Referatul 6. Muntele Ispitirii cu Mânastirea Carantania și acasă la Zaheu
Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm, vă invităm să fiți alături de noi.
In Evanghelia după Luca 4,1-13 aflam motivul pentru care ne aflam în acest loc. Muntele Carantania, Muntele Ispitirii, piatră seacă, fara pic de vegetatie, strajuieste Ierihonul la sud-est, fiind vizibil din Ierihon, ca un mesaj mut, permanent prezent, de a intelege ca ispitele, ca toate framantarile, grijile si discutiile inutile de pe durata acestui pelerinaj lumesc spre cer, se cer a le depasi prin rugaciune, post, credință. Caranta semnifica cifra 40 in limba latina, saranta inseamna acelasi lucru in limba greaca (de aici, in romaneste am preluat “sarindar”). Muntele Carantania, se traduce asadar prin Muntele celor Patruzeci de Zile, munte pe care se afla Manastirea Ispitirii. Vechea traditie crestina leaga acest loc de pustiul in care Iisus a postit timp de patruzeci de zile dupa Botez si S-a lepadat de satana, tatal înșelaciunilor și l-a biruit.
Manastirea Ispitirii din muntele Carantania spre care ne îndreptam este așadar, numele unui munte aspru aflat la nord-vest de Ierihon, aproape de Iordan. Potrivit traditiei crestine, acesta este locul in care Mantuitorul Iisus Hristos s-a retras si a postit, vreme de 40 de zile, precum si locul in care El a fost ispitit de diavol. La mijlocul muntelui, pe peretele aspru de stâncă rosiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalta manastirea greco-ortodoxa "a Ispitirii Mantuitorului". Aceasta a fost construita nu de mult în anul 1895, in jurul unor pesteri locuite de sihastri inca din secolul al V-lea.
In acest loc, pe platoul muntelui din Carantania, se vad si astazi ruinele acestei biserici bizantine, zidita undeva prin secolul al VI-lea. Prezenta calugarilor isihasti, in pesterile din zona, este insa cu mult mai veche, o biserica existand inca din-nainte. Astfel, o biserica monahala pe Muntele Ispitirii este amintita inca din anul 326, pe care Augusta Elena venită din Constantinopol o aminteste in jurnalul ei de calatorie.
Dupa revenirea arabilor in Palestina, cele doua biserici au ajuns din nou in stare de ruine, iar mai apoi au fost dărâmate. Pamantul pe care fusesera zidite cele doua biserici a fost cumparat de grecii ortodocsi in anul 1874. Actuala manastire a fost zidita in anul 1895, in jurul unei pesteri care, potrivit traditiei locale, a servit Mantuitorului pe post de adapost, in vremea celor 40 de zile de nevointa.
Pe muntele din Carantania, mai sus de manastirea ortodoxa si de ruinele celeilalte biserici, se afla fortareata Doc, cunoscuta pentru o tradare istorica: aici au fost omorati, de catre Ptolomeu (ginerele), prin inselare, pe preotul Simon Macabeul (socrul) si fiii sai, Matatia si Iuda.
"Iar Ptolomeu al lui Abub era pus carmuitor in campul Ierihonului, si avea argint si aur mult. El era ginere al arhiereului. Si s-a inaltat inima lui si a vrut sa stapaneasca tara, si s-a sfatuit cu viclesug asupra lui Simon si a fiilor lui, ca sa-l omoare. Iar Simon umbla prin cetatile din tara si purta grija de nevoile lor, si s-a coborat din Ierihon, el si Matatia si Iuda, fiii lui, in anul o suta saptezeci si sapte, in luna a unsprezecea, luna Sebat. Si i-a primit cu viclesug feciorul lui Abub intr-un castel mic, ce se chema Doc, pe care-l zidise, si le-a facut ospat mare, si a ascuns acolo barbati. Si cand s-au ametit de vin Simon si fiii lui, s-a sculat Ptolomeu si cei care erau cu el, si-au luat armele si au intrat asupra lui Simon la ospat, si l-au omorat impreuna cu cei doi feciori ai lui, si o seama din slugile lui. Si a facut răutate mare si a rasplatit rele pentru bune." (I Macabei 16,11-17).
