05.09.2019 13:29

Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm,  vă invităm să fiți alături de noi.

,,Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Gherasim; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.

Puţin mai încolo era o altă lavră numită Calamon sau lavra trestiilor, iar pe valea Hozevei Sfântul Ioan Hozevitul, iar mai târziu Gheorghe Hozevitul a întemeiat  în pustia Ruva o  altă lavră în care recent a trait o  altă lavră în care recent a trăit şi  un sfânt de neam român Ioan Iacob Hozevitul român Ioan. Cea mai mare dintre toate lavrele din pustiul din răsăritul Ierusalimului este cea a Sfântului Sava cel Sfinţit .

Iniţial, Sfântul Gherasim a venit la Sfântului Eftimie, care văzând tinereţea lui l-a trimis în viaţa cea de obşte a Cuviosului Teoctist

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450) şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului. Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Gherasim, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 „Înţelepţite de Dumnezeu, părinte Gherasim, într-aripându-ţi gândul tău cu credinţă spre Domnul, nestatornicia celor lumeşti ai defăimat şi, pe umerii tăi luându-ţi crucea, Stăpânului tău celui din cer ai urmat, supunând judecăţii trupul cel cu anevoie de înfrânat, cu nevoinţele pustniciei, prin puterea Sfântului Duh“.

După ce a primit sfinţitul chip monahicesc în adânca pustie a Tebaidei Egiptului, a revenit în patria sa şi s-a dus în pustie, aproape de Iordan, de unde i-a rămas şi numele de Sfântul Gherasim de la Iordan. Aici a strălucit ca o stea luminoasă, cu razele faptelor bune, întemeind chiar şi o mânăstire lângă râul Iordanului, după cum spune o stihiră a cântării a 6-a: „Ca un luceafăr ai strălucit în întunericul vieţii, Gherasim, şi ai povăţuit pe oameni către lumina trăirii îngerilor celor fără de trup“

Urcându-se astfel, prin înfrânare, pe muntele trăirilor duhovniceşti şi al curăţiei, şi dănţuind în grădinile cele neveştejite ale virtuţilor, îndumnezeitul Gherasim începu să culeagă din destul florile minunilor. „Păzind vrednicia cea după chipul lui Dumnezeu,te-ai arătat înfricoşător fiarelor celor neîmblânzite, purtătorule de Dumnezeu, cântând neîncetat cântare de mulţumire lui Dumnezeu“, ne spune slava cântării a 7-a.

De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe până la bătrâneţe, I-a slujit cu osârdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Deplasare de la Ierihon la Ierusalim.(notă – la precedentul pelerinaj timpul și oboseala ne ducea la somnolență așa că am adăugat un bonus materialului)

Urcând spre Ierusalim, Iisus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum:  „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte,  îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia”.

Ei urcă spre Ierusalim și urcușul lor le va folosi, așa cum ne va folosi și nouă dacă îl vom înțelege. Deja sunt aproape de Ierihon și lipsește o zi de călătorie de la Ierihon la Ierusalim. Așadar, începe urcușul, iar Iisus pentru a treia oară le explică „deoparte” celor doisprezece ce se va întâmpla la Ierusalim.

Prima dată când Iisus le-a explicat, ucenicii nu au înțeles. Petru a spus: „Niciodată să nu ți se întâmple așa ceva”. A doua oară s-au întristat, căci era mai bine să nu reacționeze la spusele lui Iisus, căci atunci când au reacționat prima oară, Iisus l-a numit pe Petru satană… Iar a treia oară, comportamentul discipolilor e și mai rău: Ce ne spui Tu, Iisuse, nu ne interesează. Să vorbim despre altceva...

Urcam  de la Ierihon la Ierusalim, nu ca samariteanul care cobora, si vom ajunge în Bethleem. Un drum lung, prin pustiul iudeii, o ascensiune de 1200 metri, intru-un tinut  in care totul pare incremenit. Şi astăzi în Pustiul Iudeii trăiesc monahi care au lepădat complet lumea şi se nevoiesc în singurătate desăvârşită pentru a gusta din darurile duhovniceşti ale cerului. Mănăstirile din deşert, ridicate pe cele mai imposibile locuri, atrag mii de turişti din toate părţile, mai ales români şi greci. Eremiţii sau pustnicii sunt asceţii care ies cu totul din zona oraşelor, a comunităţilor omeneşti; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialiceşte în “pustia cea neroditoare”. Dacă o aşezare omenească se clădeşte de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viaţa, o aşezare monastică sfidează aceste legi trupeşti şi sufleteşti. Monahul are un alt sistem de gândire. El se aşează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilinţei, plânsului după Dumnezeu – penthos (în limba greacă).

