Referatul 1. Sion „Cetate a lui David” și Ierusalimul biblic

05.09.2019 13:20

Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm,  vă invităm să fiți alături de noi.

Muntele Sionului. „Temelia Sionului pe munţii cei sfinţi. Domnul iubeşte porţile Sionului, mai mult decât toate locaşurile lui Iacob Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu!” Ps 86: 1-3 Întâlnit de peste 150 de ori în Biblie, cuvântul „Sion” în esenţă înseamnă „fortificaţie”. În Biblie, Sionul este deopotrivă cetatea lui David şi cetatea lui Dumnezeu. Pe parcursul Bibliei, cuvântul „Sion” trece de la a se referi în primul rând la o cetate fizică la a avea un înţeles mai spiritual.

Sion (ebraică Tzion sau Țion) este amintit în Tanah  biblia evreilor, mai întâi ca cetate a iebusiților, iar mai apoi ca așezare fortificată ebraică în vremea regelui David, fiind situat în zona colinei sau muntelui cu acelaș nume, în partea de sud-est a Ierusalimului de azi  După cucerirea și întărirea cetății sub regii David, și Solomon, iar mai apoi în perioada exilului babilonean, Sion a devenit treptat un simbol al speranței mesianice a evreilor. Această tradiție și-a găsit oglindirea în profețiile prorocului Isaia. Prima menţionare a cuvântului „Sion” în Biblie este de la „Dar David a pus mâna pe cetăţuia Sionului: aceasta este cetatea lui David.” Sionul, prin urmare, a fost iniţial numele vechii fortăreţe iebusite din cetatea Ierusalim. Sionul a ajuns să denumească nu numai fortăreaţa, ci de asemenea cetatea în care se afla aceasta. După ce David a capturat „cetăţuia Sionului”, Sionul a fost numit „cetatea lui David” (1 Regi 8.1). Atunci când Solomon a zidit Templul în Ierusalim, Sionul şi-a lărgit înţelesul ca să includă Templul şi regiunea înconjurătoare (Ps 2.6, 48.2, 11-12, 131,13). Sionul a fost în cele din urmă folosit ca nume pentru cetatea Ierusalim, ţara lui Iuda şi oamenii din Ierusalim ca întreg (Is. 40.9, Ier 31.12, Zah 9.13). Cea mai importantă folosire a cuvântului „Sion” este într-un sens teologic. Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului (ps2:6) Sionul este folosit în mod figurat cu referire la Israel, ca popor al lui Dumnezeu (Isaia 60.14). Înţelesul spiritual al Sionului este continuat în Noul Testament, unde i se dă înţelesul creştin de Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc (Ev.12.22, Ap. 14.1). Petru face referire la Hristos ca la piatra de temelie a Sionului: „Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine” (1 Pt. 2.6).

În perioada Noului Testament, Muntele Sionului făcea parte din Cetatea Păcii - Ierusalimul, fiind înconjurat de zidul vechiului oraş. În cel de-al XVI-lea veac, în vremea cuceririi arabe, Suleiman cel Mare pune doi arhitecţi să reconstruiască zidurile Ierusalimului, fapt împlinit; a lăsat însă Muntele Sionului în afara zidurilor cetăţii, fapt ce le-a adus celor doi arhitecţi pedeapsa cu moartea!
Astăzi, în vechea „Cetate a lui David” se află mormântul lui David - pentru noi, „Părintele Scripturii” de la care ne-a rămas Psaltirea.

Regele David este însă al şaptelea fiu al lui Iesei (I Par. 2,15) şi este cel care a creat primul stat unitar şi independent  al întregului Israel. Îi urmează pe tron Saul, al doilea rege al Israelului, primul fiind Samuel. Regele David a rămas în conştiinţa majorităţii drept cel care l-a biruit pe uriaşul Goliat. De mai bine de trei milenii,  în vechea Cetate a Sionului odihneşte Regele David. Despre înmormântarea lui David pe colina Sionului face menţiunea întâia dată călătorul Beniamin din Tudela (1172) care a vizitat oraşul. 

Situat în apropierea Foişorului Cinei celei de Taină, Mormântul lui David este un punct de oprire şi pentru noi, creştinii. Este un loc unde iudeii îşi desfăşoară activitatea de cult şi unde sunt invocaţi Psalmii lui David. Piatra de mormânt este învelită într-o pânză de purpură, brodată cu aur şi împodobită cu capetele unor suluri din Tora, unul dintre ele salvate din Holocaust.

