Referatul 4. Comorile Manastirii Sf. Ecaterina și monahii care au fost aici
Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm, vă invităm să fiți alături de noi.
Muzeu mânastirii Sf Ecarerina se afla chiar la intrarea in galeria care cuprinde comori de arta crestina ( icoane vechi, obiecte de cult din metale pretioase, vesminte arhieresti, etc). Calugarul muzeograf ne-a descoperit secretul acestei reprezentari asimetrice: partea stanga este expresia IUBIRII lui Hristos, partea dreapta Il reprezinta pe Iisus Judecator! Genial iconarul anonim al secolului al VI-lea, plin de harul Duhului Sfant - unica reprezentare traversand veacurile crestine!
Parintele muzeograf a luat o lanterna si ne-a mai pus in valoare o alta icoana din secolul al XII-lea, foarte rara ca model: Bunavestire, in care Fecioara Maria tine in mana dreapta, in poala, un medalion care are gravat un embrion, iar in dreptul inimii sale, nevazut decat sub fascicolul de lumina al lanternei, este desenat fin, cu o culoare fosforescenta, un prunc: Pruncul Iisus, pe care tanara Fecioara Maria il purta deja in inima sa in momentul in care Arhanghelul Gavriil ii aduce vestea!
Rugul Aprins. Capela Rugului Aprins. Tradiţia spune că altarul acesteia a fost ridicat peste rădăcinile rugului din care Domnul i-a vorbit lui Moise. Uimitor este că rugul creşte din altar şi iese afară prin acoperişul capelei, învăluindu-l. Aici se intră desculţ, asemeni Proorocului Moise care şi-a scos sandalele păşind pe pământul sfânt. Capela care datează din secolul al IV-lea are hramul Bunei Vestiri. În fiecare sâmbătă, Sfânta Liturghie se oficiază în capelă. Este o minune: un arbust ca o cascada, verde mereu, cu frunze dar fara flori si fructe, traversand secolele... Acesta este Rugul Aprins, prin care Domnul i-a vorbit lui Moise prin foc. "Descalta-te, caci locul pe care te afli este sfant!" ( Iesirea, 3,5) Acesta este locul cel mai binecuvantat din Manastirea Sfanta Ecaterina... Cu radacina sub altarul capelei, afinul inaltat spre Cer sfideaza legile firii. Este uimitor, ca si minunea "gravarii" pe orice piatra de pe muntele Sinai a desenului acestui rug, caci indiferent cum ai sectiona granitul dur, rosiatic, tot profilul rugului il vei gasi.
" Bucura-te, piatra scumpa a Bisericii crestinesti; Bucura-te, grabnica izbavire a celor cuprinsi de suparari; Bucura-te, vindecatoare tare a celor plini de rani si dureri; Bucura-te Ecaterina, mare mucenita a lui Hristos!"
Comorile mânastirii. În secolele VII-VIII, când în Constantinopol icoanele erau arse din ordinul împăratului, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, aflată sub protecţia califilor, cinstirea icoanelor nu a încetat nicio clipă. A cesta este motivul pentru care aici s-a păstrat o colecţie unică de icoane, care acoperă întreaga istorie a Bisericii. Se pot admira icoane pe lemn, pictate în culori topite în ceară, care sunt într-o stare de conservare remarcabilă, dar şi mozaicul reprezentând Schimbarea la Faţă – executat din ordinul şi pe cheltuiala Sfântului Împărat Iustinian.
În ultimele decenii, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” s-a amenajat un muzeu în care să fie expuse 150 de icoane, din tezaurul de peste 2000 de icoane al mănăstirii, de o valoare spirituală, istorică și artistică inestimabilă – colecții ce aparţin perioadei bizantine timpurii (sec. VI-X), în stilul elenistic, georgian, sirian și copt.
Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” are trei icoane cunoscute în toată lumea, pictate în encaustic (culori topite în ceară), reprezentându-i pe Hristos, pe Maica Domnului cu Pruncul, însoţită de sfinţi şi îngeri, şi pe Sfântul Apostol Petru.