Suntem aproape de Ierihon, la locul ispitei pe Muntele Ispitei Domnului, și ne amintim că pacatul si departarea de Dumnezeu dau masura modului în care a avut loc cucerirea cetăţii Ierihon şi a cetăţii Ai. De aceea cuceririle celor două cetăţi Ierihon şi Ai sunt singurele despre care Biblia ne dă detalii. În general ele reprezintă aproape tot parcursul luptei spirituale a unui creştin, aflat în drumul lui spre locurile cereşti, cu privire la luarea în posesiune a moştenirii dumnezeieşti. Înainte de a lua în stăpânire moştenirea, Israel trebuia să-şi înnoiască legământul de credincioşie faţă de Dumnezeu. În ultimele instrucţiuni date de Moise, se repetase de două ori porunca de a aduna seminţiile la Sihem, pe munţii Ebal şi Garizim, binecuvantare sau blestem, pentru a recunoaşte cu solemnitate Legea lui Dumnezeu.
Pe Muntele Carantania, trăiesc și astazi sihastri, mânastirea are puțini locuitori, se pare că unul. Aceasta pustie de care vorbea evanghelia este identificata cu tinutul aflat in partea de apus a Ierihonului la numai 2-3 km de acest oras, pe muntele numit Carantania, un munte foarte inalt si cu un versant drept asemenea unui perete. Aici prezenta calugarilor este veche cu mult înainte de anul 326, amintit de Împareteasa Elena in jurnalul ei de calatorie. Apoi vin arabii, cavalerii cruciați, din nou otomanii si tot ce se realizase este distrus, sau devine ruină. Pământul pe care fuseseră zidite două biserici a fost cumparat de grecii ortodocsi în anul 1874, in anul 1895, din fonduri donate de Biserica Rusa actuala mânăstire a fost zidită. Hramul mânăstirii este - Buna Vestire - In interiorul mânăstirii, într-un mic paraclis legat de biserica se mai pastreaza o bucata din stanca originala, pe care a stat Iisus când a fost ispitit de satana. Peste aceasta piatra se afla acum Sfanta masa unde se savarseste Sfănta Liturghie la praznicele mari. Aici a fost ispitit Iisus. Aici s-au înfruntat, fata in fata, Lumina cu intunericul. Aici a ispitit satana pe Domnul cu cele trei ispite capitale: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii.
De pe înăltimea muntelui Carantaniei, spre apus, se poate vedea Ierusalimul si Betleemul, iar spre răsarit avem în fata privelistea minunata a Ierihonului, valea Iordanului cu Muntii Moabului, o parte din orasele Iordaniei si Marea Moarta.
Prima mânăstire de pe culmea acestui munte a fost construita în anul 340 de Sf Hariton, care i–a dat numele de LavraDok–ului, provine de la denumirea in ivrit a muntelui Doc (nn. dar și a micuței cetați, acum ruină de pe Muntele Ispitirii), de aici, de pe varful muntelui fiindu-I arătată toata frumusețea împarației lumii (zona Ierihonului, orasul-oaza a palmierilor în pustiu, loc de rascruce de drumuri comerciale, cel mai vechi oras atestat al lumii). Si Imparateasa Elena, cand a venit pe aceste locuri sa caute lemnul Sfintei Cruci, a inaltat pe munte o biserica, alaturi de altele pe care le–a zidit in Tara Sfanta. La anul 614 persii o distrug. Si Biserica inaltata de Sfantul Hariton a fost daramata. In 1887, un preot a construit o alta biserica…