Din drumul principal, la o distanţa de 19 km de Ierusalim, se poate ajunge la Hanului Bunului samarinean, locul despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca (10, 30-37), unde și astăzi este un han reconstruit de mai multe ori. E o zidire măreaţă într-o regiune pustie, înconjurată de coline şi nisip. La Casa Bunului Samaritean suntem la jumătatea drumului ce leagă Ierusalimul de Ierihon unde se găseşte locul numit Khan el-Hatruri sau hanul Samarineanului milostiv. Gasim stranse, in aceasta raspantie care este de fapt un muzeu, unele dintre cele mai importante mărturii arheologice ale Israelului din diferite perioade istorice si religioase. Muzeul este si un sit arheologic si se afla in apropiere de asezarea Ma’ale Adumim, între Ierusalim si Ierihon, fiind singurul spatiu expozitional dedicat mozaicurilor din Israel si unul dintre cele trei din lume care expun exclusiv asemenea făuriri ale mainilor omului. În secolul al VI-lea aici a fost construită o biserică bizantină lungă de 20 de metri şi lată de 11metri. Din vechea construcţie au mai rămas câteva porţiuni de zid şi părţi din coloane peste care a fost ridicată o structură uşoară din lemn, după vechea formă a bisericii. Pe partea stângă a şoselei se observă ruinele unui turn fortificat, construit de templieri în secolul al XII-lea.

Un alt obiectiv de vizitat este şi locul de închinare Nabi - Musa. Acesta se află la sud-est de Mănăstirea „Sfântul Eftimie“. Mahomedanii susţin că aici este mormântul lui Moise, deşi este ştiut că, până în prezent, nu s-a descoperit mormântul său. Se crede că este vorba de un ascet trăitor al acestor meleaguri, care a purtat numele de Moise.

Continuând drumul, la 3 km de Betania se află un izvor numit de creştini Izvorul Apostolilor. Acest izvor este numit, în Cartea lui Iosua Navi, Izvorul Soarelui (15, 7).Aici se opera Iisus cu ucenicii.

La o distanţă de 6 km de Izvorul Apostolilor, pe drumul principal, se află locul numit Han El Ahmar. Aici a făcut asceză Sfântul Eftimie şi a zidit, în 428, lavra ce îi poartă numele. În Mănăstirea „Sfântului Eftimie“, diaconul Fidon, pe care Sfântul Eftimie l-a scăpat în chip minunat de la un naufragiu şi care a ajuns apoi episcop, a zidit, în 480, o biserică. Pe mormântul Sfântului Eftimie a construit o biserică şi patriarhul Ierusalimului, Anastasie. Din păcate, din toate construcţiile acelor vremuri, azi au rămas numai ruine. Săpăturile din 1928 au dus la descoperirea zidurilor mănăstirii şi a locului ascuns unde sfântul făcea asceză. Biserica centrală, una dintre cele mai vechi din lume, este înconjurată de un zid care are, la subsol, 150 de camere foarte mici, asemănătoare unor celule de închisoare. Erau chiliile monahilor care, după rânduiala Sfântului Eftimie, duceau o viaţă austeră şi foarte aspră. În centrul complexului, sub nivelul solului, se află gropniţa mănăstirii. Din cauza terenului arid, aşezământul a deţinut doar trei morminte. Părinţii care treceau la Domnul erau înmormântaţi în unul dintre ele, iar după şapte ani, osemintele le erau depuse în subsolul bisericii. Din rânduiala lui Dumnezeu, timp de 1600 de ani, niciodată nu au existat probleme legate de ocuparea, mai devreme, a unuia dintre aceste trei locuri.

Armean de origine, Sfântul Eftimie a trăit în secolul al IV-lea, perioadă în care Biserica era tulburată de nenumărate erezii, de la arianism, până la monofizism. Însă, în timp ce unii episcopi au făcut concesii puterii imperiale, mănăstirea Sfântului a fost mereu păstrătoare a Sfintei Ortodoxii.