Nu în ultimul rând, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” adăposteşte a doua cea mai mare colecţie de manuscrise creştine din lume, după Biblioteca Vaticanului, însumând 3000 de manuscrise, dintre care două treimi în greacă și restul în arabă, slavonă, siriană, coptă, georgiană, armeană și etiopiană. Cele mai multe au conținut creștin, dar există și documente cu valoare istorică despre împărați, patriarhi, arhierei, egumeni și sultani.
Această colecţie este în curs de digitalizare şi va fi disponibilă online în curând.
Muzeul mănăstirii, care cuprinde nenumărate icoane şi obiecte de cult, multe fiind cele mai vechi relicve ale Ortodoxiei. Din cele 2.000 de icoane aflate în patrimoniul mănăstirii, doar 150 sunt expuse, multe datând din secolele VI-X. Icoane siriene, georgiene, bizantine şi chiar copte. Amprenta mâinii lui Mohammed atestă faptul că după rezidirea de către împăratul Iustinian, adică din secolul al VI-lea, mănăstirea nu a mai fost niciodată cucerită. Această arie geografică sacră a constituit obiectul unui edict de protecție semnat de Profetul Mahommed însuși, sub denumirea de Carta privilegiilor, prin care proclama Muntele Sinai ca fiind un loc sfânt, respectat de arabi și de islam. Practic, prin acest document, Mohammed asigura protectoratul direct al aşezământului
Manastirea adaposteste una dintre cele mai importante colectii de icoane din intrega lume crestina. Aceste peste 2000 de exemplare create intre secolele VI-XIX sunt raspandite in intreg complexul monahal (catolicon, paraclise, muzeul manastirii, chiliile monahilor).
Icoane encaustice
Manastirea Sfanta Ecaterina poseda un numar important de icoane encaustice. Tehnica encaustica foloseste ceara calda si pigmenti vegetali. Astazi, datorita conditiilor pretentioase, nu mai este intrebuintata. Dupa unele studii s-a ajuns la concluzia ca suportul folosit trebuia sa fie cald. Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mentineau ca o pasta tot cu ajutorul caldurii. Chiar si incaperea, unde se lucra, trebuia sa aiba o temperatura ridicata constant, iar culoarea se aplica cu spatule sau pensule aspre "din prima" fara reveniri. Astfel, mixtura patrundea in porii materialului. Cand acesta se racea culorile deveneau aproape imposibil de sters. Primele icoane au fost create folosind tehnica encaustica, carea fost intrebunitata pana in secolul al VII -lea d.Hr, cand a fost inlocuita de pictura in tempera.
Cele mai cunoscute icoane realizate in tehnica encaustica ce se patreaza in Masnastirea Sfanta Ecaterina sunt: Hristos Pantocrator, Maic Domnului cu Pruncul pe tron, Jertfirea lui Isaac, Sfantul Apostol Petru si Inaltarea la cer a Domnului.
Icoane pictate intre secolele VII-IX
Icoanele ce apartin acestui grup apartin unei traditii iconografice locale intalnit in manastirile din Rasarit, in particular in Egipt, Palestina, Siria si Capadocia. Ceea ce este specific acestor icoane este faptul ca ele provin dintr-o perioada cand cucerirea araba a ingreunat mult legatura dintre regiunile rasaritene si centrele crestine predominant grecesti.
Aceste icoane intrebuinteaza un realism popular, ce da expresie traditiei locale a artei copte si bisericilor siriene. In orice caz, trebuie amintit ca aceste icoane rare au fost unele din sursele principale care au contribuit la definirea artei iconografice crestine in secolele urmatoare.
Cea mai reprezentativa icoana din acest grup infatiseaza Nasterea Domnului.
Icoane pictate intre secolele IX-XII
Doua caracteristici definesc dezvoltarea icoanelor in aceasta perioada. Prima, aceste icoane ilustreaza continuarea picturii iconografice pre-iconoclaste in perioada de dupa persecutia icoanelor. Doi, icoanele arata o turnura catre conceptul clasic al artei, reflecat in delicatetea desenelor si in frumusetea formelor.
