România este numita Gradina Maicii Domnului !
"Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”.
La mijlocul veacului al XV-lea, un călugar român pe nume Iosif, care se nevoise în peşterile din Valea Iordanului, şi-a luat ucenicii şi s-a întors în locurile natale, retrăgându-se pe Muntele Bisericanilor din judeţul Neamţ, unde va ridica un schit. În 1498, biserica a fost jefuită şi incendiată de turci, iar Iosif împreună cu cei nouă călugari a vrut să plece la Muntele Athos, cunoscut drept „Grădina Maicii Domnului".
Cei zece monahi n-au apucat a face mulţi paşi, că au fost opriţi de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a coborât plină de lumină din crengile unui stejar şi le-a spus: „Rămâneţi pe loc, căci şi aici este Grădina Mea”. Călugării au găsit apoi, în scorbura stejarului, o icoană a Maicii Domnului, păstrată până astăzi.
Pe acel loc ei au înălţat o bisericuţă din lemn, iar după câţiva ani, cu ajutorul voievodului Ştefan cel Mare şi al urmaşului său, Ştefăniţă Vodă, a fost zidită Mănăstirea de piatră de la Bisericani.
Despre vieţuirea pustnicească şi în mari nevoinţe a Cuvioşior Iosif şi Chiriac de la Bisericani nu ne-au rămas prea multe informaţii.
Se ştie că, din dorinţa de a respecta ritualul oriental al slujbelor neîntrerupte deprins la Sfântul Munte, Cuviosul Iosif şi ucenicii lui slujeau neîncetat, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică, făcând priveghere, motiv pentru care li s-ar fi spus "bisericoşi" sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care ei au întemeiat-o.
Continuator al lucrării duhovniceşti a Cuviosului Iosif, Cuviosul Chiriac a arătat o nevoinţă mult mai aspră şi o vieţuire mult mai retrasă, „gol şi ticăloşit în munte şase zeci de ani”, aşa cum arată Sfântul Ierarh Dosoftei.
Explicația Părintelui Justin Pârvu pentru afirmația că România este "Grădina Maicii Domnului"
Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e aici, cu noi", a afirmat omul pe care mulți români îl consideră Sfânt. În același interviu, părintele Justin explica rostul neamului românesc în lume. "Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele! Se pune deci problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?
Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea! Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu.
Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam. Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”. “Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24). Şi în altă parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4)", a afirmat atunci, arhimandritul Justin Pârvu.
Mai poate fi numită România Grădina Maicii Domnului? Credinţa şi rugăciunea neîncetată a sutelor de sihaştri de la Bisericani - dar şi a miilor de sfinţi anonimi, ale căror moaşte stau la temelia ţării noastre - au făcut odinioară din România o adevărată Grădină a Maicii Domnului.
Azi, însă, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Obişnuim să deplângem moartea victimelor din cele două Războaie Mondiale, dar despre cele peste 22 de milioane de copii ucişi fără milă în pântecele mamelor nu pomenim aproape nimic. Manualele şcolare prezintă copiilor ororile războiului văzut, dar despre războiul nevăzut dus împotriva pruncilor nevinovaţi nu face referire niciun manual din România.
Ba mai mult decât atât, elevii sunt instruiţi cum să se pregătească să ucidă, prin contracepţie şi avort, fiinţele plăsmuite şi dăruite de Dumnezeu. Iar pervertirea deplină a instinctului matern face ca femeile, înzestrate cu darul naşterii de prunci, să se coboare din demnitatea lor, ajungând mai rău decât necuvântătoarele. Căci până şi acestea din urmă sunt capabile de sacificiul suprem pentru puii lor.
„Nu știi pe cine omori; el nici nu se poate apăra de lucru acesta; nu știi, lașule?! Era un împărat care a cucerit pe alt împărat, și a vrut să omoare tot neamul împăratului, după ce a intrat în palatele lui. Și într-o cameră a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a văzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând și astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeți? Copilul, în pântece, nu poate să se apere. S-a demonstrat că fătul simte pericolul, simte cuțitul ucigaș și se rotește puternic, într-un strigăt mut, dar nu se poate nicicum apăra. Va să zică, este ființă! El nu se poate apăra, și tu îl ucizi cu atâta cruzime și cu dezinvoltură... Poate să iasă un preot, poate să iasă un mare despicător de idei... Nu știi pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumează cifre îngrozitoare.”(Părintele Arsenie Papacioc)
Cum să mai fie România o Grădină a Maicii Domnului, când tot pământul bălteşte de sânge nevinovat şi tot văzduhul se cutremură de strigătele mute ale sutelor şi miilor de făpturi sfârtecate cu sânge rece?! Dintr-o patrie a credinţei şi sfinţeniei, România a devenit patria avortului, în care fiecare dintre noi ducem în spate câte un copil mort, şi cu toţii purtăm pe conştiinţă povara grea a nepăsării în faţa tuturor acestor crime. Căci toate se petrec zi de zi, chiar sub ochii noştri, la doi paşi de noi, cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la preocupările cotidiene. Ştim că acum, chiar acum sute de copilaşi, aşa cum sunt ai noştri şi aşa cum am fost şi noi, cei iubiţi, doriţi şi aduşi pe lume, se luptă în felul lor să scape de o pedeapsă nedreaptă, devenind victimele celui mai cumplit război pe care l-a scornit mintea omenească.
«Vine câte unul pe ecrane şi zice cu emfază: „Poporul nostru creştinesc”… Care popor creştinesc? Acela care înoată până la gât în sânge de prunci? Îl auzi pe altul rostind: „România, Grădina Maicii Domnului!” Care? Maica Domnului ocroteşte o ţară scăldată în sânge nevinovat? Cum poţi crede aşa ceva? Alţii evocă „mănăstirile noastre”… De acord, dar nu sunt ale noastre, sunt ale strămoşilor, noi n-am făcut decât să le întinăm prin păcatele pe care le săvârşim. » (Părintele Nicolae Tănase)
Şi ne-ar fi şters demult Dumnezeu de pe faţa pământului, dar pentru rugăciunile sfinţilor noştri mucenici, ale pustnicilor neştiuţi de nimeni, pentru jertfele martirilor din lagăre şi închisori şi, mai ales, pentru rugăciunile Maicii Domnului, încă mai existăm ca neam. Încă ne mai ţine Dumnezeu, dar până când?!
„Noi ne lăudam că suntem ortodocşi, dar câte avorturi avem? Suntem aproape prima ţară de pe Glob cu avorturile. Mie mi-e ruşine să zic că sunt ţară ortodoxă şi sunt prima la avorturi. Sau ţi-e ruşine să zici că suntem ţară ortodoxă, când auzi câte crime şi câte omoruri se fac. Ar trebui mai multă credinţă ortodoxă şi trăire reală. Şi dacă suntem plini de păcate şi de patimi, să ne punem la picioarele Mântuitorului, că El ne ridică, ne scoate. Dar până nu ne punem sincer acolo, slabă nădejde că România e Grădina Maicii Domnului.” (surse:Pr Arsenie Boca, pr Justin Pârvu)