Betania, cu satul mormântului lui Lazăr,  este  situată spre răsărit, pe versantul estic al înălţimii ce se numea atunci Muntele Măslinilor, pe singura arteră centrală de acces, ce urcă din Valea Ierihonului şi duce la Ierusalim, Betania se afla în calea calatorului ori de câte ori vine sau se întorce din sfânta cetate. Pe aici obişnuia adeseori să treacă Domnul nostru Iisus Hristos. În mijlocul satului, chiar lângă drum, era aşezată casa celor trei fraţi, despre care s-au scris emoţionantele pagini din Sfânta Evanghelie.

De la Ierusalim până în fostul sat Betania, aşezare socotită astăzi un cartier periferic al oraşului, sunt numai trei-patru kilometri, adică 15 stadii, cum se menţionează în Sfânta Scriptură, distanţă de-a lungul căreia pelerinul va trece prin Valea Cedrilor şi pe lângă Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Muntele Scandalului şi satul arab Abu Dis.

Pe pe drumul Betaniei, vechiul sat cu case de locuit în interiorul unor ziduri căzute singure, întrucât nimeni nu le-a dat jos vreodată, pietrele diverselor temelii, arcuri şi bolţi ce abia se mai ţin de câte un colţ de perete şi multe alte ruine erodate de timp ne trezesc amintirile vremurilor în care au trăit aici surorile Maria şi Marta, precum şi fratele lor, Lazăr. Mormantul lui Lazar din Betania, cunoscuta in lumea araba sub denumirea de "al-Azariyya", este o localitate asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor, lânga Ierusalim. Populatia Betaniei, avand un total de aproximativ 3.600 de oameni, este alcatuita din locuitori crestini si musulmani. Betania este atat localitatea in care a trait Lazar, Maria si Marta, cat si locul in care s-au petrecut mai multe evenimente nou-testamentare. Mantuitorul Hristos Insusi a calcat si a trecut de mai multe ori prin aceste locuri.

Orasul Betania este certificat istoric inca din perioada civilizatiei romane. In imediata apropiere a acestuia s-au descoperit urmele unui asezamant mult mai vechi, datat in Epoca Fierului. Acesta se crede a fi fost orasul biblic "Anania" din tinuturile lui Veniamin, motiv pentru care in Noul Testament a ramas cu numele de "Betania" - (Beth Ananiah = Betania).

Mentionarea biblica a cetatii lui Veniamin, stramoasa a Betaniei, se face in cartea vechi-testamentara  Neemia sau II Ezdra: "Fiii lui Veniamin s-au asezat, incepand de la Gheba: in Micmas, in Aia, in Betel si in satele lui, in Anatot, in Nob, in Anania". (II Ezdra 11, 31-32).

Mentionarea asezarii Betania in Noul Testament este facuta cu certitudine in mai multe locuri ale acesteia. Astfel, Betania este mentionata in trei din cele patru Evanghelii. O gasim mentionata in Evanghelia Sfantului Marcu, a Sfantului Luca si a Sfantului Ioan Teologul. In jurul anului 490, Fericitul Ieronim scrie ca "Lazarium-ul", mentionat de Pelerina Egeria in jurnalul ei, este totuna cu casa de oaspeti a Mariei si a Martei, surorile lui Lazar. Astfel, conform lui Ieronim, se crede ca in acea perioada se vizita casa lui Lazar, si nu mormantul.

Pelerinajul Egeriei din Saptamana Mare a Postului Pastelui este deosebit de important pentru Istoria Bisericeasca, insa acesta nu este foarte clar in toate datele oferite. Astfel, despre Betania gasim urmatoarele cuvinte: "chiar la ora 1:00, in Sambata Mare, toti au ajuns la Lazarium, care este Betania... pana la momentul in care ei au ajuns acolo, atat de multi oameni se adunasera, incat nu umplusera doar Lazarium-ul in sine, ci si pajistile din jur". (trad. J. Wilkinson).