Manastirea Sf Hariton a fost distrusa de către persi și și-a încetat existenta; abia la sfarsitul sec XIX Patriarhia construind la mijlocul muntelui, pe locul postirii si al ispitirii, o nouă mânănstire. Este mânăstirea pe care o poți vedea urcând pe cararea lata pe muntele aparent abrupt si la care se poate ajunge si cu cele trei telecabine care functioneaza permanent, după un program în care noi n-am reușit să ne încadram. In prezent, mânastirea, se pare, este locuita doar de un calugar sârb, dupa alții arab, care tine deschis pe timpul cât lucrează telecabinele, apoi o închide. Unii chiar au urcat fara telecabină dar pentru grupurile de pelerini ce urca în afara programului telecabinei v-a deschide poarta masiva doar dupa ce v-a primii un telefon. Urcușul, făcut cu pași mici și în tăcere, este mai ușor decât părea a fi. Distanța nu e foarte mare, nici panta prea abruptă: doar ultima parte a drumului e mai pieptișă. Încercarea cea grea este urcușul în aerul fierbinte, când respirația îți este arsă de briza încinsă. Sus, în mănăstire, este răcoare. Mănăstirea, cu un aspect foarte sobru, este un paralelipiped îngust din blocuri de piatră albă, trainic încastrat în peretele de stâncă verticală. Construcția ascetică ascunde o inginerie de primă mână, ca și la Hozeva, și la fel de bine adaptate mediului tradițional. Doar înălțimea și abruptul sunt mult mai amețitoare, iar peisajul nu cuprinde nici o pată de verde. Locul păstrează o veche tradiție ascetică, prezența călugărilor datând aici încă din secolul al IV-lea, timpul a trecut dar memoria Sfântului Hariton s-a păstrat, una din peșterile înglobate de actuala mănăstire purtându-i numele, fiind considerată unul din locurile de rugăciune ale sfântului. Câteva icoane naive consemnează reperele spirituale principale ale locului: Ispitirea lui Hristos, o icoană a Sfântului Hariton și o alta a Sfântului Ilie, ocrotitorul tradițional al singurătăților monahale.Totuși, starea de străluminare lăuntrică dăruită de Muntele Ispitirii este mult mai limpede, mai adâncă și mai severă decât cea a Hozevei. Căci Hozeva este locul de recluziune a drepților (Ilie, Ioachim, Gheorghe, Ioan Românul), pe când Carantania e chiar muntele încercării lui Hristos. Darul de limpezime lăuntrică al Carantaniei, asemeni sabiei Arhanghelului, șterge pâcla mentală și îndoiala alunecoasă a preabătrânului Ierihon.
Ispitirea Mântuitorului sau misterium evangelicum, așa începe un pelerin istorisirea sa. Carantania este numele unui munte aspru aflat la nord-vest de Ierihon, aproape de Iordan. Pelerinii trec prin coridoare si biserica săpate în piatră pe mijlocul versantului Muntelui Carantania, ajung la micul paraclis în care se află piatra pe care a stat Domnul Iisus când a fost ispitit. Aici Iisus Hristos chip blând dar care exprimă hotărârea celui care biruie, interiorizat, întors către sine dar în acela și timp dând binecuvântare, iubitor și mustrător.
Acum, asezamantul monastic de pe munte are hramul Bunei Vestiri si apartine Patriarhiei Ierusalimului. In manastire se poate atingem de piatra unde a stat Mantuitorul cand era ispitit de diavol. Fiecare isi poate atinge fruntea de piatra rece, cea pe care a stat Iisus. Calugarii bătrâni de aici sunt greci, dar vorbesc si engleza, unii chiar si romana. Vorbesc foarte putin, au fete aspre, mari. Au invatat ceva de la tacerea pietrei. Pelerinii merg pe coridoarele inguste de piatra, se vorbeste in soapta, iar ghidul explică, să nu tulburăm liniștea muntelui, aici în pesteri sunt mulți monahi, calugari, sihaștrii, care trăiesc retrași, doar ei cu Iisus Hristos care a postit pe acest munte, singur El și pustia, era la începutul misiunii Lui pământești. Dacă vorbim tare îi deranjem pe ei, dar și pe Mântuitorul cu care ei au un dialog permanent. Ei se roagă pentru lume, rugaciunile lor mai țin în viață lumea acesta plină de ispite trupesti, de cele ale mintii și de cele sufletești, iar lumnea s-a umplut de pacat.
