Referatul 8 Botezul, deplasare la Manastirea Sf. Gherasim
Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm, vă invităm să fiți alături de noi.
Prin primirea Botezului, Iisus se identifică practic cu poporul Israel, căruia Ioan îi adresase mesajul său și, totodată, începe să meargă pe propria cale care conducea la jertfa de pe Cruce (Mat. 16:21-23). De asemenea, (Iisus) a oferit un exemplu de ascultare pentru toți oamenii’ (Baptism in the Early Church…, p. 102). Prin urmare, această distincție între superior și inferior privind rolurile Sfântului Ioan Botezătorul și al Domnului în timpul administrării Botezului este absolut inutilă. Hristos își începe prin Botez activitatea mântuitoare care urma să culmineze cu jertfa de pe Cruce și Învierea Sa.
Legătura între Botez și Schimbarea la Față Un alt amănunt interesant referitor la descrierea Botezului Domnului în Evanghelia după Matei este acela că nu există absolut nici o indicație privitoare la faptul că oamenii prezenți la acest moment ar fi auzit mărturia Tatălui cu privire la Fiul Său (Baptism în the Early Church…, p. 102). De asemenea, nu ni se spune dacă vreo altă persoană în afara lui Hristos a văzut pogorârea Duhului Sfânt sub formă de porumbel. Însă știm că Ioan Botezătorul face o referire la pogorârea Duhului peste Hristos și acest amănunt a fost relatat de Sfântul Evanghelist Ioan: ‘Și a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel, și a rămas peste El’ (In. 1:32). Cu toate acestea, cercetătorul Everett Ferguson consideră că numai Hristos și Ioan au observat pogorârea Duhului Sfânt, în timp ce oamenii prezenți nu au fost martorii acestui eveniment minunat. Pe de altă parte, cuvintele rostite de Tatăl cu privire la Fiul Său: ‘Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit’ (Mt. 3:17) sunt specificate aici într-un mod diferit. Dacă Marcu și Luca folosesc persoana I, Matei este singurul care decide să folosească aici persoana a III-a. Ferguson consideră încă o dată că nu avem parte de o simplă eroare gramaticală și că aici se ascunde un sens profund. Astfel, aceste cuvinte mai apar o dată în cursul Evangheliei după Matei în timpul Schimbării la Față a Domnului (Mt. 17:5). În acest caz, Ferguson comite o eroare atunci când afirmă că vorbele Tatălui nu au fost auzite de mulțime, deoarece nu ar avea sens ca Sfântul Matei să pună aici persoana a III-a singular, așa cum o face și în relatarea Schimbării la Față, atunci când Tatăl se adresează direct ucenicilor, dar vorbește indirect despre Fiul Său. O altă semnificație a acestei repetiții a cuvintelor Tatălui se poate regăsi în formula finală de administrare a Botezului la începutul perioadei creștine și care este inspirată de porunca Mântuitorului din finalul Evangheliei după Matei (Mt. 28:19). În mod sigur, Matei a fost influențat de manifestarea trinitară din cursul Botezului Domnului.
La Ioan, botezul nu e relatat. La Marcu, Ioan pare sa aiba nevoie sa confirme ca Iisus e Mesia trimitandu-si ucenicii la El (Mt 11,2; unii interpreteaza aceasta in sensul ca Ioan incerca sa-i predea lui Iisus). La Matei, Iisus isi incepe misiunea doar dupa ce Ioan e arestat. Mai important inca, Matei nu poate gasi nici o profetie din Vechiul Testament care sa se lege de botezul lui Iisus. Toate acestea indica faptul ca botezul lui Iisus de catre Ioan a fost greu de interpretat de autorii Evangheliilor, fiind insa imposibil de negat. E asa-numitul „argument din stanjeneala” care sprijina inca o data exactitatea istorica a Noului Testament: Ioan L-a botezat intr-adevar pe Iisus
Un detaliu important despre Ioan e acela ca a fost fiul unui preot (Lc 1,5). Implicatiile acestui fapt sunt uriase: inseamna ca Ioan a ales viata de profet, necasatorindu-se in mod deliberat, anume pentru a nu avea un fiu care sa-i continue spita preoteasca. Traditia afirma ca a locuit din tinerete in pustie, ducand o viata de un ascetism uimitor, evident in imbracamintea si mancarea sa. De ce se afla insa el acolo? Unii speculeaza ca acest fapt arata ca ar fi fost un supravietuitor al generatiei de copii ucisi de Irod (Mt 2,18); altii, ca ar fi fost crescut la Qumran — o comunitate cvasi-monahala de preoti aproape de Marea Moarta. Asocierea sa cu Qumranul e insa pur ipotetica cata vreme Ioan nu face nici o mentiune despre curatirea templului sau la vreo alta tema de pe agenda acestui grup. Ioan n-a avut un program — singurul sau program era Dumnezeu. El administra un fel de taina, un botez, asociat cu marturisirea pacatelor si schimbarea vietii, nu numai iudeilor, ci si paganilor, indeosebi soldatilor romani.
