România Crestin Ortodoxă
Mâine neamul nostru sarbatorește Ziua națională a Bisericii sale.
În tarina străbună istoria neamului și a bisericii românești rasar și cresc din aceeași tulpină.
Poporul român s-a nascut crestin, neamul și curcea au facut din România întâi o Gradina a Maicii Domnului și apoi o Românie Mare.
România crestin ortodoxă a fost mereu socotită Gradina Maicii Domnului. Expresia a fost pentru prima oară folosită cu circa 500 de ani înainte, având la bază o minune care s-ar fi petrecut în judeţul Neamţ, la mănăstirea Bisericani. După Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cea mai mare cinstire se adduce in România creștină Maicii Domnului.
Preacurata Maică a Domnului este proslăvită de Biserica pământească şi cea cerească ca fiind mai slăvită decât Serafimii şi mai cinstită decât Heruvimii. Ea este astfel cinstită, fiindcă a primit de la Dumnezeu un mare şi neasemuit Har, mai mare decât toate făpturile raţionale, de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru, al doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Dar iată asupra cărui lucru aş fi vrut să vă atrag atenţia în acest moment, iubiţilor întru Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu degeaba Preacurata Fecioara Maria a primit de la Dumnezeu acest Har, ci pentru marile Sale nevoinţe duhovniceşti.
Așadar Rpmania este o naștere truprască și sufletească într-o armonie divină, stat, natiune, biserică.
Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti (N.Iorga ); Intreaga noastra viata nationala si bisericeasca trebuie privita ca o sinteza de latinitate si ortodoxie, in sensul ca poporul roman s-a mentinut prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar, prin ortodoxie, neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana.
,,Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”(W. Schiller, arheolog american) “Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.” (Antonio Bonfini) Limba si credinta ne-au salvat, iar dusmanii nostrii s-au luptata sa le distruga. In vechea austro-ungarie scoala si documentele erau unmai in unguseste, Bucov a venit cu tunurile sa ne distruga disericile, la tot felul de avantaje si forme de opresiune a fost supus neamul romanesc sa-si lase credinta, datinile si limba (Brâncoveanu, martirii ardeleni sunt numai cateva exemple) Dupa batalia de la Posada, Mircea cel Batran întareste biserica numind un episcop al Tarii Romanesti pe Iachint de Vicina venit din Dobrogea.
Aşa a rânduit pronia divină ca să primim credinţa creştină direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos prin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovaduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică.
Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire. Să ascultăm de Sfinţii Apostoli ca de Însuşi Hristos. Să ascultăm de episcopi şi de preoţi ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toţi sfinţii. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viaţa noastră. Să nu ascultăm pe trimişii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce şi de toate cele sfinte. Apoi sunteţi datori să învăţaţi copiii frica Domnului. Să faceţi misiune şi apostolat prin şcoli, prin spitale, prin casele creştinilor, prin milostenii şi cărţi sfinte ortodoxe. Dar mai ales în casele dumneavoastră.
Strămoşii românilor au fost creştini încă înainte de apariţia goţilor în părţile Daciei. Istoricul I. Lupaş, la fel ca şi alţi istorici români, a susţinut că organizarea Bisericii răsăritene este mai veche decât a celei apusene, argumentând că în Transilvania a existat o episcopie ortodoxă înaintea întemeierii regatului ungar şi înainte de năvălirea lor în Transilvania și sunt multe, foarte multe alte dovezi care arată continuitatea romanească aici.
Pilonii unei natiuni sunt poporul, statul si cel mai important biserica, prin ele neamul creste sanatos cu radacini adanci si puternice in traditie, morală, și alte valori perene ale familiei (biserica de acasa) si educatiei viitoarelor generații sanatoase, fara ele natiunea se degradează și piere.
Poporul, credinta si regele au facut Unirea, Marea Unire. De aceeia inainte de Ziua Nationala a Romaniei este randuita Ziua Nationala a Bisericii Ortodoxe. Daca zilele urmatoare o sa faceti un sondaj o sa vedeti ca putini stiu istoria. Poporul roman si-a pastrat unitatea prin crestinism, limba si radacinile comune (ramificate in toate zonele in care soarta ne-a despatit fizic dar nu și spirirual), tinute cu sfintenie ca mostenire sacră din mosi si stărmosi.
Preacurata Fecioara Maria s-a învrednicit prin Har de a fi Maica Domnului, datorită marilor Sale nevoinţe duhovniceşti. O să atingem, oare şi noi, într-o măsură sau alta, asemenea nevoinţe, ca să ne facem vrednici de acest Har renăscător şi mântuitor, care ne face pe noi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai fericirii veşnice a Raiului?