La mânastirea de pe muntele Ispitirii sunt impresionante nu doar coridoarele si biserica sapate in piatra pe mijlocul versantului Muntelui Carantania, cât mai ales micul paraclis in care se afla piatra pe care a stat Domnul Iisus cand a fost ispitit. Expresia chipului Mantuitorului nostru in acest loc si moment al vietii sale pamantesti, dupa postul de 40 de zile succedand Botezul – chip bland dar care exprima hotararea celui care biruie, interiorizat, intors catre sine dar in acelasi timp dand binecuvantare, iubitor si in acelasi timp mustrator – expresia aceasta vie, de postitor-jertfitor pentru pacatele noastre, care te urmareste multă vreme. În Carantania, lucrurile și gândurile se limpezesc și se conturează clar, până la radicalizare.
Mănăstirea, agățată ca un balcon suspendat de muntele vertical, care ne-a așteapt, ne-a gazduit, ne-a oferit comorile ei spirituale. Acum să plecam. Pe drum să mai privim abruptul aspru de stâncă roșie se ridică deasupra noastră, simplu și semeț, ca o curbă exponențială. Cărarea în serpentină de praf alb-roșietic, conturată în roșul arămiu al muntelui, ne arată că au mai trecut și mai trec oameni pe aici.
În Ierihon acasa la Zaheu, împreună cu Domul Hristos vindecăturul tuturor celor trupești și sufletetști
Sfânta Evanghelie (Lc18,35-43) ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea orașului Ierihon. Orbul Bartimeu, striga: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ti mila de mine!“. După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac?”, iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!” (Lc18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Lc 18, 42). Altadată adresându-se fariseilor Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra“. (Ioan 9, 39-41). In capitolul anterior al aceleasi Evanghelii, are loc un alt dialog incordat intre Iisus si farisei, in care Stiutorul inimilor scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul ((Ioan 8, 38-47). In alt loc al aceleiasi Evanghelii dupa Ioan, Domnul Hristos dă in vileag inca o data resorturile launtrice care ii împing pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului (Ioan 3, 19-21). Nu degeaba ii numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt. 23, 24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groapa (Mt. 15,14). Episodul relatat în Evanghelie este urmat la scurt timp de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim.
În pericopa de la Sfântul Evanghelist Matei sunt descriși doi oameni (Mt. 20, 30), însă Luca prezintă doar unul. Matei îl prezintă pe Iisus ca plecând din Ierihon (Mt. 20, 29), însă Luca pe când El se apropia de oraș. În afara de acestea, nu mai există nici o altă diferență. Simbolul neamurilor este în acest caz un orb, care prin binecuvântarea dumnezeiască a primit vederea sa pierdută. Nu face nici-o diferență nu contează dacă neamurile au primit vindecarea printr-un orb sau doi, de vreme ce ei își au originea de la Ham și Iafet, fii lui Noe (Fc. 10, 1), avându-și astfel sorgintea neamului lor în doi orbi.(Sf. Ambrozie al Milanului)
Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) și la vreo 27 km N-E de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S și lată de circa 200 m la capătul de N și înaltă de vreo 20 m.
Ierihonul irodian și din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), și astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament. Munții Iudeii se înalță abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest.
Ierihonul Noului Testament este situat în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom și un teatru. De asemenea, a înfrumusețat zona cu plantații de palmieri și balsam, care aduceau venituri importante regatului.
Sfânta Evanghelie ne mărturisește că și Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraș în drumul său spre Iordan sau Ierusalim. Însă, în cazul de față, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta”, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoși, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetății pentru a cerși mâncare sau bani la marginea drumului. Dar și pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, și anume pe vameșul Zaheu, care, deși vedea bine cu ochii trupului, avea totuși sufletul orbit de patima lăcomiei de bani și de averi (Lc19,1-10).
De asemenea, cetatea Ierihon mai este amintită în Noul Testament când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit Pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 25-37). În această pildă, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut însăși taina mântuirii neamului omenesc. Traditia spune ca cel vindecat era fiul celui care avea să-i duca crucea pe Golgota, Simon din Cyrene.