Potrivit referintelor din Biblie si cartile vechilor calatori, locul unde Domnul Iisus Hristos a fost botezat este situat la jumatate de kilometru de malul de est al raului Iordan. Cu toate dovezile si indiciile religioase sau istorice, locul exact al botezului este greu de stabilit. De asemenea se vorbeste in Noul Testament despre Sfantul Ioan Botezatorul intr-un asezamant numit Betania de dincolo de Iordan, loc important pentru inceputurile crestinismului. Coranul de asemenea, pomeneste despre Sfantul Ioan Botezatorul, in araba cunoscut sub numele de Yahia si este recunoscut ca unul dintre profeti. Se afirma in Coran ca Ioan si mama lui Elisabeta au fost oameni cinstiti si Dumnezeu I-a lasat ca exemplu pentru toti in Univers. Interesant la arabii musulmani este faptul ca isi numesc baietii: Aisa (Iisus), Yahia (Ioan), Elias (Elijah sau Ilie), Dawd ( David) si Musa ( Moses sau Moise).
Sub numele de Betania este cunoscut locul botezului si o regiune mai vasta, la est de raul Iordan. Locul este cunoscut si sub numele de Beit Ubour sau Bethabara si inseamna locul de trecere (referindu-se la trecerea raului Iordan de catre Iosua si Ilie) sau casa trecerii (Beit Anya in Biblia in limba araba); sau in Biblie se specifica Beit Hani (in limba araba beit inseamna casa). Locul este diferit de satul Betania, langa Ierusalim, orasul lui Lazar.
Exista un mosaic in biserica din Madaba care reprezinta harta locurilor sfinte si care prezinta Betania ca un loc acoperit de palmieri si care corespunde podului Regele Hussein, de trecere intre Iordania si Israel.
Excavatiile recente au scos la iveala o asezare din secolul intii dupa Hristos cu rezervoare de apa si canale care aprovizionau locul cu apa si de asemenea un bazin de dimensiuni mai mari, folosit cel mai sigur pentru botezuri. Au mai fost scoase la iveala asezari bizantine, datind din secolele al 5-lea si al 6-lea, cu biserici, manastiri si locuri care se presupune ca au fost folosite de pelerini.
A existat un drum folosit de pelerini care facea legatura intre Ierusalim, raul Iordan, Betania din Iordania si Muntele Nebo, locul de unde Moise a vazut locurile sfinte, dar nu a ajuns niciodata la ele.
Totul s-a întâmplat aproape de Bet Shemesh (centrul țării), acolo unde arheologii israelieni au scos la iveală vestigiile unei mănăstiri creştine cu o vechime de 15 secole, printre descoperiri remarcându-se un mozaic graţios cu păsări şi frunze. "Bogăţia sitului sugerează că acest complex ar fi putut fi un important sit de pelerinaj în regiunea Iudeea-Shephelah". Din zona sitului datând din perioada bizantină, arheologii au excavat vestigiile unor zidurilor de piatră de dimensiuni impunătoare, precum şi elemente arhitecturale realizate din marmură provenind parţial din Turcia de azi. Printre aceste elemente se află baza unui stâlp pe care se poate distinge o cruce şi alte elemente decorative. Locaţia, excavată doar într-o mică măsură până în acest moment, a fost abandonată în secolul al VII-lea din motive necunoscute, posibil cuceririle musulmane.
"Ştiam deja că (în regiune) exista un număr de biserici şi de mănăstiri vechi, dar ceea ce s-a descoperit este conservat în mod remarcabil", a declarat Benjamin Storchan, directorul echipei de săpături, citat în comunicat, potrivit Agerpres. Sit-ul se află în apropierea mănăstirii Beit Jamal unde se află o comunitate de salezieni, bărbaţi şi femei, care trăiesc însă separat. Excavările efectuate din vară cu ajutorul a mii de tineri voluntari au precedat un proiect de extindere a unui district din Bet Shemesh, destinat evreilor ultra-ortodocşi.
La întrebarea AFP, o purtătoare de cuvânt a autorităţilor arheologice israeliene a declarat ca nu ştie ce se va întâmpla cu sit-ul."Un lucru este sigur: mozaicul va fi păstrat. Nu ştim însă dacă va rămâne în actuala locaţie sau dacă va fi transferat în altă parte", a indicat aceasta.
Betania, a devenit loc permis turistilor doar dupa pacea semnata intre Iordania si Israel in desertul Wadi Araba. Locul a fost dat turismului cu intarziere, deoarece fiind o zona militara si cu ostilitati intre Iordania si Israel, a fost presarata cu mine. Ploile si inundatiile au deplasat o multime de mine de la locul lor de amplasament initial si a luat foarte mult timp descoperirea si dezactivarea lor.
Au fost descoperite si mici caverne langa izvoarele de apa de pe malul Iordanului, care au fost transformate in chilii sau capele de rugaciune de calugari. Inca se fac excavatii la asezamantul Sfantulului Ioan Botezatorul in sudul vaii Iordanului. In Biblie se face referinta la un episod in care Iisus a scapat de multimile ostile din Ierusalim si a trecut raul Iordan la locul unde Ioan a botezat.