Pentru pelerinul care ajunge în Ţara Sfântă, e bine să ştie că în  Muntele Sionului se află Biserica Adormirii Maicii Domului, Foişorul Cinei celei de Taină şi că aici Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Sfânta Euharistie. Împlinind făgăduinţele făcute poporului iudeu, Dumnezeu Tatăl - după urcarea la Cer cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu - la Cincizecime, trimite în lume Duhul Sfânt. Moment când ia fiinţă - în chip văzut - Biserica lui Hristos.

Cina cea de Taina. Camara din Ierusalim a Cinei celei de Taina - cinstita ca loc in care a fost savarsita Cina cea de Taina - este o camara aflata la etajul unei case din Ierusalim. Acest loc este identificat ca fiind acelasi cu "camara de sus" in care Hristos a mancat cu Apostolii Sai ultima cina. Aceasta camara se afla situata deasupra Mormantului lui David, in apropierea Abatiei Adormirii Maicii Domnului, de pe Muntele Zion. Discutia cu privire la pregatirile de Pasti se petrece in Betania. Ea este provocata de Ucenici, care se mira oarecum de neglijarea pregatirilor gospodaresti in vederea Praznicului celui mare. El alege doi dintre dansii - pe Ioan si pe Petru (Luca 22, 8) - si-i trimite in Ierusalim, spunandule ca vor fi asteptati de un tanar purtand un urcior cu apa (Marcu 14, 13), care-i va conduce intr-un foisor gata pregatit pentru festivitate (Marcu 14, 15; Luca 22, 12). Acolo, cei doi Ucenici vor face ultimele pregatiri in vederea mesei, conformandu-se intru totul instructiunilor primite de la Domnul si pastrand cu strictete secretul acelui loc, ca sa asigure linistea Cinei si sa preintampine intreruperea ei de catre cei ce voiau sa-L prinda. Cina cea de Taina este mentionată la toți cei patru apostoli, aceasta este descrierea  biblica a evenimentului în cele patru evanghelii. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-27; Luca 22, 7-39; Ioan 13, 1-5. Ziua Cinei era a Azimelor, mai precis prima zi a azimelor.

Despre indicația: „vă va aștepta un om ducând un urcior cu apă” (Mc. 14, 13), acesta era într-adevăr un semn de recunoaștere, pentru că băr­bații obișnuiau să aducă apa în burdufuri de piele. Numai femeile duceau apa în urcioare de lut, pentru că acestea sunt mai puțin încăpătoare și, în conse­cința, mai ușoare decât burdufurile pline cu apă. Omul pe care aveau să-l întâlnească cei doi apostoli, ducea de astă dată apă în mod excepțional în acest vas, tocmai pentru a fi recunoscut. Exegeții îl identifică unii cu evanghelistul Marcu, alții cu tatăl lui; pare mai probabilă prima părere, întrucât Evanghelistul notează că apostolii îl urmează pe „omul cu urciorul” până acasă, apoi i se adresează „stăpânului casei” (Mc. 14, 14), respectiv tatălui lui Marcu, transmițându-i cuvintele Mântuitorului. Prin zicerea: „Vremea Mea s-a apropiat”, Mântuitorul se referea la patimile și moartea Sa.

Teologii romano-catolici pretind că Mântuitorul a serbat, cu ucenicii, un adevărat Paște iudaic, așa cum cereau rânduielile Legii mozaice, cu miel și cu azimă, și că, din această cauză, Sf. Euharistie s-a instituit nu cu pâine dospită, cum învăța din vechime Biserica Ortodoxă, ci cu azimă. În același timp, noi vedem, însă, că Evanghelistul Ioan spune lămurit că Domnul și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte, de Paști” (In. 13, 1), adică joi seara, 13 nisan, și apoi, după relatările tuturor evangheliștilor, că Domnul Hristos a murit vinerea, 14 nisan, mai înainte ca iudeii să fi început sărbătoarea Paștilor. Pentru a pune de acord raportul Evangheliei a patra cu rapoartele sinopticilor, cât și pentru a fundamenta interpretarea și practica lor, teologii occidentali (romano-catolici și protestanți) au recurs la unele false ipoteze: ipoteza anticipării; ipoteza dublei serbări, ipoteza strămutării.