De aceea, asemănându-ne Preacuratei Fecioare Maria, să ne lepădăm şi noi de lumea aceasta şi de toate bucuriile ei înşelătoare, cel puţin atât, încât inima noastră să se îndrepte mai întâi spre cer, spre împărăţia cerească, purtătoare a fericirii nepieritoare şi veşnice.
Fie ca în viaţa noastră să ne conducem după cuvintele lui Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 33), precum şi cuvintele apostolului Pavel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 1-2).
Noi trebuie, după sfatul marelui Stareţ, părintele Ambrozie de la Optina, să vieţuim aşa precum se învârte o roată. În toată rotirea ei, toate părţile ce o compun se îndreaptă numai în sus; numai cu un singur punct şi doar pentru o clipă, se atinge de pământ.
Asemenea Preacuratei Fecioarei Maria, să răbdăm creştineşte şi fără cârtire Crucea necazurilor noastre, amintindu-ne întotdeauna cuvintele lui Hristos: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19).
Să conştientizăm întotdeauna că necazurile sunt trimise de Dumnezeu nu pentru pieirea noastră, ci pentru curăţirea noastră de păcate, de toate patimile noastre, pentru fericita şi veşnica unire în Har cu Hristos, în care şi constă toată mântuirea noastră.
Şi, în sfârşit, să ne asemănăm Preacuratei împărătese, spre dobândirea smereniei creştineşti. Aceasta este cea mai importantă virtute, datorită căreia Preacuratei Fecioare Maria i s-a dat darul întrupării din Ea a lui Dumnezeu Cuvântul.
Este virtutea prin care Domnul a săvârşit mântuirea noastră, pentru care şi Apostolul Pavel a spus: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat… Ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece; al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 7-11).
Smerenia este cel mai important mijloc cu ajutorul căruia şi noi putem lucra mântuirea noastră. Iată de ce în cuvântul lui Domnuzeu se spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,34; I Petru 5,5).
Cât de importantă este smerenia în lucrarea mântuirii noastre mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care spun că fără smerenie nici o virtute nu are pentru noi putere mântuitoare.
Numai prin smerenie sunt posibile bunăstarea şi fericirea pământească. „Dacă noi – ne învaţă marele părinte, Sfântul Marcu Ascetul – am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie să fim pedepsiţi, deoarece toate relele şi necazurile ni se întâmplă pentru înălţarea noastră”.
Cu atât mai mult, fără smerenie niciodată nu vom atinge patria cerească, adevărata fericire, la care ne şi cheamă Domnul prin smerenie, atunci când spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,28-29).
Dar ce este odihna despre care vorbeşte aici Domnul? Aceasta este lumea lui Hristos, străină de orice patimă, de orice păcat, este neîntinarea şi sfinţenia Lui dumnezeiască. Este acea odihnă pe care o cere cu atâta stăruinţă Sfânta Biserică tuturor celor adormiţi în dreapta credinţă şi care nu este nimic altceva decât fericirea împărăţiei Cereşti a lui Hristos.
Să ne ajute Preacurata Fecioară Maria să urmăm conştiincios nevoinţele Ei duhovniceşti, pentru împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, mai ales smerenia Ei, pentru a fi vrednici de Harul renăscător şi mântuitor trimis de la Dumnezeu, ca încă din această viaţă pământească să putem, cel puţin în parte, să gustăm din fericirea împărăţiei cereşti a lui Hristos.
Iar pentru rugăciunile atotputernice ale Fecioarei Maria să ne învrednicească pe noi Domnul, ca după moartea noastră, să dobândim în toată plinătatea viaţa veşnică şi fericită
Despre espre marea îndrăzneală în rugăciune a Maicii Domnului şi mărturia înaltei sale slave cereşti.
În condacul acestui mare praznic de astăzi, al Intrării în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria, Sfânta noastră Biserică o numeşte pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu sfinţită vistierie a Slavei lui Dumnezeu.
Sfânta Biserică o numeşte astfel pe Maica lui Dumnezeu, pentru a ne arăta întreaga măreţie a slavei Ei cereşti, exprimată prin îndrăzneala Sa plină de Har, cu care Dumnezeu a dăruit-o într-o măsură mult mai mare decât a făcut-o cu toţi îngerii şi sfinţii.
Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre Ea. În una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălţate de toţi îngerii şi sfinţii pentru noi păcătoşii, spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
Suntem crestini de peste 2000 de ani si iata ca: „După secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“. Sarbatorim 100 de ani de la Marea Unuire din 1918. Aproape doua secole am jinduit dupa ea si iata ca Dumnezeu ne-a dat putere, rabdare ca sa nu ne dezbinam, sa ramanem inpreuna spiritual inante dea realiza și unitatea faptica.