Să intrâm in curtea Bisericii ortodoxe la Dudul lui Zaheu, din Ierihon și ca mulți alții cu acelasi sentiment: bucurie, veselie, un sentiment de sufelt usor, inexplicabil – indiferent de conjunctura in care ne aflam, astazi deja am parcurs un drum lung și mai avem mult, fiindcă programul este încarcat și vom înnopta tocmai la Bethleem. Dar aici parca te cuprinde un sentiment de bine! Să nu ne intrebam niciodata de unde vine, pur si simplu să ne bucuram când ajungem acolo, la dudul lui Zaheu.
Evreii au avut intotdeauna constiinta unicitatii lor, aceea de popor ales al lui Dumnezeu: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” ( Ioan 8,33). Si totusi, intr-o anume conjunctura istorica, in vremea in care Iisus a trait pe pamant, Palestina era inglobata Imperiului Roman, paganilor romani către care evreii trebuiau sa plateasca dajdii impovaratoare; situatie grea din punct de vedere material si inacceptabila in plan religios, așa încât darile erau platite cu ura si dispret. Intr-o prima etapa, romanii au guvernat prin intermediul unor conducatori locali (Irod, Arhelau, Agripa) si aceasta atenua intrucatva ideea de subjugare, de supunere in fata paganilor a poporului ales de Domnul, pentru ca darile se dadeau catre un rege local evreu, care le trimitea la randul sau catre Roma.
Dar dupa recensamantul general, legat de Nasterea Mantuitorului, situatia s-a schimbat si au fost numiti procuratori romani, iar darile au devenit personale, ceea ce a provocat o revolta cu greu înabusita. In aceasta situatie, pentru colectarea darilor s-a apelat la institutia vamesilor – insa in timp ce in Italia si in restul imperiului acestia erau persoane respectabile, in Palestina romanii au fost nevoiti sa angajeze ca vameși renegatii societatii, evrei care acceptau sa-si tradeze Legea si poporul pentru bani si favoruri sociale.
„Acceptarea unei asemenea slujbe era corelată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor; acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului)” ( Sf Ioan Maximovici).
Zaheu nu era însa un vames de rând, ci chiar mai marele acestora si era si bogat, devenirea sa intru bogatie cu mijloace necinstite făcându-l cu atât mai demn de dispret in fata tuturor. Aflând însa ca vine Mantuitorul – despre care se stia ca facuse multe minuni pana atunci si intru care poporul lui Israel, socotindu-L conducator lumesc, isi punea nadejdea de eliberare de sub jugul roman – Zaheu devine foarte curios sa-L vada. Cu siguranta ca daca Iisus ar fi devenit regele lumesc al iudeilor si i-ar fi eliberat de sub ocupatie, el si-ar fi pierdut statutul privilegiat de vames, slujba sa nu ar mai fi fost necesara statului. Dar cu inima curata, Zaheu vrea sa-L vada cu orice chip pe Cel despre care stia, din copilarie, ca trebuie sa vina – Mesia, Fiul lui Dumnezeu – si, pentru ca era mic de statura, nu gaseste alta solutie decât aceea, tot copilareasca, de a se urca in sicomor (smochin, in traducere romanesca, dud), uitand de statutul social pe care il avea si care presupunea o anumita conduita in lume.
Dupa întalnirea cu Iisus Zaheu va deveni ucenic al Sfantului Apostol Petru si episcop in Cezareea Palestinei, unde va muri in pace. Este pomenit pe data de 20 aprilie. Iată, pâna unde poate ajunge un pacatos care vine la Iisus Hristos, la Biserica Sa, hotărât să se lepede de pacatele trecutului
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”, sau cuvintele grăite cărturarului ce căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor”, și lui Zaheu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ — a căzut ca un trăsnet sentinţa Mântuitorului Hristos, spre uluirea „drepţilor” de afară, care nu încetaseră să-l ponegrească pe la poartă pe Zaheu.