In timpul imperiului Roman regiunea a fost cunoscuta sub numele de Bethannabris. In perioada bizantina Betania a fost cunoscuta ca Alnon sau Saphsaphas. Locatia originala a fost cunoscuta sub numele de Betania dincolo de Iordan in timpul si imediat dupa Iisus si Sf. Ioan Botezatorul in secolul intii.
Dupa secolul al 3-lea a fost cunoscut sub numele de Betabara si incepind cu secolul al 6-lea Aenon (locul cu salcii) si Saphsapha (locul cu izvoare).
Ioan Botezatorul si-a inceput misiunea sa pe teritoriul Iordaniei de azi si si-a sfirsit si viata aici. El a fost arestat de Herod Antipas, inchis in fortareata Machaerus (azi Mukawir) si decapitat la cererea lui Salomea, fiica vitrega a lui Herod.
Aici, langa locul Botezului Domnului se află și Dealul lui Ilie (Elijah sau Elias in limba araba), situat la cca 2 km est de malul Iordanului.
La sfarsitul secolului al 3-lea sau inceputul secolului al 4-lea se spune ca imparateasa Elena, mama imparatului Constantin, a trecut raul Iordan si a vizitat Dealul lui Ilie si caverna unde a trait Ioan Botezatorul. Ea a construit o biserica in acest loc in memoria lui.Tot aici este un deal mai mic, numit Dealul Hermon, de unde legenda spune ca Sf. Ilie s-a inaltat in cer intr-un virtej de vant.
Asezarea a fost locuita inca din vremea lui Iisus si Ioan Botezatorul si in continuare in perioada bizantina si inceputul erei islamice si a imperiului otoman. Aici a fost descoperita o manastire care cuprindea cel putin patru biserici si o capela, o sala de rugaciune, un sistem sofisticat de drenare a apei si un sistem de rezervoare, trei bazine si un zid de aparare.
Pelerinii din secolul al 7-lea descriu la locul botezului ca având un obelisc, o cruce de lemn si trepte de marmura care coborau in râul Iordan pe ambele maluri.
Una din bisericile descoperite se spune ca marcheaza locul unde au fost păstrate hainele lui Iisus pe timpul botezului. Dealul principal a gazduit cel putin doua biserici si probabil și o capela de rugaciune mai mica. Biserica cea mai mare, situata in nordul asezarii, dateaza din perioada bizantina tarzie ( secolele al 6-lea-7-lea dupa Hristos); se mai pastreaza altarul si intrarile laterale din nord si vest. Ce a mai ramas din mozaicul bazal prezinta o inscriptie in limba greaca de cinci rânduri si care spune: ”Prin ajutorul si mila lui Hristos Dumnezeul nostru intreaga mânastire a fost construita in timpul lui Rhotorius, cel mai iubit de Dumnezeu presbiterian si calugar. Sa-I dea lui Dumnezeu iertare.” Mozaicul principal din altar cuprinde cruci si desene geometrice incluse intr-un cadru deosebit de decorativ.
A doua biserica, mai mica, este situata la sud-vest pe o alta platforma. A fost podita cu mozaicuri colorate, din care se mai pastreaza citeva modele originale de cruci. A fost taiata in stanca dealului. A treia biserica a fost descoperita in iulie 1999 si se pare ca a fost construita in jurul unei caverne pe partea de vest a dealului folosit de Sfantul Ioan Botezatorul, probabil cea pe care pelerinii au numit-o caverna – pestera- lui Ioan Botezatorul. A patra biserica sau capela, masura 13x9 metrii si foarte putin s-a mai pastrat din zidurile de fundatie si bucati de mozaicuri colorate si decorate cu cruci.(alta înformatie:In aceeasi zona s-a descoperit si o cladire din piatra rectangulara, de aproximativ 12x8 metrii, care se presupune ca a fost o capela de rugaciune). Se sustine de catre arheologi ca este mai veche decât celelalte componente ale manastirii, pare din sec. al 2-lea-3-lea dupa Hristos, când crestinii au locuit aceasta regiune. Daca este asa, ar putea fi una din cele mai veche biserici sau capele de rugaciune descoperita in Iordania si in intreaga lume.
S-a descoperit un sistem de aprovizionare cu apa foarte sofisticat, cu toate ca zona era aprovionata cu suficienta apa pentru consumul satului de la un izvor cu apa proaspata, cunoscut sub numele de izvorul lui Ioan Botezatorul sau izvorul lui Ilie. Conducte de ceramica aduceau apa de la aproximativ 300 de metrii din vaile inconjuratoare: Kefrein, Ramah si Gharabah. Apa era adusa intr-un bazin de dimensiune medie de langa locul de rugaciune. De aici, apa era transportată intr-un apeduct de piatra spre doua tancuri mai mici si de aici prin trei ramuri mai mici in rezervorul principal; de aici apeductul asigura aprovizionarea cu apa a celor trei bazine de botez. S-au descoperit in aceste locuri si alte artefacte incluzand ceramica si monede datand din perioadele romane si bizantine (sec. 1- 6- d. H).