Data de 10 octombrie 1914 avea sa ramana in cronologia Romaniei drept momentul in care monarhia avea sa se consolideze prin prezenta celui de-al doilea rege al statului roman modern. La varsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al Romaniei depunand juramantul solemn si lunandu-si in fata tarii angajamentul ca va fi un „bun roman”. Ferdinand a iubit Romania si poporul roman. Din admiratie si respect pentru religia nationala a romanilor, Ferdinand renunta la cultul catolic si de boteza de bunavoie crestin-ortodox pentru a fi in rand cu tara si poporul sau. Guvernul roman nu i-a cerut acest lucru, permitandu-i sa ramana catolic. Ferdinand a ales insa Ortodoxia, fiindca copiii viitorului rege si mostenitorul tronului trebuiau sa fie crestin-ortodocsi, fiindca urmau sa conduca un popor majoritar crestin si ortodox.
Atunci in decembrie 1918, la unire, Regele si viitorul Patriarh al Romaniei Mari, Miron Cristea, au facut planuri pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului, o catedrala ortodoxa, pe care dupa 100 de ani cu ajutorul lui Dumnezeu s-a faptuit acesta Catedrala în 2018.
(D.Staniloaie);Crestinismul nostru, asa cum il practica si il traieste țaranul, ascunde intr-insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba roma (L.Rebreanu)
Creştinismul nu s-a răspândit însă numai în posesiunile Imperiului roman, din care, alături de Dacia Pontică, viitoarea provincie Schythia Minor, făcea parte din anul 106 şi Dacia romană, ci şi în zonele din sudul Moldovei şi estul Câmpiei Române, regiuni care corespund astăzi provinciilor Moldova şi Muntenia.
De aceea, o scurtă retrospectivă a creştinismului din aceste provincii este de bun augur.
O ştire despre vechimea creştinismului în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, dar şi în Dacia romană, a fost furnizată de izvorul istorico-literar, aparţinând apologetul Tertulian din Cartagina (160-240).
Acesta scria în ultimii ani ai secolului II, sau începutul celui următor, că printre neamurile convertite la Hristos trebuie considerate şi cele ale sarmaţilor, dacilor şi sciţilor, fapt care întărea afirmaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, asupra mesajului evanghelic primit de multe dintre neamuri.
Rezultatul, care se impune în acest context, este acela că, desigur, nu toate aceste neamuri trebuiesc privite a fi în întregime creştine, ci doar că o parte a lor credeau în Iisus Hristos şi cunoşteau vestea Evangheliei mântuitoare.
Un argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de strămoșii noștri daco-romani și „încreștinați”, iar alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine.
Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege, Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a. Câteva sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înțeles nou, creștin (Calatio-calationem – Crăciun, Florilia – Florii, Rusalia – Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare).
Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.
În ceea ce priveşte creştinismul din provincia romană Dacia, cu subdiviziunile ei, Oltenia, Banatul, Transilvania şi parte din Muntenia de mai târziu, acesta putea fi cunoscut aici, mai ales după intrarea provinciei în stăpânirea romană, la începutul secolului al II-lea, deci după anul 106.
Se înţelege că în noua provincie au avut loc transformări profunde, de ordin economic, lingvistic, cultural, dar şi spiritual, luând astfel naştere condiţii propice pentru răspândirea creştinismului. Însă, despre o creştinare masivă a daco-romanilor putem vorbi mai ales după retragerea aureliană 271-275, când creştinismul putea să îşi manifeste liber spiritualitatea în acest areal carpato-dunărean.
Ceea ce atestă o prezenţă creştină în primele secole sunt mărturiilor arheologice, care deşi nu sunt numeroase, sunt sigure. Arheologii sunt de acord că începând cu secolul al II-lea şi continuând cu cel următor avem vestigii creştine, care sunt puţine, însă în deplină concordanţă cu numărul creştinilor de aici.Desigur, trebuie să avem în vedere faptul că ele nu sunt cu mult mai puţine decât în alte zone de frontieră, deci putem afirma că şi în Dacia au existat creştini încă înainte de secolul III (gema de la Romula este plasată la sfârşitul acestui secol dar şi alte vestigii anterioare retragerii lui Aurelian, descoperite în exclusivitate în castre şi în canabae-le acestora.
De fapt, una dintre caracteristicile creştinismului românesc a fost răspândirea noii religii mai ales în mediul urban, şi apoi, ulterior, se poate vorbi de o propagare a ideilor creştine şi în mediul rural. Pe acest fond nu trebuie să surprindă descoperirile arheologice, anterioară edictului lui Constantin cel Mare, mai ales în acest spaţiu urban.), dar această prezenţă creştină trebuie văzută în nuclee destul de restrânse.
Îngerii şi sfinţii sunt o reflectare a slavei dumnezeieşti pe care aceştia o manifestă într-o măsură sau alta şi numai Maicii Domnului Singure îi este caracteristică toată slava dumnezeiască.