Mormantul lui Lazar din Betania a fost cinstit, de-alungul timpului, atât de către creștini, cât si de către musulmani. In apropiere s-a ridicat si o biserica franciscana inchinata celui inviat de Hristos a patra zi din morti. Biserica franciscana a fost ridicată si ea pe unele ruine ale vechilor așezari din zona.

Mentionarea biblica a cetatii lui Veniamin, strămoașa a Betaniei, se face in cartea vechi-testamentara a lui Neemia sau II Ezdra: "Fiii lui Veniamin s-au asezat, incepand de la Gheba: in Micmas, in Aia, in Betel si in satele lui, in Anatot, in Nob, in Anania". (II Ezdra 11, 31-32).

Istoria nu ne-a lasat nici o urma a vreunei biserici in Betania, mai inainte de secolul al IV-lea, cu toate ca istoricul Eusebiu si pelerinul Bordeaux (333 d.H) mentioneaza faptul ca Mormantul lui Lazar se afla intr-o bolta sau cripta.

Inainte de pelerinajul la cele mai importante mănăstiri construite pe locurile ce amintesc de Maria, Marta şi Lazăr, călătorul are posibilitatea să viziteze satul Abu Dis, aşezare aflată la sud de mănăstirea ortodoxă, cunoscut din Vechiul Testament sub numele de Bahurim. Este satul în care a intrat regele David şi unde rudele lui Saul l-au alungat pe David (II Regi 16, 5-8), iar Ionatan şi Ahimaaţ, prietenii lui David, urmăriţi de oamenii lui Abesalom, au fost ascunşi într-o fântână din curtea unei case (II Regi 17, 17-20).

În Betania, unde se află mai multe mănăstiri, biserici şi locuri amintind de Vechiul Testament. Dintre toate acestea, mai importante sunt două mănăstiri de călugăriţe, pe care vi le propunem spre închinare şi rugăciune: una ortodoxă, unde era casa Martei şi a Mariei, şi alta catolică, alături de mormântul Sfântului Lazăr, „cel a patra zi înviat“.

Locul unde Marta şi Maria au devenit modele biblice. Mănăstirea grecească de călugăriţe este situată în partea de est a fostului sat Betania. Mănăstirea a fost construită în anul 1879, de către patriarhul Antiohiei, Spiridon, pe locul casei în care a trăit familia lui Lazăr. Mănăstirea a fost înfrumuseţată de arhiepiscopul Grigorie Pipidiş şi apoi renovată, în 1961, de arhimandritul Teodosie.

Aici, în absida din dreapta, se vede o bucată mare de stâncă, numită şi „Piatra întâmpinării“, adusă de la mormântul Sfântului Lazăr. Este piatra pe care au plâns Maria şi Marta când L-au întâmpinat pe Iisus Hristos cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit“.

Evident, biserica mănăstirii, care este întotdeauna foarte curată şi plină de bună mireasmă, are ca hram „Învierea lui Lazăr“. Un miros deosebit de smirnă şi aromate îmbie pelerinii la reculegere şi rugăciune pe locul unde era casa Martei şi a Mariei şi unde a poposit, de atâtea ori, Domnul cu ucenicii Săi, ca să mănânce, să Se odihnească, să-Şi potolească setea. Aici a făcut minuni şi a mângâiat sufletele suferinde ale credincioşilor. Şi tot aici este locul unde a dojenit Mântuitorul pe Marta, pentru că se îngrijea prea mult de cele pământeşti. Şi unde a lăudat Domnul pe Maria, care iubea mai mult rugăciunea şi hrana cea cerească decât pe cea trupească. Ne aflăm, aşadar, în locul în care a împăcat Hristos pe Marta cu Maria, materia cu duhul, munca cu rugăciunea, grija de cele pământeşti cu grija pentru cele duhovniceşti, cum se spune atât de frumos în Sfânta Evanghelie: „Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute». Şi răspunzând Domnul, i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea»“ (Luca 10, 38-42).

Aşezământul este o mică mănăstire grecească de călugăriţe, mănăstire înălţată pe locul unde se afla casa celor trei fraţi, prieteni apropiaţi ai Domnului: Marta, Maria şi Lazăr.