Malul de est al Iordanului este acoperit de un brâu de pomi si tufisuri, numit in Biblie “jungla Iordanului” sau “mândria Iordanului” (Ier 12:5, Zaha 11:3). Locul este deosebit de pitoresc si ai senzatia ca te afli intr-o padure tropicala, acompaniat de cantecul greierilor si lumina licuricilor seara. De la locul botezului si pana la raul Iordan este o poteca ce serpuieste printre pomi si tufisuri, presarata din loc in loc de mici bancute din joarde. Din loc in loc, excavatile au scos la iveala mici biserici si manastiri, care sunt in curs de renovare.
Actualul izvor al botezului nu are apa pe timp de vara, doar o placuta comemorativa ii anunta existenta. La aproximativ un kilometru de aceasta bogata vegetatie, locul devine brusc arid, numit in Biblie zona salbatica. In scrierile pelerinilor din perioada bizantina si a cruciatilor sunt descrise mai multe pesteri locuite de calugari. De asemenea excavatiile au scos la iveala o impresionanta conducta de ceramica, ce aducea apa la Betania de la citiva km la est si o mare piscina, marginita de o capela.
Intreaga regiune de la rau pana la dealul lui Ilie este proprietatea bisericii Greco-ortodoxe, afirmand recunoasterea bisericii ca locul este sfant. Numeroase texte din perioda bizantina si medievala mentioneaza calugari traind in pesteri si grote in aceasta regiune.
Pe malul raului Iordan s-a construit biserica greco-ortodoxa Sf. Ioan Botezatorul.
"Betania de dincolo de Iordan" este de fapt malul estic al râului sfânt. În Evanghelia lui Ioan se spune că Iisus a trecut Iordanul spre locul unde Ioan a botezat pentru prima oară. Evanghelistul Matei, la rândul lui, afirmă că Iisus a venit din Galileea la Iordan pentru a fi botezat de Ioan, în timp ce Marcu spune că Iisus a venit din Nazaretul Galileei şi că a fost botezat de Ioan în Iordan. Un lucru este cert: aşezările antice descoperite de-a lungul Wadi al Kharrar-ului şi pe vechiul loc de vărsare a râului acestuia în Iordan confirmă informaţiile evanghelice. Deci, locul Botezului este, lângă dealul de pe care s-a înălţat Ilie, foarte aproape de Ierihon, de Marea Moartă şi chiar de Ierusalim, în imediata vecinătate a dealului de pe care Sfântul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc.
Iată ce spuneau pelerinii din Bordeaux la anul 333 d.Hr.: "La 5 mile de Marea Moartă, lângă Iordan, este locul unde Domnul a fost botezat de Ioan şi deasupra malului îndepărtat al aceluiaşi loc este dealul de unde Ilie a fost ridicat la ceruri". Pe la anul 530 d.Hr., Teodosius, referindu-se la acelaşi loc, spunea: "Unde Domnul a fost botezat, dincolo de Iordan, este un mic munte numit Hermon. Acolo a fost Sfântul Ilie… Sunt 5 mile de locul unde a fost botezat Domnul până la vărsarea Iordanului în Marea Moartă". Cam acelaşi lucru scria şi Antonius din Piacenza, în jurul anului 570 d.Hr.: "Acesta este locul unde Ilie a fost ridicat la ceruri. În acest loc este micul deal Hermon, menţionat în psalm. La poalele muntelui, la 7:00 dimineaţa, un nor s-a format deasupra râului şi a ajuns deasupra Ierusalimului în zori, deasupra bazilicii din Sion, bazilicii de la Mormântul lui Hristos şi bazilicii Sfintei Maria şi Sfintei Sofia. Deasupra acestor locuri, roua cobora în râuri, iar oamenii bolnavi o adunau. În acele zile, toate felurile de mâncare erau făcute din rouă, iar în locurile unde aceasta cădea, multe boli erau vindecate. Aceasta era roua despre care psalmistul a vorbit". La rândul său, un pelerin rus, stareţul Daniel, impresionat de acest loc, scria pe la 1106: "Nu departe de râu, la o distanţă de două aruncături de săgeţi, este locul unde profetul Ilie a fost ridicat la ceruri în car de foc. Acolo se află şi peştera Sfântului Ioan Botezătorul. Un frumos torent plin de apă curge peste pietre spre Iordan. Apa este foarte rece şi are un gust foarte bun. Este apa pe care Ioan a băut-o în timp ce trăia în sfânta peşteră".