Nu degeaba Sfânta Biserică o numeşte pe Ea împărăteasa Cerului. Ea salvează de la pieire oameni care au pierdut orice speranţă de îndreptare, orice nădejde de mântuire. Iată de ce Ea este denumită de Biserică Nădejdea celor fără de nădejde. Ea îi face curaţi şi sfinţi pe cei desfrânaţi, cuprinşi cu totul de patimile trupeşti, căzuţi în întregime sub puterea diavolului. Ea poate salva chiar şi pe cei care s-au lepădat de credinţa în Hristos, care au lăsat pe Dumnezeu, Biserica Lui cea Sfântă, toate Tainele acesteia şi se află cu totul cuprinşi în braţele diavoleşti. Puterea dumnezeiască a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu se manifestă, nu doar în cutezanţa fără asemănare a rugăciunilor Ei, dar şi în revărsarea necontenită şi nesecată asupra noastră a înaltei Ei milostiviri, nedespărţită de această cutezanţă.
Ne putem da seama cât de mari sunt aceste rugăciuni, dacă facem următoarea comparaţie: îndurările care izvorăsc de la sfinţi, ca urmare a rugăciunilor noastre, pot fi asemănate curgerilor unui râu, iar îndurările ce se revarsă asupra noastră de la Maica Domnului trebuie asemănate cu mările şi oceanele. Şi care dintre noi nu a simţit apărara ei, ca urmare a rugăciunilor neîngrădite către Ea? Această apărare este cunoscută de credincioşi din toate veacurile, de când există Biserica Ortodoxă.
Această apărare a Preacuratei Maicii Domnului această minunată acoperire maternă, va sta deasupra noastră totdeauna, până la sfârşitul veacului, legământ lăsat de Ea apostolilor, după Preaslăvita sa Adormire.
De unde izvorăsc înalta cutezanţă a rugăciunilor Maicii Domnului şi înaltele Ei milostiviri pentru noi? Se înţelege – din dragostea Ei de mamă pentru noi. Din viaţa Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, se vede că Maica Domnului nu se află întotdeauna acolo, în ceruri, ci părăseşte fericirea înaltelor locaşuri şi se pogoară pe pământ, să ne mângâie în necazurile noastre.
Ea este aici, în mijlocul marilor suferinţe. Ea este acolo unde curg lacrimi fierbinţi din cauza necazurilor. Ea este acolo unde Ei i se aduc calde rugăciuni în grele suferinţe şi situaţii fără ieşire. Ea este acolo unde oamenii se află chiar pe marginea prăpastiei primejdioase.
Se pune întrebarea: ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din toate aceasta? Dacă această cutezanţă a rugăciunilor Maicii Domnului este neegalată în ceea ce priveşte puterea ei; dacă atât de bogat este izvorul milostivirii Ei pentru noi; dacă atât de necuprinsă este iubirea Ei de mamă pentru noi, păcătoşii suferinzii şi necăjiţii, atunci să alergăm întotdeauna la Ea, prin rugăciunile noastre.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că asupra noastră mereu se oştesc şi ne atacă neîntrerupt legiuni întregi de diavoli, având ca scop să ne piardă. Ei realizează acest scop insuflându-ne gânduri pătimaşe, stârnind în noi porniri rele şi înclinând voinţa noastră spre tot răul, spre fapte imorale, păgubitoare atât pentru noi, cât şi pentru cei apropiaţi nouă.
Dar diavolii, vinovaţi pentru toate necazurile noastre, de nimeni nu se tem atât de mult ca de Preacurata Fecioara Maria, pricinuitoarea întrupării Mântuitorului, Adevăratului Dumnezeu. Chiar şi pronunţarea numelui Ei este ucigătoare pentru demoni şi îi sileşte să fugă de la noi.
Este clar ce trebuie să facem în scopul mântuirii noastre. Trebuie să alergăm întotdeauna la Ea, în rugăciunile noastre, la Atotputernica noastră Apărătoare. Fie ca numele Ei să rămână mereu pe buzele noastre, cel puţin în această scurtă rugăciune: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
Să îndrăgim şi acele rugăciuni cu care Sfânta Biserică se adresează zilnic Maicii Domnului: „Nu avem alt ajutor, nu avem altă nădejde, fără numai pe Tine, Preacurată Fecioară;
Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim şi cu Tine ne lăudăm, ca să nu ne ruşinăm, că suntem robii Tăi. Nici odinioară nu vom tăcea, noi nevrednicii, a vesti puterile Tale, Născătoare de Dumnezeu, că de nu ai fi stătut Tu să Te rogi pentru noi, cine ne-arfi izbăvit dintru atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom îndepărta de la Tine, Stăpână, că Tu miluieştipe robii tăi de toate nevoile.
Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noştri şi a celor din jur şi nimic să nu facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noştri pe pământ. De vom face aşa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Apostol Andrei. Amin.
(postat pe fb de ioan monahul)