Dacă Mântuitorul ar fi sărbătorit Paștile mai înainte cu o zi, acest fapt ar fi constituit un cap de acuzare gravă împotriva Sa la procesul la care a fost supus. Dar, nici Iuda Iscarioteanul, nici ceilalți martori, care au fost interogați, nu au mărturisit în fața sinedriului că Domnul ar fi comis o asemenea faptă. Anticiparea nici nu ar fi avut vreun rost, întrucât, conform spuselor Talmudului, dacă mielul pascal se înjunghia mai înainte decât în după amiaza zilei de 14 nisan, atunci sacrificiul nu era bun. Dacă Domnul ar fi anticipat Paștile, s-ar fi arătat nestatornic, s-ar fi contrazis pe sine însuși, întrucât cu numai o zi înainte El făcuse în prezența tuturor apostolilor constatarea, că mai sunt încă două zile până la Paști. Dubla sebare se exclude, doar pentru cei care se aflau departe în călătorie, printre neamuri străine, ori erau în stare de necurație prin atingerea de un trup mort, Legea mozaică prevedea, ca și aceștia să prăznuiască Paștile, însă în luna următoare și tot în seara zilei de 14 spre 15 (Num. IX, 10-11). Alte cazuri de dublă serbare istoria iudaică nu cunoaște. Alții, în sfârșit, adepții ipotezei strămutării, susțin că în anul morții Domnului Iisus Hristos, Paștile trebuiau să cadă vineri, iar sinedriștii le-au strămutat să se serbeze sâmbătă, pentru a evita înșiruirea mai multor sărbători una după alta. Evanghelistul Ioan, zic aceștia, ține seama de această strămutare, pe care, însă, Domnul Iisus nu a admis-o. Nici ipoteza aceasta nu poate fi acceptată, pentru că se cunoaște cazul când, pe vremea lui Ioan Hircan (135-105 d. Hr.), ziua de 14 nisan a căzut într-o zi de vineri și nu a fost strămutată pe ziua de sâmbătă. Reforma calendarului iudaic, care prevedea, cu regulile adu și badu, ca ziua de Paști să nu mai poată cădea în zi de luni, miercuri sau vineri, s-a făcut abia în sec. III-IV d. Hr., și anume din considerații care nu existau pe vremea Domnului Iisus Hristos.

Cu notița, că ” ucenicii au făcut cum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile” (Mt. 26, 19), evanghelistul vrea să ne spună că apostolii trimiși, Petru și Ioan, au găsit la poarta cetății pe acel om cu urciorul de lut l-au urmat și intrând în casa în care a intrat el, au obținut de la stăpânul casei sala în care au putut să facă pregătirile necesare pentru Paști; au aranjat toate câte le credeau de trebuință pentru a putea cina în această seară și pentru ca a doua zi să poată înjunghia un miel pascal la templu, pe care să-l mănânce apoi, în acea seară, cu ierburi amare și azime, după obiceiul de Paști al iudeilor.

Din cele de mai sus, rezultă, deci, că Cina cea de Taină nu s-a prăznuit, cum am spus mai sus, odată cu Paștile iudaice, ci cu 24 de ore înainte, cum precizează Evanghelia a IV-a (In. 13) Sf. Euharistie nu s-a instituit cu azimă, ci cu pâine dospită, cum arată evangheliștii sinoptici (Mt. 26; Mc.14, 22; Lc.22, 19); Cina cea de Taină n-a fost un Paște iudaic, ci o cină solemnă, ultima cină a Mântuitorului cu ucenicii Săi, un Paște cu totul nou și deosebit, care desființează pe cel iudaic și îl înlocuiește cu Sf. Euharistie, jertfa și taina în același timp. La Cina cea de Taină nu mănâncă miel fript, și hrană obișnuită, „întingând în blid” (Mt. 26, 23). Această scurtă notiță, oricât ar părea de prisos, are o deosebită importanță; ea arată că pe masă erau așezate mâncăruri lichide, în care se întingea cu bucățica de pâine. La ospățul de Paști al iudeilor, însă, nu se serveau mâncăruri lichide, ci numai friptură de miel, ierburi amare și azime. În consecință, Cina Domnului nu poate să fi fost cina pascală a iudeilor, ci o cină proprie. La masă nu au consumat azima ((χξυμον), ci pâine dospită (αρτοσ). Opt zile înainte de Paști era strict interzis, ca cineva dintre iudei să mănânce azime. Evangheliștii sinoptici știu bine ce sunt azimele (cf. Mt.26, 17; Mc.14, 12;Lc.22, 7). Cu toate acestea ne spun, că Domnul, în timpul Cinei,” luând pâinea ” (grec. λαβÏŽν τον άρτον ,luând pâinea dospită), ο binecuvântează, prefăcând-o în mod tainic în trupul Său. De asemenea, după rânduielile mozaice, în noaptea în care se consuma mielul pascal, nimeni nu avea voie să părăsească încăperea, până în zorii zilei următoare (Ex.12, 22). Dar noi vedem că Iuda părăsește camera, la miezul nopții și apostolii cred că este trimis de Domnul să procure cele necesare pentru sărbătoare (In.13,27-30). Mai apoi, Domnul însuși, împreună cu apostolii, ies în grădina Ghetsimani.