Privin sicomorul, la locul în care l-a întâlnit Zaheu pe Iisus. Alaturi, o icoană și vedem un barbat cățărat în copac ca să-L vadă pe Hristos! O imagine care trebuie să-L fi impresionat pe Domnul, de vreme ce a rămas consemnată în Sfintele Evanghelii. Ori de câte ori auzim sfânta istorisire, ne încearcă simțăminte contradictorii vis-à-vis de comportamentul neliniștitului Zaheu. Ce i-o fi trebuind!? Casă avea, masă, așijderea; se bucura de familie, de bunăstare, ce-i drept, agonisită pe cale necinstită. Și atunci, la ce folos să-și mai dorească ceva? Nu asta caută oamenii, în genere? Împlinire materială, familie, prieteni, trai decent? Și, dacă se poate, huzur, lux, bogăție, fală? Din comportamentul neuitatului personaj biblic se arată că nu! Oricât de paradoxal și de scandalos ar părea pentru cei ce cred că numai asemenea lucruri și realizări l-ar mulțumi pe om, i-ar da maretie, bogatie, fericire. Aparent da, dar vine o vreme când realizezi că totul este deșertaciune, cum spunea Solomon.
Din curtea in care se afla trunchiul sicomorului / dudul lui Zaheu vom intra in biserica ortodoxa, cu o atmosfera extrem de familiara noua, cu fresce colorate care bucura ochiul si sufletul vizitatorilor. Numai ca biserica ortodoxa nu este inchinata Sf. Ap. Zaheu ci Sf. Prooroc Elisei, ucenicul Sf Prooroc Ilie.
Atunci cand Sf Ilie a fost ridicat la cer in carul de foc pe un deal din apropierea Ierihonului, dar pe celalalt mal al Iordanului (in actuala Iordania), mantia sa a cazut pentru ucenicul sau, iar acesta a folosit-o ca sa treaca apa Iordanului inapoi spre Ierihon exact in acelasi mod in care o folosie si Ilie: a lovit cu mantia apa si apa s-a dat la dreapta si la stanga si a trecut Elisei.
„Iar locuitorii cetăţii aceleia [Ierihon] au zis către Elisei: “Iată aşezarea cetăţii acesteia este bună, după cum poate vedea şi stăpânul nostru, dar apa nu este bună şi pământul este neroditor”. Şi el a zis: “Aduceţi-mi o oală nouă şi puneţi sare în ea!” Şi i-au adus şi a ieşit el la fântâna de apă şi, aruncând sarea în ea, a zis: “Aşa zice Domnul: Iată am făcut apa aceasta sănătoasă şi nu va mai pricinui nici vătămare, nici moarte, nici nerodire”. Şi s-a făcut apa curată până astăzi, după cuvântul pe care l-a spus Elisei.” ( 4 Regi, 2, 19-22).
Si icoana Sf. Prooroc Elisei din biserică este mare facatoare de minuni – bucurie adaugata mereu bucuriei noastre din acest sfânt Pelerinaj al Sfintei liturghii pe care o trăim în locurile sfinte…
Izvorul lui Elisei este, astazi, canalizat si asigura apa potabila a orasului Ierihon, asa incat pelerinii care au cazare acolo beau din aceasta apa, binecuvantata de Domnul prin cuvantul proorocului Elisei, dupa cum este inscris in Biblie. Pornind de la acest pasaj evanghelic, in slujba de sfintire a apelor din fantani se foloseste sarea. Si icoana Sf. Prooroc Eisei din catapeteasma este mare facatoare de minuni – ca bucurie adaugata bucuriei.
