a curatit campul, l-a arat si l-a semanat, si care se uita cum creste recolta si se coace si se bucura. Este bucuria biruitorului care si-a doborat toti vrajmasii si a dat putere biruitoare prietenilor sai, ca sa fie biruitori pana la sfarsitul veacurilor. In cele din urma, este bucuria inimii curate si cu frica de Dumnezeu - bucuria aceasta este viata, iubire si tarie. In plinatatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Sai inainte de a pleca din lumea.
Aceasta rugaciune pe care a rostit-o Domnul Iisus inaintea mortii Sale, a fost ascultata de Tatal cu toata purtarea de grija, si roadele s-au vazut indata. La vremea muceniciei Sale, intaiul mucenic pentru credinta Crestina, Sfantul Arhidiacon Stefan, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Si inteleptul Apostol Pavel scrie ca Dumnezeu L-a asezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, in ceruri, mai presus decat toata incepatoria si stapania si puterea si domnia si decat tot numele ce se numeste, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor. Si toate le-a supus sub picioarele Lui (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slavirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovniceasca a urmatorilor Sai, aceasta s-a intamplat chiar atunci cand El se rugase Tatalui Sau. In Fapte se spune despre Apostoli ca toti acestia, intr-un cuget, staruiau (1:14), iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una (4:32)
Aşadar, după ce Iisus S-a rugat pentru Apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credinţă, urmează partea a treia - rugăciunea pentru credincioşi: "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog - spune Iisus -, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei" (Ioan 17, 20-26). Prin urmare, Mântuitorul Hristos cuprinde, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei ce vor crede în El, până la sfârşitul veacurilor, prin predica Apostolilor şi a urmaşilor lor, membrii ierarhiei bisericeşti, pentru ca toţi să se facă părtaşi de slava Lui.
În continuare, Fiul se roagă pentru întărirea comuniunii celor ce cred în El şi au dragoste faţă de El şi de cuvântul Evangheliei Sale, zicând: "Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr" (Ioan 17, 11-19).
După ce Iisus S-a rugat pentru Apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credinţă, urmează partea a treia - rugăciunea pentru credincioşi: "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog - spune Iisus -, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei" (Ioan 17, 20-26).
Prin urmare, Mântuitorul Hristos cuprinde, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei ce vor crede în El, până la sfârşitul veacurilor, prin predica Apostolilor şi a urmaşilor lor, membrii ierarhiei bisericeşti, pentru ca toţi să se facă părtaşi de slava Lui.
Rugăciunea Fiului a fost ascultată de Tatăl. De unde ştim? O spune Sfântul Arhidiacon Ştefan: "Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!" (Fapte 7, 55). Însă acest loc "de-a dreapta lui Dumnezeu" nu este doar apanajul sfinţilor, ci şi al celor care cred în Hristos şi în Evanghelia Sa. Toţi ne vom face părtaşi stării celei de-a dreapta; adică cei cărora Fiul lui Dumnezeu le va zice: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Matei 25, 34).
Sfântul Apostol Pavel spune efesenilor: "Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi, cei ce credem! Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria, şi stăpânia, şi puterea, şi domnia, şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii"
Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să-i iubească pe oameni întocmai ca pe Fiul Său. Şi aceasta, întrucât suntem "moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos" (Romani 8, 17).
Interesantă este remarca părintelui Stăniloae, care spune că Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, pe când oamenii primesc calitatea aceasta prin voinţa lui Dumnezeu, prin har; noi suntem, prin Hristos, fii ai lui Dumnezeu, dar numai prin harul Duhului Sfânt. Desigur, Hristos, Care este Acelaşi, ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8), va continua să ne descopere în veşnicie taina Sa, care este taina împărăţiei lui Dumnezeu, adică taina zilei celei neînserate.
Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toţi. Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, Acela vă va învăţa toate" (Ioan 14, 26; cf. Isaia 1, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: "El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel Ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa" (Evrei 5, 7). O, fratii mei, ganditi-va cum Domnul Iisus, chiar inainte de moartea Sa, cu doua mii de ani in urma, S-a gandit la voi, si S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! O, aceasta rugaciune atotputernica sa va pazeasca si sa va curateasca de toate pacatele, sa va umple de bucurie si sa va uneasca inimile si sufletele! Sa fim cu totii una in slavirea Tatalui, si Fiului si Duhului Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)