Casa apartinea, dupa o veche traditie, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tanarul cu urciorul, care astepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Rasarit a Ierusalimului, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (Fapte 12, 12; 15, 37). Era o casa instarita si incapatoare, putand adaposti un numar mai insemnat de persoane. Avand deasupra, la etaj, un salon sau un foisor special, destinat anumitor reuniuni solemne. In mod obisnuit, grijile economice si cumparaturile se incredintau lui Iuda - acum el nu trebuia sa cunoasca din vreme locul Cinei, ca sa nu provoace arestarea prematura a Mantuitorului.

Tot o tradiție foarte veche ne spune, că acea casă era situată în partea de sud-vest a Ierusalimului, ceva mai spre sud de casa arhiereului Caiafa. Aici într-un corp mai mare de case se arată, încă și astăzi, o sală destul de spațioasă, a cărei boltă este sprijinită de două columne mari de marmură. În această sală, se zice, că Domnul și-a serbat Cina cea de Taină. Sala se cheamă „coenaculum”. Sub această sală se spune, că s-ar găsi chiar și mormântul lui David.

Foişorul indică partea superioară a casei rezervată primirii oaspeţilor. Foişorul Cinei de Taină se află într-o clădire din Ierusalim, marcată de un minaret şi o cupolă, care se află la umbra impozantei biserici a Adormirii Maicii Domnului. În acest foişor, ucenicii au stat la Cina de Taină împreună cu Iisus (Marcu 14, 12-26).  Tot aici, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor după Înviere (Ioan 20, 19-23). Aici este și locul în care stăruiau apostolii cu un cuget în rugăciune şi în cereri împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Iisus (Fapte 1, 12-14).  Potrivit unei tradiţii foarte vechi, Foişorul a fost locuinţa Maicii Domnului după Înălţare.  În această sală a fost ales Matia apostol în locul lui Iuda şi a avut loc Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 1-12).

Pelerina Egeria descrie slujbele care erau săvârşite în biserica de pe Muntele Sion în amintirea arătărilor Domnului şi a Rusaliilor. Se pare că parterul era locul destinat rugăciunilor şi catehezelor, iar sala de la etaj era rezervată săvârşirii Sfintei Liturghii. În secolul al IV-lea, Patriarhul Ierusalimului Ioan al II-lea (386-415) a construit o bazilică măreaţă, distrusă, însă, de perşi în anul 614.  Reconstruită câţiva ani mai târziu de viitorul patriarh al Ierusalimului, Modest, biserica a fost din nou devastată de musulmani. Cruciaţii au construit o bazilică cu trei naosuri, dintre care unul era închinat Adormirii Maicii Domnului, iar foişorul a fost inclus în interiorul noii bazilici.