Multe din aceste icoane provin din atelierele imperiale din Bizant. O stfel de icoana include scene din viata regelui Abgar, unde intalnim, de latfle, cea mai timpurie reprezentare a Sfintei Mahrame.
In alte icoane din aceasta parioada sunt infatisati Mantuitorul Hristos, Sfintii Arhangheli, Sfinti Ierarhi si Cuviosi. Mansucrise miniate de mare valoare artistica au fost realizate in numar mare in aceasta perioada, incluzand Evangheliare si Sinaxare. Cu acest prilej arta picturii miniaturale va avea o influneta mai pronunutata asupra iconografiei.
Icoane din epoca dinastiei Comnenilor (1080-1200)
In timpul dinastiei Comnenilor, pictura icoanelor a continuat urmand marii traditii a scolii Macedonene, cu lucrari de tendinta clasica, de caracter provincial sau inspiratie monastica, in functie de locul si mediul de provenienta.
Manastirea Sfanta Ecaterina are in posesie o mare colectie de icoane din aceasta perioada reprezentand toate aceste tendinte. Caracteristicile acestor icoane includ un simt bine echilibrat al compozitiilor, expresia puternica a chipurilor, armonia schemelor coloristice si tendinta spre dematerializare combinata cu un simt rafinat al nobletii.
Icoane de pe epistilul iconostasului
Icoane precum acestea, datand din secolele XI-XIV, sunt pictate asemenea unei frize de-a lungul intregii parti superioare (epistil) a catapetesmei. Cele din colectia manastirii, in mare parte, provin din paraclisele din cadrul manastirii. Cea mai cunoscuta dintre aceste icoane are sapte scene infatisand viata Sfantului Eustratie.
De obicei, subiectele intalnite in aceste panouri sunt Deisis, scene ale Praznicelor Imparatesti, scene din viata Maicii Domnului si minuni ale Sfintilor. Aceste picturi sunt lucrate minutios.
Icoanele ce apartin acestui grup poseda o inalta valoare artistica ce marcheaza urmele unei vechi traditii in pictarea icoanelor.
Minologiile
Pictarea minologiilor isi are originea in ilustratiile miniaturala ale manuscriselor si, in special, in cele din secolele XI-XII. Aceste icoane infatiseaza sfintii praznuiti in fiecare zi a anului bisericesc, formand o alta categorie importanta de icoane aflate in colectia manastirii
Icoanele se prezinte intr-o varietate de forme, incluzand douasprezece icoane mari compuse din portrete intregi ale sfintilor din fiecare luna, doua mari icoane in forma de diptic, cuprinzand toti sfintii din anul bisericesc etc.
Subiectele acestor icoane sunt inspirate in principal din mineiele Sfantului Simeon Metafrastul (sec. XI) ce provin din Constantinopol. Unele din aceste minologii au dubla inscriptie, atat in greaca, cat si in ibera, fapt care arata relatiile stranse dintre Manastirea Sfanta Ecaterina si Biserica Georgiei.
Icoanele "sinaitice”
Colectia de icoane a Manastirii Sfanta Ecaterina include un mare grup specific manastirii, majoritatea lucrarilor datand din secolele XII-XV. Acestea constau in portrete ale unor importante personalitati asociate manastirii: monahi, stareti si patriarhi. Tot in acest grup de icoane se afla reprezentari deosebit de frumoase ale Sfantului Proroc Moise, Sfintei Ecaterina, Sfantului Ioan Scararul etc..
Multe din aceste icoane au fost in mod sigur pictate in manastire variind ca stil, tehnica, calitate. Pe langa valoarea duhovniceasca, importanta acestor icoane rezida si in faptul ca reprezinta o sursa de informare cu privire la istoria si arta manastirii, ca de altfel si cu privire la activitatea monahilor care au vietuit in aceasta comunitate monahala.