Astăzi există două mari rivalităţi în identificarea locului. Majoritatea savanţilor argumentează pentru o locaţie de pe malul estic al Iordanului, cam la 8 kilometri nord de vărsarea sa în Marea Moartă, în Valea el-Kharrar, astăzi în Iordania. Însă, în nici un caz nu este unanim acceptat faptul că „Betania de dincolo de râu” este pe malul de est al Iordanului. Celebra hartă de la Madaba, care este prezentată în imaginea de mai sus, o hartă din mozaic din secolul al VI-lea, parțial distrusă, găsită într-o biserică din Madaba, Iordania, pare să localizeze Beatania la vest de râul Iordan. Nu există nicio îndoială cu privire localizarea în partea de vest a râului, dar locul nu este numit cu apelativul „Betania de dincolo de Iordan”, ci se numeste Beth Abara, în loc de Betania.
Până înaintea perioadei iui Origen, nu a existat nicio urmă a acestui loc, din punct de vedere arheologic. În secolul al treilea, scriitorul bisericesc Origen, în imposibilitatea de a localiza Betania menționată în primul capitol al Evangheliei lui Ioan, oarecum arbitrar a sugerat că textul este greșit și că el ar trebui să fie „Beth Abara de dincolo de Iordan”, identificându-l cu locul în care Iosua a intrat pe Pământul Făgăduinţei, la aproape 8 kilometri nord de Marea Moartă. Beth Abara înseamnă „casa trecerii” și, într-adevăr, un loc denumit astfel apare și în Talmud, suficient pentru ca Origen să-și justifice punctul de vedere. Deși majoritatea manuscriselor vechi ale Noului Testament redau numele de Betania pentru versetul din Ioan 1, 28, ideea lui Origen a prins rădăcini, efectuându-se modificări în textul biblic, chiar și o ediție românească a Sfintei Scripturi redând numele de Betabara?
În ciuda faptului că harta de la Madaba localizează Bethabara la vest de Iordan, multe alte autorități antice au plasat viața și activitatea Sf. Ioan Botezătorul în partea de est a Iordanului. În secolul al IV-lea Elena, mama Împăratului Constantin, a traversat râul Iordan și a vizitat peștera unde se spunea că trăise Ioan Botezătorul. Istoricul Eusebiu de Cezareea notează construirea unei biserici acolo, de către împărăteasă.
În jurul anului 530 d.Hr., arhidiaconul Teodosie a călătorit în Palestina, ca pelerin și a descris o biserică în formă pătrată construită pe arcade și care conținea o coloană de marmură, cu o cruce de fier, care marca locul unde Iisus a fost botezat. Biserica a fost construită pe arcade pentru a permite apei să treacă pe dedesubt, dar a cedat în fața inundațiilor periodice ale râului Iordan și, în cele din urmă, s-a prăbușit.
O tradiție creștină timpurie făcea o paralelă între trecerea Iordanului de către Iisus, cu un eveniment din Vechiul Testament: „Precum Iosua i-a condus pe israeliți dincolo de Iordan, în Țara Făgăduinței, așa și Iisus trece Iordanul pentru a conduce la mântuire pe Noul Israel”. Relatările pelerinilor din primele secole identifică același loc pe malul Iordanului, atât pentru trecerea lui Iosua, cât și pentru botezul lui Iisus.
Săpăturile arheologice efectuate la est de Iordan, în Iordania de astăzi, în Valea el-Kharrar, au scos la iveală ruinele a patru locașuri de închinare, printre care și ruinele bisericii construite de Împărăteasa Elena. Cea de-a patra biserică, descoperită în 1998, este cea mai apropiată de malul Iordanului și are o caracteristică demnă de evidențiat: un coridor format din 22 de scări de marmură neagră, care coboară 30 de metri sub nivelul bisericii, spre râul Iordan. Deși excavările nu s-au finalizat, nivelul la care s-a ajuns este deja sub nivelul actual al apei Iordanului. Faptul că treptele coboară mai jos decât nivelul râului, sugerează că acest coridor a fost conceput pentru coborârea pelerinilor în apele Iordanului, pentru botez.
Această ipoteză ar putea părea că este contrazisă de faptul că astăzi râul este la aproape 100 de metri de scări. Cu toate acestea este posibil ca, în Antichitate, scările să fi condus direct în râu. Este cunoscut faptul că Iordanul și-a schimbat cursul de mai multe ori în Antichitate, ca urmare a inundațiilor sezoniere abundente, din iarnă și primăvară. Aceste inundații nu mai au astăzi loc, deoarece apa este oprită de baraje în Siria, Iordania, Liban și Israel. Astăzi Iordanul este doar un firicel, dar din timpul lui Iisus, el își extindea albia si până la 1,5 kilometri.
Arheologii nu au găsit încă vreo inscripție care să scrie „Betania dincolo de Iordan”, în interiorul sitului arheologic iordanian, dar din toate dovezile, atât cele antice cât și cele moderne, se pare că aceasta ar fi locația Botezului Domnului.
Mânastirea Sfântul Gherasim de la Iordan, primul lacas din Valea Botezului. Aici, in valea Iordanului, la poalele muntilor din desertul Iudeii, sfantul Gherasim a ridicat primul lacas monahal din apropierea apei unde a fost botezat Mantuitorul. . “A fost atunci in pustia Iordanului un sihastru, care nu demult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate randuielile vietii monahicesti le trecuse si bine se invoice asupra necuratelor duhuri”, scria Chiril al Ierusalimului despre Gherasim.