Hramul bisericii este „Învierea lui Lazăr”. În absida dreaptă a bisericii a fost adusă o bucată mare de stâncă de la mormântul Sfântului Lazăr. La această mănăstire, pe 5 august 1959, soseşte Avrilia Papaiannis, viitoarea maică Gavrilia, numită și „asceta dragostei”. În timpul celor trei ani de vieţuire aici, a fost tunsă în monahism, primind numele de Gavrilia. Astăzi în mănăstire vieţuieşte o obşte de zece maici, dintre care cinci sunt cipriote. Stareţă este monahia Eupraxia.

Cuvântul Betania vine de la Bet-Ananya şi înseamnă casa lui Anania. Aceasta este una din localităţile foarte vechi amintite de cartea lui Neemia (11, 32), care au fost reconstruite de evreii reîntorşi din robia Babilonului, aparţinând tribului lui Veniamin.

Alături de mormântul Sfântului Lazăr se află Mănăstirea „Sf. Lazăr“.Actualul sat, dezvoltat în jurul mormântului lui Lazăr, poartă numele el-Azariye (locuinţa lui Lazăr). Satul de pe vremea Mântuitorului se afla puţin mai sus de mormântul lui Lazăr, căci, precum toate mormintele din acea vreme, și acesta se afla în afara satului. Aceasta mânăstire a fost zidita pe locul unde a fost casa Martei si a Mariei si unde poposea Hristos cu ucenicii Sai.

Maetionam ca Mănăstirea benedictină de călugăriţe, din Betania, a fost construită de arhitectul Barluzzi, pe ruinele bisericilor anterioare. Săpăturile arheologice au confirmat fondarea unei biserici pe aceste locuri de către cruciaţi, în anul 1134, în timpul reginei Melissende. Biserica de la 1134 a fost ridicată alături de mormântul Sfântului Lazăr, pe ruinele unei biserici ortodoxe din secolul al IV-lea, care a fost reînnoită în secolul V şi a rezistat până în anul 614, când a fost dărâmată de către perşi. Refăcută ulterior, aceasta s-a menţinut până în timpul cruciaţilor, care o restaurează şi o transformă în mănăstire de călugăriţe benedictine. Mai târziu, după plecarea cruciaţilor din Palestina, musulmanii au transformat biserica în moschee, care a inclus şi mormântul Sfântului Lazăr. Alte cercetări arheologice din anii 1949-1951 au scos la iveală ruinele vechilor bazilici ortodoxe, cu frumoase fragmente de mozaicuri bizantine.

Măreaţa catedrală, înălţată alături de aceste ruine, seamănă cu un dom occidental. Interiorul bisericii este decorat cu fresce şi mozaicuri, tot de tradiţie bizantină. Altarul principal, situat central, în raport cu intrarea în biserică, este construit din marmură neagră, cu nervuri albe, având aplicat pe faţă un basorelief de marmură albă, în care se vede un mormânt gol, străjuit la ambele capete de câte un înger. Deasupra altarului, într-un cadru ce se înscrie într-un semicerc, se află un mozaic ce-L înfăţişează pe Iisus adresându-se ucenicilor, situaţi în dreapta Lui, celor două surori care Îl întâmpină, precum şi localnicilor, care sunt prezenţi în stânga Lui. Cuvintele cu care se adresează Mântuitorul sunt: „Ego sum resurrectio et vita“, adică „Eu sunt învierea şi viaţa“.

Pereţii bisericii sunt împodobiţi cu mozaicuri şi fresce care înfăţişează scene din popasul făcut de Mântuitorul în această localitate, iar sub fiecare tablou se află Cuvântul extras din Noul Testament, versiunea latină, cu răspunsul lui lisus adresat Martei, cu prezenţa Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul şi apropierea femeii cu vasul de alabastru, plin cu mir, pe care-l toarnă pe capul lui Iisus. Este înfăţişată, de asemenea, şi frumoasa frescă ce ne aminteşte de momentul învierii lui Lazăr, chemat de Iisus cu cuvintele: „Lazare, veni foras“ - cuvinte latineşti, pe care pelerinul român le înţelege destul de uşor. „Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata. Vino la Mine, Cel singur Viu!”

Mai sus, pe deal, se afla moderna Biserica Greceasca care incorporeaza in sine unul dintre peretii bisericii cruciate ridicate deasupra mormantului. In apropierea acesteia se afla importante ruine ale zonei. Ruinele de aici se afla sub ingrijirea Patriarhatului Ortodox Grec, fiind identificate cu Casa lui Simon Leprosul sau Casa lui Lazar. Tot aici se mai afla si ruinele unui turn apartinand Manastirii Cruciate - circa.1144.