Icoane din secolul al XIII -lea si din epoca Paleologilor
Colectia manastirii Sfanta Ecaterina cuprinde un numar considerabil de icoane datand din secolul al XIII-lea si din perioada dintre secolele XIV-XV, cunoscuta sub numele "epoca Paleologilor”. Aceasta a reprezentat o perioada de afirmare a noi directii artistice care isi fac prntru prima data aparitia in secolul al XIII-lea. In fapt, secolul al XIII-lea a pregatit calea pentru arta asa numitei Renasteri Paleologiene.
Caracteristica acestei perioade este varietatea stilului. Icoane importante datand din aceasta epoca provin din sihastriile din sudul Italiei si din insulele controlate de venetieni aflate in marea Agee. De asemenea, stiluri iconografice diferite au fost reprezentate si asimilate la Manastirea Sfanta Ecaterina, de la tehnica delicata a artistilor din Constantinopol pana la caracterul decorativ al picturii cipriote.
Spre sfarsitul perioadei bizantine iconografia a incetat sa adere intru totul la standardele traditionale stabilite. Cei care au pictat icoane au ales sa urmeze noilor curente dominate de o abordare mai realista a portretelor si scenelor. Lucrarile acestora sunt caracterizate de libertatea expresiei si varietatea tipurilor. Aceste lucrari au dat nastere artei perioadei post-bizantine, in special in secolul al XVI-lea, imbogatind ciclurile iconografice, dar ramanand deschisa influnetelor venite din partea picturii renascentiste din Apusu.
Icoane cretane post-bizantine
Manastirea Sfanta Ecaterina este cunoscuta pentru faptul ca a mentinut o stransa legatura de durata cu Creta, mai ales prin Biserica Sfanta Ecaterina din Herakleion si, mai tarziu, in anii ocupatiei turcesti, prin mica biserica Sfantul Matei din Candia.
De altfel, colectia iconografica a manastirii in care sunt prezente lucrari ale unor vestiti pictori ai "Scolii Cretane” este surprinzator de bogata.
Aici, în mijlocul deșertului, descoperim file de istorie românească . Evanghelii de o valoare inestimabilă au fost oferite de către domnitori și boieri din istoria Valahiei: un impresionant ceaslov împodobit cu pietre scumpe donat de Matei Basarab, o reprezentare aurită a mănăstirii oferită de domnița Roxandra Lăpușneanu.
Tot aici este ediția a doua a manuscrisului Palimpsestul din Sinai, de o imensă valoare. Prima ediție, realizată cu doar câțiva ani înaintea acesteia, se află în Anglia; mai gasim și o versiune rară, în grecește, tipărită la Florența, a operei lui Homer, Iliada, Odiseea, Eneida.
Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in partile Siriei. Nu se stiu decat prea putine informatii despre viata acestui sfant. Avand in vedere educatia si cunostintele Sfantului Ioan, se crede ca a facut parte dintr-o familie instarita, care i-a putut facilita accesul la scolile de seama ale vremii.
Sfantul Ioan a imbratisat viata monahala inca de la varsta de 16 ani, in manastirea din Muntele Sinai. Vreme de aproape douazeci de ani, Sfantul Ioan a fost ucenic al Cuviosului Martirie. Apoi, dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan Scararul s-a retras intr-o pestera din locul numit Tolas, unde s-a nevoit pustniceste vreme de peste patruzeci de ani.
In anul 639, Sfantul Ioan a fost chemat de obstea manastirii din Sinai, pentru a fi numit staret. El a primit cu multa greutate aceasta chemare. Dupa cativa ani, Sfantul Ioan a inmanat altui monah vrednic carma manastirii si s-a retras iarasi in pestera sa, unde s-a indeletnicit cu rugaciunea si nevointele pana la sfarsitul vietii sale.