După căderea Regatului Latin, bazilica s-a ruinat treptat-treptat. A rămas în picioare în schimb Foişorul, încredinţat unor sirieni tributari arabilor. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, regele Robert de Napoli a obţinut Foişorul de la sultanul Egiptului, iar în anul 1335 Regina Sanda a construit o mănăstire în apropiere.  După un secol de posesie paşnică, musulmanii i-au deposedat pe franciscani mai întâi de încăperile de la parter ale Foişorului, iar mai târziu şi de sala superioară. Foişorul a fost transformat în Moscheea profetului David, iar accesul a fost cu desăvârşire interzis creştinilor, până în secolul trecut când li s-a permis creştinilor să viziteze Foişorul, fără a putea săvârşi vreo slujbă.  Restricţia s-a menţinut şi după anul 1967, când Foişorul a intrat în posesia statului Israel.

Complexul actual al Foişorului datează din secolul al XIV-lea. Sala superioară este construită în stil gotic. La parter se află aşa-zisul Mormânt al lui David, transformat de evrei în loc de pelerinaj şi centru de cult naţional. Camara de Sus, aflata la etajul cladirii, este o camara simpla, neiesind in evidenta cu nimic intre cladirile din jur. Camara Cinei celei de Taina este simpla, rectangulara, complet goala, in aceasta iesind in vedere doar coloanele ce ii sustin tavanul boltit si frumos lucrat La aceasta se ajunge din drumul principal ce strabate Muntele Sion, trecand pe sub un portal ce impodobeste intrarea. Odata ajuns in curtea interioara a casei, imediat pe partea stanga se afla o serie de trepte ce urca la primul etaj.

Capitelurile aflate in capatul coloanelor apartin in mare parte secolului al XII-lea, fiind lucrate in stilul gotic - urmare a ocupatiei cruciate. Imediat in dreapte usii de intrare, pe perete, se afla urma de pictura din secolul al XIV-lea, insa acestea au devenit greu de observat.

Capatul estic al camerei gazduia un altar si un cor, acestea au fost insa distruse in momentul in care, peste Mormantul lui David, aflat la parter, s-a construit un dom. Camera pastreaza inca urme ale moscheei de aici. Cele mai insemnate sunt fereastra otomana, cu inscriptii in limba araba, si "mihrab-ul" frumos sculptat - un fel de altar ridicat pe un perete al camerei ce indica directia spre Mecca. Tot aici se mai gasesc si doua inscriptii arabe pe doua placute din zid si un dom levantin. Scarile aflate in coltul sud-vestic al camerei (blocate) duceau odata in partea de jos a cladirii, langa Mormantul lui David.

Domul frumos lucrat de deasupra scarilor este sustinut de patru coloane de marmura. Capitelurile acestora infatiseaza pelicani care isi sfasie trupul pentru a-si hrani puii acesta este un simbol al dragostei si al jertfei de sine des intalnit in arta crestina. Curtea interioara, o fosta casa de pelerinaj ajunsa mai tarziu casa otomana, este in prezent folosita de evrei.

Momentele cinei, Joia Mare: Spalarea piciorelor cu Petru care refuză, obiceiul, vechiul testament Avram la stejar, femeia pacatoasă, primii crestini, biserica în joia mare:  Frangerea pâinii si vinul – Euharistia -. Tradarea lui Iuda. In spalarea picioarelor, unii comentatori biblici au vazut simbolul pocaintei, care curata de pacate pe cei renascuti prin baia Botezului. Acest simbolism nu-i aratat in Evanghelie. De aceea ramanem la semnificatia pe care i-o da chiar Mantuitorului, in cuvintele adresate mai apoi Apostolilor.

Sfantul Chiril al Alexandriei spune: „Domnul nostru Iisus Hristos, dandu-le pilda de smerita cugetare ucenicilor Sai si, prin ei, celor de pe intreg pamantul, nu spune simplu: „Precum v-am spalat Eu picioarele, sunteti datori sa faceti aceasta si voi", ci explica mai intai marirea Sa, si, aratandu-le stralucirea firii Lui proprii, rusineaza pe iubitorul de slava desarta. "Caci voi, zice, Ma numiti pe Mine invatatorul si Domnul, si bine ziceti, caci sunt.” Iar mai apoi ne indeamna pe toti sa Ii urmam intru smerenie, supunere si dragoste.