Parintii crestinatatii incepusera a pustnici nu numai in Egipt, ci si in Valea Iordanului. Încă din primele veacuri creştinne monahismul s-a dezvoltat în Ţara Sfântă mai ales în localităţile legate de existenţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi în munţii din pustiul Iudeii de dincolo de Ierusalim. Această pustie începe din latura de răsărit a Cetăţii Ierusalimului şi se întinde până la Marea Moartă şi dincolo de Iordan, iar spre sud până aproape de Peninsula Sinai.
Sfantul Gherasim a imbinat pentru prima data cele doua feluri de viata monahala, cenobitic (fiecare in locsorul lui) si de lavra (traiul in comun) si a organizat astfel cea dintai comunitate de calugari, cu reguli stricte.
Mânăstirea, ridicata in secolul al VI-lea in jurul unei fantani adânci, a fost părasita, apoi distrusa si, in fine, reconstruita in secolul al XIX-lea asa cum o vedem astazi.
Pe o poartă ingustă intri în curtea Mânastirii Sfântul Gherasim un loc umbros, menit să ne racorescă de arșita pustiei și să adape sufletul însetoșat după Dumnezeu, un loc plin de taine. Prin anii 451 a venit un părinte vestit din Lichia, pe nume Gherasim, care a întemeiat lângă Iordan o lavră cu acelaşi fel de nevoinţă şi rugăciune.
Mănăstirea actuală „Sfântul Gherasim de la Iordan” a fost refăcută de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, la 400 de metri mai spre est de lavra iniţială, pe ruinele Lavrei Kalamon. Aşezământul se află la poalele munţilor din Deşertul Iudeii, între Ierihon şi Iordn. Încă de departe se vede turla aurită înălţându-se peste o clădire înconjurată de ziduri ca de cetate. Ansamblul monahal de la Iordan este alcătuit din mai multe clădiri: biserica centrală, chiliile călugărilor, bucătăria şi trapeza.
iserica centrală se află deasupra paraclisului închinat Maicii Domnului, care s-a oprit aici cu pruncul în drumul spre Egipt, tot aici poposiseră și magii după Nasterea Domnului, undeva pe un perete se vede chipul unui om miterios. La biserică se ajunge urcându-se cele câteva trepte din partea dreaptă a curţii. Aici se păstrează şi Sfintele Moaşte ale călugărilor omorâţi de perşi. Astăzi, aceasta este singura mănăstire de pe Valea Iordanului deschisă pentru închinători.
Ne amintim de istoricul zonei unde încetul cu încetul, printre credincioşii ortodocşi începe să fie cunoscută şi cinstită Sfânta pustnică Fotinia, care, precum odinioară Sfânta Mana Egipteanca, a trecut Iordanul, retrăgându-se în pustie, spre a se nevoi şi a se uni astfel cu Creatorul şi Dumnezeul său, Domnul nostru Iisus Hristos, istoria Samatirecei și viata ei sunt demne de a fi citite. In mai multe părţi, dar mai cu seamă în Grecia, în acele insule în care mireasma rugăciunii şi a sărăciei, a nevoinţei smerite, necunoscută lumii, pare că se amestecă cu aerul, cu lumina, cu natura aspră, se pot vedea paraclise şi icoane ale Sfintei Pustnice Fotinia - această culme, această făclie a sfinţeniei ortodoxe din zilele noastre.
Fântâna lui Iacov este singurul loc de pelerinaj creştin-ortodox de pe teritoriul Samariei. Fântâna are o adâncime de 35 de metri. Un călugăr grec care o supraveghează oferă pelerinilor însetaţi din apa ei proaspătă şi rece. Fântâna a fost săpată de Iacov pe pământul cumpărat de la fiii Hemor (Emmor) Heveul (Facere 33, 18). Nomazii obişnuiau să aibă sursa lor proprie de apă, spre a nu fi dependenţi de locuitorii aşezărilor lângă care îşi stabileau corturile. Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Hristos pe Femeia Samarineancă, în drumul din Ierusalim spre Galileea (Ioan 4, 4-42); de aici, al doilea nume dat de arabi fântânii: Bir es-Samarieh. Datorită faptului că la fântâna lui Iacob Iisus vorbeşte despre apa vie, comunitatea creştină din regiune a folosit apa acestei fântâni pentru săvârşirea Botezului.
Conform unor mărturii din veacul al IV-lea, la fântâna lui Iacob exista construită o bisericuţă. De atunci, ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj creştin. Bisericuţa a fost arsă în timpul revoltei samarinenilor din anul 485 şi a fost refăcută în secolul al VI-lea, de către Împăratul Iustinian. Dar a fost din nou distrusă, în urma invaziilor persane și arabe. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia Ierusalimului a cumpărat terenul şi a început construcţia unei biserici pe temeliile bisericii mai vechi. Din lipsă de fonduri, lucrările s-au oprit în timpul primului război mondial, dar au fost încheiate în ultimii ani.
Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.
La Sfântul Gherasim, sâmbăta şi duminica se adunau cu toţii în mănăstire şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine. Săvârşirea celor două Sfinte Liturghii, sâmbăta şi duminica, era o rânduială preluată din monahismul egiptean. Duminica după Sfânta Liturghie era singură dată pe săptămână când ei mâncau mâncare gătită şi beau vin, spre întărirea trupului. Duminică după-amiaza, iarăşi fiecare se ducea la chilia sa, luând puţină pâine, curmale, un vas cu apă, precum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Atât de mare le era sărăcia, încât nimeni nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă.
În afara zidurilor Mănăstirii Sfântului Gherasim de la Iordan se găsesc ruinele a peste 70 de chilii sihăstreşti ce au făcut parte din vechea Lavră a Sfântului Gherasim de la Iordan. Acestea chilii simple sunt săpate în pământul moale din Valea Micului Palmier – Wadi en-Nukheil.
Chiliile sihăstreşti au fost descoperite şi cartografiate de către arheologul Hirschfeld. În aceste chilii au fost descoperite obiecte de ceramică din perioada bizantină.
De-a lungul timpului, in jurul acestei manastiri, au trait multi sfinti. Dintre cei mai cunoscuti, ii amintim pe Sfanta Maria Egipteanca si pe Sfantul Cuvios Zosima. Aici au vietuit, o bucata de vreme, si doi sfinti romani: Sfantul Cuvios Iosif de la Bisericani si Sfantul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt
Manastirea Sfantul Gherasim de la Iordan - scurt istoric Asezamantul monahal de langa Iordan, cunoscut in perioada bizantina sub numele de "Sfantul Gherasim", iar in timpurile moderne ca "Deir Hajla", este asezat intre Ierihon si Iordan. Inca de la mare distanta se poate observa un dom argintiu, inaltandu-se peste o cladire patratoasa, inconjurata de ziduri ca de cetate. Astazi, locasul de rugaciune este cunoscut si sub denumirea de Manastirea greco-ortodoxa a "Maicii Domnului - Kalamon", asa cum se numea si in vechime.
In zilele petrecerii Sfantului Gherasim in Palestina, imparatind Marcian si cu Pulheria (450-457), s-a facut in Calcedon al IV-lea Sinod Ecumenic (451) al Sfintilor Parinti, impotriva lui Dioscor, raucredinciosul patriarh al Alexandriei, si a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau ca este numai o fire in Domnul nostru Iisus Hristos, si pe care i-au afurisit Sfintii Parinti. Intr-acea vreme, s-a amagit cu inselaciunea eretica si Cuviosul Gherasim. Insa voind Dumnezeu, degraba s-a indreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, in viata Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, in pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate randuielile vietii monahicesti le trecuse si bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acela, biruind si izgonind pe diavolii cei nevazuti, a fost impiedicat si amagit de diavolii cei vazuti, adica de eretici, caci a cazut in eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a carui slava a faptelor bune se umplusera urechile tuturor, a mers la dansul, fiind el atunci in pustia ce se numeste Ruva. Vazandu-l, mult s-a folosit, salasluindu-se impreuna cu dansul multa vreme. Avand pe deplin invatatura dreptei credinte, a lepadat vatamarea eretica si s-a intors la dreapta credinta, caindu-se foarte mult de inselaciunea sa de mai inainte."
Intre anii 451-453, nevoitorul Gherasim a urmat in pustie parintelui Eftimie. Inceputurile comunitatii monahale din prima manastire de la Iordan se datoreaza Sfantului Gherasim, un parinte in jurul caruia se vor strange mai multi ucenici. In anul 455, el a intemeiat o manastire pe care o va si conduce, ca staret, pana in anul 475, cand va trece la cele vesnice. Sfantul Gherasim de la Iordan avea ca ucenic un leu, ramas cunoscut sub numele de "leul Sfantului Gherasim". In viata sfantului se marturiseste ajutorul dat leului de catre sfant, in momentul in care leul avea infipta in picior o mare aschie de lemn. Din acel moment si pana la moartea sfantului, leul nu s-a mai despartit de el, iar in momentul mortii Sfantului Gherasim, leul a venit si s-a intins pe mormantul sau, murind de durerea despartirii.
Pana in secolul al VIII-lea, manastirea va mai ramane doar cu 10 calugari. Vitregiile vremii au dus si la deteriorarea cladirilor si zidurilor manastirii. In vremea domniei imparatului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180), Patriarhul Ioan al IX-lea al Ierusalimului a inaltat o noua biserica, folosind vechile pietre si materiale. Se mai pastreaza si astazi o parte din mozaicurile originale, in interiorul bisericii centrale.