Lazar cel înviat, episcop al Ciprului. După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor prin omorârea arhidiaconului Stefan, Lazar a fugit, împreuna cu surorile lui, in insula Cipru. Era si el căutat pentru a fi omorât, deoarece însasi existenta lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au întalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit. Avand totdeauna în fața ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazar nu a mai zâmbit niciodată.

A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, împaratul Leon Inteleptul, care avea o mare prețuire față de Sfântul Lazar și care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazar, a mutat moastele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaste, a oferit bani și meșteri care au ridicat, în Larnaca, biserica "Sfântului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, când cruciații au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, și moastele lui Lazar. Pastrate initial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii "Sfântul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfântului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".

La slujba înmormantarii creștinilor, dar si la fiecare pomenire a celor adormiți, Sfântul Lazar este chemat să mijloceasca pe lângă Hristos: "...pentru rugaciunile Sfântului si dreptului Lazar cel înviat a patra zi din morți..."

Episcopul Ciprului, Sfântul Lazăr a fost vizitat de Maica Domnului. Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucat trecuse mult timp de când plecase din Tara Sfanta. In acest scop, i-a trimis o corăbioara. Maica Domnului, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu aceasta corabioara spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtuna mare și, în loc să ajunga la Larnaca, unde era Lazar, corabia a fost dusa la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli si temple păgâne. Maica Domnului si Sfantul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevarat. Foarte multi au fost convertiti atunci la crestinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o țara a monahilor, numita până astăzi Gradina Maicii Domnului.

Despre Muntele Athos se ştie că este un loc ocrotit şi vizitat de Maica Domnului. Dacă ochii călugărilor de aici sunt feriţi de chipul femeiesc, sunt însă binecuvântaţi cu vederea celei mai însemnate dintre femei, Fecioara Maria, Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Acest munte, care la început era loc de închinare pentru păgâni, acum este Grădina Maicii Domnului, pe care Maica Vieţii a afierosit-o nevoitorilor, spre rugăciune. A pus şi un blestem, ca nici un picior de femeie să nu-i calce teritoriul, tocmai pentru ca rugăciunea lor să fie mai curată. Şi aşa şi este. Legătura între călugări şi Maica Domnului este atât de strânsă precum între mamă şi fiu. Aici nimic nu este cu neputinţă, minunile se întâmplă în fiecare zi. La orice chemare a lor, Maica Dumnezeului nostru vine la fiii ei pământeni şi de fiecare dată îi ajută ca şi o mamă.

Betania. Un foişor şi un mic altar se află pe locul unde Domnul a aşteptat să i se aducă asinul din satul Betfaghe, care se află la 2 km depărtare, spre nord de Betania. Aici a încălecat pe asin şi de aici, din mijlocul satului Betania, a pornit spre Ierusalim, după ce a mâncat împreună cu Lazăr cel înviat din morţi (In 12, 14-16).

Biserica din Betfaghe (Bet Fage), insemnand “Casa Smochinelor”, este o biserica franciscana localizata pe Muntele Maslinilor, foarte aproape de orasul Ierusalim. Acum mai bine de doua mii de ani, localitatea Betfaghe era o localitate de sine statatoare, asezata intre Betania si Ierusalim, insa astazi aceasta este unita cu intinsul Ierusalim.

Aceasta biserica este inconjurata de pelerini in special în saptamana a sasea a Postului Mare, cand se prăznuieste Dreptul Lazar (sambata) si Intrarea Domnului in Ierusalim (duminica), cand de aici incepe un maret pelerinaj pedestru. In interiorul acestei biserici se afla o piatra mare, zugravita cu fresce, despre care traditia locala spune ca este chiar piatra pe care s-a sprijinit Mantuitorul Iisus Hristos, in momentul in care s-a urcat pe magar, spre a porni spre Ierusalim.