Sfantul Ioan este autorul cartii numita "Scara", de la care isi trage si numele, in care viata duhovniceasca este prezentata sub forma unei scari cu treizeci de trepte. El a scris aceasta carte la indemnul prietenului sau Ioan, egumenul manastirii din Rait. Aceasta scriere a fost tradusa in limba romana de parintele profesor Dumitru Staniloae, ea fiind inclusa in volumul noua, din seria "Filocalia".
Sfantul Ioan Scararul a trecut la cele vesnice in anul 649. El este praznuit de doua ori pe an, in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.
Sfântul Nil Sinaitul ( dupa unii Ascetul sau Nil Pustnicul, parintele Staniloaie și allții spun ca sunt diferiți) este un ascet creștin care a trăit în secolul al V-lea. A fost stareț al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai și autor al unor tratate de spiritualitate. Prăznuirea sa se face pe 12 noiembrie.
Originar din Ancira, în Galatia (Asia Mică), sfântul Nil a fost în lume prefect (eparh) al Constantinopolului în timpul domniei împăratului Teodosie al II-lea (401-450). S-a căsătorit cu o creștină binecredincioasă, și a avut doi copii, un băiat și o fată. După câțiva ani, când copiii au crescut, cei doi soți s-au hotărât de comun acord să plece la pustie într-o viață de isihie. Au trăit ca pustnici în regiunea Muntelui Sinai, mergând la priveghere și la Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai doar în duminici și sărbători, după cum era obiceiul vieții pustnicești.
Când barbarii au atacat și jefuit mănăstirea, mulți monahi au fost omorâți, dar fiul sfântului Nil, Teodul, a fost cruțat din cauza tinereții lui și luat în sclavie.
După aceasta, sfântul Nil s-a stabilit la mănăstire, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Aici și-a continuat ostenelile și luptele duhovnicești, dar a și scris mai multe tratate de ascetică, printre care "Filosofia Duhului Sfânt". Din scrierile sale se desprind și unele aspecte ale vieții lui și a familiei sale. De asemenea, prin scrierile sale a fost un apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur, al cărui ucenic a și fost. Dumnezeu i-a dat bucuria să-și revadă fiul spre sfârșitul vieții.
A fost cleric și stareț al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai.
Potrivit tradiției, moaștele sfântului Nil, dimpreună cu ale fiului său Teodul și dimpreună cu moaștele altor pustnici au fost aduse de împăratul Iustin al II-lea (565-578) sub masa altarului din biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel a marelui orfelinat (Orfanotrofion) întemeiat de acesta la Constantinopol, în zona Acropolei orașului.
Spiritualitatea sinaită a fost, întotdeauna, una viguroasă, plină de duhovnicie, dar şi de un realism pregnant. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvioşii Isihie şi Filotei au reprezentat numele cele mai importante din istoria creştinismului.
Despre Filotei Sinaitul avem o singură informaţie biografică notată de el însuşi în debutul scrierii sale principale, Capete despre trezvie: „Filotei, monah al mânăstirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a Rugului din Sinai“ (Trezvia minţii şi cerul inimii, Editura Deisis, p. 51). O prezentare scurtă găsim în introducerea semnată de monahul Raffaele Ogliari, publicată în lucrarea citată anterior. Astfel, „puţinătatea informaţiilor nu trebuie să ne mire. Nu e deloc rar, atât în Răsărit, cât şi în Occident, ca autorii monahi să aplice un fel de autocenzură care derivă din practica uitării de sine şi a smereniei totale, tipice monahismului autentic din toate timpurile. Tot ce putem spune deci e că autorul nostru a fost monah al mânăstirii Maicii Domnului a Rugului Aprins de la Muntele Sinai. Monah, iar nu egumen, cum scriu două manuscrise din veacul XIV (…)
Vorbind de Cuviosul Filotei, egumenul din Sinai, timpul vieţuirii şi sfârşitul căruia nu ne este cunoscut, dar despre opera căruia se spune în Filocalie că e „ca o mare luare aminte; dacă cineva ar fi numit-o tâlcuire exactă şi pravilă dreaptă de trezvie, de paza minţii şi de curăţia inimii, apoi n-ar fi păcătuit împotriva adevărului.“
Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, prăznuit pe 20 aprilie, nu trebuie confundat cu Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Anastasie din Sinai (sau Anastasie Sinaitul), un sfânt monah din secolul al VII-lea, care a părăsit lumea și toate ale ei, considerat unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, prăznuit tot pe 20 aprilie şi împreună cu soborul cuvioșilor Părinți din Sinai, în Marţea Luminată.