In anul 1185 doar un singur calugar mai vietuia intre pietrele singuratice ale manastirii, fiind imprietenit cu doi dintre leii ce traiau in aceasta salbaticie a Iordanului. Dupa moartea acestuia, si dupa perioada cruciata, manastirea va fi in intregime abandonata. Manastirea Sfantul Gherasim de la Iordan va fi reconstruita in anul 1588, distrusa in anul 1734, si iarasi reconstruita in anul 1885. Lucrarile din aceasta perioada se vad inca si astazi.
Gherasim de la Iordan. Acestea era construite sub forma a unor mici si simple camere, sapate in pamantul moale din jurul lacului, in zona Wadi en-Nukheil - Valea Micului Palmier.Lavra Sfantului Gherasim de la Iordan isi intindea asezamintele pe actuala locatie a Manastirii Deir Hajla, cat si spre zona de est a acesteia. Chiliile sihastresti au fost descoperite ne confirmă acesta. In ele s-au gasit obiecte de ceramica din perioada bizantina.
Biserica manastirii in care se adunau calugarii se afla la etaj, deasupra Capelei Maicii Domnului. Interiorul bisericii este frumos impodobit, frescele si mozaicurile podelei facandu-ne sa ne gandim cat de frumoasa putea fi aceasta in perioada ei de glorie. Catapeteasma, care tainuieste Sfantul Altar, este impartita in trei registre inegale: cel mai de sus infatiseaza icoanele praznicale, cel de la mijloc infatiseaza sfintii ocrotitori (in marime naturale), alaturi de Hristos si Maica Domnului, Capela Maicii Domnului se afla in curtea interioara a manastirii, imediat in partea dreapta a intrarii principale iar cel mai de jos infatiseaza cateva scene din Vechiul Testament.
Manastirea Sfantul Gherasim de la Iordan - randuiala monahiceasca Din viata acestuia cunoastem ca el "a reusit sa uneasca sihastria cu monahismul de obste", fiind el insusi un mare facator de minuni. In manastirea sa, Sfantul Gherasim ii primea pe cei incepatori, iar parintilor celor desavarsiti le dadea in pustie chilii sihastresti. Calugarii cei ce dobandeau o viata imbunatatita, cu binecuvantarea staretului, puteau pleca din lavra, spre a vietui in singuratate, cinci zile pe saptamana fiecare sedea in pustniceasca sa chilie, singur, in tacere, avand oarecare lucru de maini; manca putina paine uscata, pe care o aducea cu sine din manastire, apa si curmale; iar a gusta vreo fiertura nu le era slobod; nici foc nu-i lasa sa aprinda in chiliile lor, ca nici cu cugetul sa nu doreasca ceva in acele cinci zile. Lucrarea practica a acestora consta in impletirea de franghii, cosuri si panze. La sfarsitul saptamanii calugarii aduceau cele lucrate de ei si luau materiale de lucru pentru urmatoarea saptamana. Legat de vestimentatie, intre cele doua moduri de vietuire existau multe deosebiri. Spre exemplu, calugarii ce vietuiau in sihastrie aveau binecuvantarea sa poarte sandale, spre deosebire de cei ce vietuiau in lavra. Cei singuratici nu foloseau sandalele in cele cinci zile, ci doar in lungul drum de la chilia lor si pana la manastire, sambata si duminica. Savarsirea celor doua Sfinte Liturghii, sambata si duminica, era o randuiala preluata din monahismul egiptean. Sambata si duminica toti veneau in manastire si se adunau in biserica la Sfanta Liturghie si se impartaseau cu Preacuratele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos.
Dupa aceea, intrand in trapeza, mancau fiertura si beau putin vin, intru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare isi aducea lucrul mainilor sale, pe care il lucrase in cele cinci zile, si-l punea inaintea Cuviosului. Atat de mare le era saracia, incat fiecare nu avea nimic altceva, decat numai o haina veche ce-i acoperea trupul, o rogojina pe care se odihnea si un vas de lut cu apa. Si aveau porunca de la parintele lor ca, iesind din chilie, sa nu-si inchida usa, ci sa lase chilia deschisa, ca oricine ar fi voit sa intre si sa ia ce i-ar placea din acele lucruri, sa nu fie oprit. "Toti aveau o inima si un suflet, incat fiecare dintre dansii zicea ca nimic nu este al sau, ci toate sunt de obste." Se mai povesteste si aceasta, cum ca unii din acei parinti pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, il rugau ca sa le porunceasca sa aprinda uneori lumanare in sihastrestile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori sa aprinda si foc ca sa-si incalzeasca apa pentru trebuinta lor. Sfantul le raspundea: "De voiti sa aveti foc in pustie, veniti de petreceti in manastire, impreuna cu noii incepatori, caci eu niciodata nu voi lasa sa se faca foc in locasurile pustnicesti, in toate zilele vietii mele!"
Auzind cei din Ierihon de o viata asa de aspra a pustnicilor, care erau sub mana Sfantului Gherasim, si-au facut obicei ca, in toate simbetele si Duminicile, sa vina la locasul Cuviosului Gherasim si sa aduca indestulare de hrana si vin si toate cate erau de trebuinta manastirii.(postat pe fb de ioan monahul)