Biserica cea noua, construita in anul 1883, este asezata pe locul uneia mai vechi, datand din secolul al XII-lea. Biserica cea veche era de fapt o capela cruciata zidita in antica localitate Betfaghe, asezare care astazi face parte din Ierusalim. La randul ei, capela cruciata fusese zidita pe locul unor ruine bizantine din secolul al IV-lea. Bisericuta bizantina fusese zidita pe locul in care, potrivit traditiei crestine, Mântuitorul Iisus Hristos s-a întalnit cu surorile Dreptului Lazar, anume Marta si Maria, dupa moartea fratelui lor.

In anul 1867, in cadrul lucrarilor de zidire a noii biserici franciscane, sapandu-se pentru a se aseza fundatia, s-a scos la lumina un bloc mare de piatra, acoperit cu fresca. Aceasta piatra, numita astazi "Piatra din Betfaghe", a facut parte din capela cruciata din secolul al XII-lea. Astazi, aceasta este asezata in partea nordica a bisericii celei mari.

Cruciatii au decorat piatra si au scris pe ea, in limba latina, textele biblice care sânt în legatura cu localitatile Ierusalim și Betfaghe. In anul 1950 au fost restaurate decorațiile cruciate de pe marea piatra, iar cinci ani mai tarziu, in anul 1955, bolțile bisericii au fost așternute cu cateva fresce specifice. 

Langa absida, in podea, se pot vedea ruinele capelei cruciate. In calota Altarului se afla o mare fresca in care Iisus Hristos apare sezand pe magar, în drumul Sau spre Ierusalim, însotit de Apostoli si de lume. Boltile bisericii înfatiseaza flori si frunze.

Frescele de pe peretii laterali ai bisericii, zugravite in umbre de maro, ii infatiseaza pe oamenii din perioada Noului Testament, pregatindu-se pentru procesiune. Pe un alt perete, un grup de rabini apar ținând în mâini un pergament pe care se vede scris un verset biblic: "Fariseii ziceau intre ei: Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El." (Ioan 12, 19).

Piatra cea mare pastreaza pe ea patru scene, zugravite in fresca: intalnirea lui Hristos cu Marta; cei doi ucenici, care aduc măgarul; învierea lui Lazar; multimea de oameni, tinând în mâini frunze de finic.

Tot aici gasim Smochinul cel neroditor de langa Betania.

Inaltarea Domnului de langa Betania – „Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare”. (Luca 24, 50)

"Si dupa ce au cantat cântări de laudă,(venind de la Cina Cea de Taina n.n)au iesit la Muntele Maslinilor. Si le-a zis Iisus: Toti va veti sminti, ca scris este: "Bate-voi pastorul si se vor risipi oile"….(Mc. 14, 26-52)

Evangheliile ne arata ca de Muntele Maslinilor este legata indeosebi ultima parte a activitatii pamantesti a Mantuitorului, incepand cu Intrarea Domnului in Ierusalim, pana la Inaltarea Sa la cer. Muntele Maslinilor este situat la est de orasul Ierusalim, fiind despartit de acesta de Valea Chedron. Panorama de pe muntele Maslinilor asupra Ierusalimului este minunata: zarim deoadata zidurile Ierusalimului imbratisate de vaile Hinomului si Chedronului, Poarta de Aur si Muntele Moria, Muntele Templului, Muntele Sion, Orasul lui David.

Desi este numit in mod traditional munte, in realitate este parte integranta a lantului deluros al Iudeei centrale care se indrepata catre Valea Iordanului la est si catre Mediterana la vest. Avand o inaltime maxima de 883 m, Muntele Maslinilor este practic cea mai sudica parte a acestui lant impartit in trei sectiuni. Segmentul nordic este cunoscut sub numele Muntele Scopus, cel median este probabil locul anticului Nob din Vechiul Testament (1 Sm. 21.1), in timp ce partea sudica, situata la est de zona Templului, numita in prezent Jebel et-Tur, constituie Muntele Maslinilor.

Situat la numai 300 de metri la răsărit de Ierusalim de care este despărţit de valea adâncă a Chedronului, Muntele Măslinilor este, de fapt, o prelungire a munţilor, având trei coline: Karm es-Sayyas (818 m), Gebel et-Tur (808 m) şi Batn al-Hava (734 m).

Pe versantul estic al Muntelui Măslinilor se află Betania. Numele Muntelui se trage din faptul că odinioară era plantat în întregime cu măslini. Astăzi mai sunt câteva plantaţii de măslini pe el, dar mai numeroase decât măslinii sunt blocurile albe de calcar, cisternele, grotele şi mormintele.