În al 35-lea an al împărăţiei lui Iustinian cel Mare, săvârşindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de „Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit în Biserică o nedreaptă credinţă despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos, ca şi cum în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie, acesta ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuinţelor fireşti ce vin din nevoile firii şi ca şi cum Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană şi băutură mai înainte de patima şi învierea Sa, cu acelaşi chip mânca şi după înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Şi acea socotinţă rău credincioasă s-a început în Constantinopol şi s-a scris despre ea mai pe larg în viaţa Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în şase aprilie.
Şi Împăratul Iustinian se lipise de acea socotinţă şi voia să o pună între dogmele credinţei, fiind amăgit de eretici până a înţeles adevărul. Şi a fost tulburare în Biserică, căci şi Preasfinţitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia şi mulţi aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotinţă, dacă n-ar fi căutat la Preasfinţitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socoteşte adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinţei celei drepte şi sfânt cu viaţa. Pe acela, ca pe un stâlp nemişcat, încercau ereticii să-l înduplece spre socotinţa lor cu multe meşteşugiri, nădăjduind că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părţile acelea la un gând cu dânşii. Şi-l îndemnau asupra lui şi pe împăratul, însă nimic n-au reuşit.
Căci fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris şi în toate părţile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească şi monahicească, învăţând pe toţi să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învăţând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: „Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit, chiar şi înger în cer de ar fi, anatema să fie”.
Deci s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfinţitului Patriarh Anastasie şi voia să-l izgonească de pe scaun, precum şi pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârşitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela şi a scris aşezământ ca preasfinţitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. Şi a murit în pocăinţă Iustinian şi cu dreptcredincioşii împăraţi s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii.
Iar după el a luat împărăţia Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără de vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credinţă, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruţă visteria bisericească, ci o cheltuieşte în deşert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-1 odată cineva pentru ce nu cruţă visteria bisericească el ar fi răspuns: „Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea”.
Şi încă sunt unii care zic şi aceasta, că atunci când Anastasie s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de la palat, a poftit de la Anastasie un dar de aur, dar Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i că este nedrept lucru să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt. Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie şi luând el împărăţia după unchiul său, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie şi aflând lucruri mincinoase, 1-a izgonit de pe scaun.
După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar şi fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viaţa şi cu dreapta credinţă, care este pomenit şi lăudat în Limonar de Preasfinţitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Şi acest Grigorie ducându-se din viaţă, iarăşi fericitul Anastasie Sinaitul s-a întors la scaunul Antiohiei, după 23 de ani de izgonire, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie.
În vremea aceea era papă în Roma Sfântul Mare Grigorie, care se numea Dialog sau Grăitor. Acel sfânt petrecea cu fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească şi scriau unul către altul, pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigorie, că s-a întors Anastasie Patriarhul la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Şi spunea în acea scrisoare astfel: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăşi s-a întors la a sa matcă şi văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”.
Şi iarăşi într-altă scrisoare zice: „Mă înştiinţezi, preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hârtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine şi pătimeşti de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne opreşte pe noi. Însă adevărul zic, că şi în hârtie îmi vorbeşte gândul vostru, că în cuvintele preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu suntem despărţiţi cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniţi prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutaţi să luaţi aripile porumbiţei celei aurite, de vreme ce acum le aveţi? Că aripi sunt dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea pe toate cele pământeşti le covârşeşte; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinţia ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci, vă rog pe voi, rugaţi-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoţându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri şi primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând: Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Şi de vreme ce viaţa voastră este de foarte mare trebuinţă la toţi cei buni, deci după îndelungate vremi, să vă mute pe voi Domnul la veşnicele bucurii ale cereştii moşteniri”.
Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigorie, Papă al Romei, către fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amândurora cea întru Duhul Sfânt şi se mărturiseşte sfinţenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Şi vieţuind Sfântul Anastasie încă şase ani după întoarcerea sa la scaun, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăţiei lui Mavrichie,în anul 599.
După acest preasfinţit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait şi a fost ucis de evrei în timpul împărăţiei lui Foca tiranul şi ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioşi.
Cel între sfinți părintele nostru Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea. A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit. A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august[
Sf. Grigorie Sinaitul s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici. A fost capturat de turci în jurul anului 1292 şi dus la Laodiceea. După ce a fost răscumpărat, Grigorie a călătorit în insula Cipru, unde a fost tuns în monahism ca rasofor. Mai târziu, Grigorie a călătorit până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde ajunge să primească Marea Schimă.
După o perioadă petrecută în Sinai, unde a îndeplinit mai multe ascultări, între care cele de bucătar, brutar şi copist, Grigorie a plecat la Ierusalim. De acolo, a plecat mai departe în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.
Pe la începutul secolului al XIV-lea, Grigorie s-a mutat din nou la Muntele Athos, unde s-a aşezat la schitul Magula, în apropiere de Mănăstirea Filotheu. Timpul petrecut în toate aceste mănăstiri i-a permis să asimileze îndelungata experienţă duhovnicească păstrată în aceste locuri, astfel încât Grigorie s-a aşezat în cele din urmă într-o chilie singuratică, un loc de isihie (de „liniştire” duhovinească), petrecând timpul în tăcere, muncă şi în rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Împreună cu contemporanul său, Sf. Grigorie Palama, a ajutat la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului.
Îngrijindu-se de răspândirea monahismului, Sf. Grigorie a întemeiat mai multe chilii la Muntele Athos şi patru mănăstiri în Tracia (în nordul Greciei).
Despre ultimii ani de viaţă ai Sf. Grigorie nu avem informaţii sigure. Unele surse afirmă că ar fi trecut la Domnul la Muntele Athos în anul 1310. Potrivit altor surse, ar fi rămas în Sfântul Munte până când turcii otomani şi-au început raidurile în zonă, în deceniul al treilea al sec. al XIV-lea, după care se spune că s-ar fi refugiat mai întâi la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde ar fi întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre, unde ar fi trecut la Domnul pe 27 noiembrie 1346.
Sfântului Ştefan Sinaitu. Paraclisul Sfântului Trifon se află în incinta Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, în mijlocul grădinii mănăstirești. Acesta a fost construit în 1888. Se distinge prin simplitate şi prin stilul arhitectural neoclasic. Zidăria este încercuită de o cornişă orizontală şi parapet, în timp ce capetele de apus şi răsărit prezintă proptele decorative.
Sub paraclis se află osuarul mănăstirii. Ca peste tot în lumea monahală răsăriteană, când călugării mor, mai întâi sunt înmormântaţi în cimitir, apoi, după descompunerea trupului, la şapte ani, sunt dezgropaţi şi osemintele sunt depuse într-o criptă, aflată sub Capela Sfântului Trifon. Osemintele stareţilor care sunt şi arhiereii locului sunt păstrate în nişte nişe speciale. În exterior se găsesc numai şase morminte.
Într-o raclă de lemn cu vitrine se păstrează moaştele întregi ale Sfântului Ştefan Sinaitul, aşezat şi astăzi pe scaunul spovedaniei. În timpul vieţii, acest sfânt stătea la poarta de intrare către vârful Muntelui Sinai, unde asculta spovedaniile pelerinilor, astfel încât cei care urcau pe munte să fie pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc. Este amintit de Sfântul Ioan Scărarul. Prăznuirea se face la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor Sinaiţi. (postat pe fb de ioan monahul)