Sfîntul Prooroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula şi fiul lui Safat, care se trăgea din seminţia lui Ruvim. El, de la naştere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că la naşterea lui era o juncă de aur în Siloam, căreia israelitenii, care se întorseseră spre închinarea de idoli, îi aduceau jertfele lor şi i se închinau ca unui Dumnezeu; acea viţeluşă fiind fără de suflet, în ceasul naşterii lui Elisei a mugit aşa de tare, încît s-a auzit pînă la Ierusalim glasul ei. De acest lucru minunîndu-se toţi foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfînt, a zis: "Astăzi s-a născut un mare prooroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliţi şi va sfărîma pe cei puternici". După ce Elisei s-a făcut bărbat desăvîrşit, îşi petrecea viaţa sa în curăţia fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la proorocie în acest fel: "Elisei ara pămîntul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfîntul Prooroc Ilie era la Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Şi i-a poruncit lui Ilie să se ducă şi să facă prooroc în locul său pe Elisei. Sfîntul Ilie, ducîndu-se, a găsit pe Elisei arînd, şi, punînd cojocul său pe dînsul, i-a spus voia Domnului, adică să fie prooroc în locul său. Deci, i-a poruncit să meargă după dînsul; şi Elisei, lăsînd îndată toate, a urmat cu osîrdie Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i dea voie să se ducă acasă, ca să se binecuvinteze de la tatăl şi de maica sa. Şi Ilie i-a dat voie să se ducă. El, ducîndu-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur şi, înjunghiindu-i, a tăiat şi plugul de lemn şi făcînd foc cu el, a fript carnea şi a pus-o înaintea oamenilor şi a prietenilor care s-au întîmplat acolo şi, ospătîndu-i, a luat binecuvîntare de la tatăl său şi de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie şi-i slujea, învăţînd de la dînsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.
Astfel s-a făcut prooroc cu darul lui Dumnezeu nu mai puţin decît Sfântul Ilie, povăţuitorul şi învăţătorul său. Cînd Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în nor de foc cu căruţa sa spre cer şi să-l mute în Rai, Ilie a zis lui Elisei să-i spună ce dar voieşte să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfîntul Ilie cu rugăciunea sa. "Cere, a zis el, ce vrei să-ţi fac, mai înainte pînă ce nu voi pleca de la tine. Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pămînteşti, că nu-i trebuia nimic pe pămînt, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viaţă vremelnică; ci, aşteptînd să moştenească viaţa cea veşnică, a cerut îndoit darul Sfîntului Duh, care era în Sfîntul Ilie: "Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit în mine", adică darul proorociei şi al facerii de minuni. Pe oamenii cei rătăciţi de la Dumnezeu şi duşi în urma idolului Baal să-i înveţe cu cuvîntul proorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite şi să-i întoarcă iarăşi la Dumnezeul cel adevărat.
Deci el şi-a cîştigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dînsul: Dacă mă vei vedea cînd voi pleca de la tine, ţi se va împlini dorinţa. Pe cînd mergeau şi vorbeau, s-a văzut o căruţă cu cai de foc. Acea căruţă s-a aşezat între amîndoi şi a luat pe Ilie cu vifor spre cer. Elisei, văzîndu-l că se depărtează de la el, a strigat: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil!" Dar Elisei n-a mai văzut căruţa aceea de foc care luase pe Sfîntul Ilie, că se dusese în înălţime, departe de la ochii lui; apoi a început a plînge după dînsul, ca după părintele său, rupîndu-şi hainele. Şi din înălţime a căzut de la Sfîntul Ilie cojocul, care se lăsase lîngă dînsul; iar el l-a luat spre mîngîierea necazului său şi spre semnul darului cel îndoit cîştigat de la Ilie şi ţinea la el ca la o vistierie scumpă sau ca la o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca şi Ilie mai înainte, a făcut această minune: Elisei, voind să treacă rîul Iordan, a lovit apa cu cojocul şi s-a despărţit în două şi a trecut ca pe uscat!
Văzînd aceasta fiii proorocilor, care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: Iată duhul lui Ilie se odihneşte în Elisei. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Sfîntul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo cîtăva vreme; şi oamenii cetăţii au zis către dînsul: Stăpîne, viaţa cetăţii noastre este bună, precum o vezi; însă apele sînt rele, de aceea şi pămîntul este neroditor. Sfîntul Elisei a zis către dînşii: Aduceţi-mi un vas nou de apă şi turnaţi sare într-însul. Făcînd oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo şi a zis: Aşa grăieşte Domnul: Tămăduit-am apele acestea şi de acum nu va mai fi într-însele moarte şi nerodire. Şi s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvîntul lui Elisei. După aceasta Sfîntul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betil, ai cărei locuitori se lepădaseră de Dumnezeu şi se închinau idolilor. Si viata Sfantului Elisei cuprinde inca multe alte fapte și minuni… Dar nu numai în viaţă a făcut multe minuni, ci şi după moarte era făcător de minuni.(postat pe fb de ioan monahul)