Muntele Maslinilor in Vechiul Testament.

Înainte de construirea templului, israeliţii au făcut din acest munte un loc de cult în care veneau să se închine lui Dumnezeu. Aici era jertfită junica roşie, fără meteahnă, cu cenuşa căreia se făcea apa pentru purificările rituale prescrise de cartea Numeri 19, 1-10.

Unii biblisti au afirmat ca Muntele Maslinilor ar putea fi acelasi loc pe unde a avut loc fuga lui David de Abesalom: "Si a plans toata tara cu glas mare si tot poporul a trecut paraul Chedron si a trecut si regele paraul Chedron si s-a dus tot poporul cu regele pe calea spre pustiu.” (2 Regi 15, 23). David, fugind din faţa fiului său, care pusese la cale o revoltă „s-a dus în Muntele Eleonului” ( 2Regi 15, 30).  

Solomon, în ultimii ani ai vieţii „a zidit capiştea lui Chemoş, idolul Moabiţilor, pe muntele din faţa Ierusalimului” (3 Regi 11,7-8). Aceste sanctuare localizate de tradiţie pe Muntele Scandalului au fost distruse probabil în secolul al VII-lea î.Hr. de către regele Iosia cu ocazia reformei religioase pe care a înfăptuit-o în regatul său ( 4 Regi 23, 12-13).

Profetul Iezechiel exprimă printr-o viziune judecata lui Dumnezeu contra Ierusalimului: Dumnezeu părăseşte cetatea infidelă, loc de idolatrie, de nedreptăţi şi de crime (Iez. 11, 23). Dar slava lui Dumnezeu care a părăsit Ierusalimul, tot dinspre răsărit se va întoarce (Iez. 43, 1-2).

Profetul Zaharia plasează tot pe Muntele Măslinilor apariţia lui Dumnezeu, când va purta marea luptă finală împotriva naţiilor care asupresc poporul Său (Zah. 14,3-4) intr-o carte relativ tarzie, post-exilica, "Apocalipsa” lui Zaharia: "Si in vremea aceea se vor sprijini picioarele Lui pe Muntele Maslinilor, care este in fata Ierusalimului, la rasarit; iar Muntele Maslinilor se va crapa in doua de la rasarit la apus si se va face o vale foarte mare si jumatate din munte se va da inapoi catre miazanoapte si cealalta jumatate catre miazazi." (Zah. 14, 4) În secolul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea, va vede realizată această profeţie în Înălţarea lui Iisus.

Muntele Maslinilor in Noul Testament. Muntele Maslinilor este mentionat frecvent in Sfintele Evanghelii, cu numele "to oros ton elaion” (Muntele Maslinilor) sau "to oros to kaloumenon Elaion” (Muntele ce se cheama al Maslinilor). Drumul de la Ierihon la Ieruslaim trecea peste acest deal. De-a lungul acestui drum a avut loc Intrarea triumfala a Mantuitorului in Ierusalim (Luca 19-37). Tot Sfantul Evanghelist Luca relateaza faptul ca Mântuitorul, trecand de cealalta parte a Muntelui si vazand orasul, a lacrimat pentru acesta (Luca 19; 41-44). Pe Muntele Maslinilor a rostit Mantuitorul cuvantarea eshatologica (Matei 24:3; Marcu 13,3). Ultimele nopti de dinaintea mortii Sale au fost petrecute de Mantuitorul pe Muntele Maslinilor: "Si ziua era in templu si invata, iar noaptea, iesind, o petrecea pe muntele ce se cheama al Maslinilor.” (Luca 21:37) Betania, Betfaghi, Gradina Ghetsimani si paraul Chedron (Ioan 18-1), toate acestea sunt locuri situate de o parte si de cealalta a Muntelui Maslinilor, amintite de Evanghelii in legătura cu Mântuitorul chiar si dupa momentul Intrarii Sale in Ierusalim.  Tot de pe Muntele Maslinilor a avut loc Inaltarea la Cer a Domnului dupa cum aflam din Faptele Apostolilor: "Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata." (Fapte 1:12) .(postat pe fb de ioan monahul)