Ierusalim. Prima atestare a străvechiului oraş datează de prin mileniul al doilea înainte de Hristos, dar recentele descoperiri arheologice afirmă că oraşul exista cu mult înainte. Istoria biblică a oraşului Ierusalim a început pe vremea părintelui Avraam care s-a întâlnit aici cu Melchisedec, regele Salemului. Apoi în jurul anului 1000 î. d. Hs. Regele David a reuşit să cucerească Ierusalimul din mâinile iebuseilor şi a întemeiat aici o cetate puternică înconjurată cu ziduri de apărare. Astfel Ierusalimul devine „Cetatea lui David” şi capitală a regatului său.  În timpul regelui Solomon, Ierusalimul cunoaşte o perioadă de mare glorie. În această vreme s-a întemeiat vestitul templu din Ierusalim ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu, precum şi frumosul palat regal cu ziduri puternice de apărare şi multe locuinţe pentru slujitori şi preoţi. Dar nu peste mult timp, Cetatea Ierusalimului va cunoaşte succesiv perioade de slavă şi decădere. Prin anul 586 î. d. Hs. regele Babilonului distruge din temelii Ierusalimul, iar toţi locuitorii săi devin robi. Reîntorşi după mulţi ani din robia babilonică evreii reconstruiesc templul şi cetatea distruse iarăşi prin anul 170 de către regele Antioh IV al Siriei. Profanarea Oraşului Sfânt de către sirieni a atras mânia evreilor care s-au răsculat sub Macabei şi au obţinut eliberarea.

 În curând moştenitorii tronului Ierusalimului s-au certat şi pentru a conduce ţara ei apelează la ajutorul romanilor. Pe vremea Mântuitorului Ţara Sfântă era condusă de Irod cel Mare, un vasal fidel al Romei, care pentru a-şi atrage simpatia supuşilor săi a hotărât reconstruirea templului după un proiect foarte măreţ, realizat aproape complet în vremea lui Iisus. Frica sa exagerată de răscoale şi răzvrătiri l-a determinat să construiască în Ierusalim, ca şi în alte oraşe ale Ţării Sfinte, mai multe fortăreţe puternice cu turnuri şi ziduri de apărare.

După moartea lui Irod, puterea politică din Palestina a intrat pe mâna procurorilor romani, regii evreilor având doar reprezentare onorifică. Pe timpul mandatului procurorului roman Ponţiu Pilat (26-36), a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Desele revolte ale evreilor împotriva stăpânirii romane au atras mânia împăratului Titus care în anul 70 d. Hs. a distrus complet Ierusalimul. Şi ultimul punct de rezistenţă al evreilor grupaţi în fortăreaţa Masada, împotriva stăpânirii romane, a fost în scurt timp distrus, iar ei au fost în mare parte alungaţi şi împrăştiaţi printre neamuri.

În secolul al II-lea d. Hs. împăratul roman Adrian reconstruieşte Ierusalimul sub numele de Aelia Capitolina şi încearcă să stabilească un cult păgân, dar în timpul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, oraşul este reînnoit cu multe edificii creştine începând cu Biserica Sfântului Mormânt al Domnului Iisus Hristos. De acum înainte oraşul cunoaşte iarăşi o stare de prosperitate pentru creştinii stabiliţi aici până prin anul 614 când perşii ocupă Ierusalimul şi distrug aproape toate aşezările creştine. Reocupat de bizantini pentru scurt timp Ierusalimul şi întreaga Ţară Sfântă cade în cele din urmă sub stăpânirea musulmană pentru aproape cinci secole.

 În timpul cruciadelor, Ierusalimul este preluat din nou de creştini până când Saladin al Egiptului îl supune din nou arabilor. În 1516, Soliman al II-lea Magnificul a trecut Ierusalimul sub stăpânirea imperiului otoman şi a consolidat în mare parte cetatea. Zidurile exterioare ale cetăţi construite din blocuri mari de piatră datează din acea perioadă aproape neschimbate până astăzi. Din anul 1917 Ierusalimul a trecut sub mandat britanic până în anul 1948 când s-a reînfiinţat statul Israel. 

Astăzi oraşul Ierusalim s-a extins foarte mult mai ales în partea de nord şi apus. Totuşi Sfânta Cetate se poate cu uşurinţă deosebi de partea nouă a orașului, prin zidurile înalte care împrejmuiesc cetatea. Localnicii fac distincţia între cetatea Ierusalimului şi oraşul nou prin faptul că numesc Ierusalimul biblic cu apelativul de ”cetate” sau”oraşul vechi”. În mare, atmosfera din interiorul cetăţii biblice oferă şi astăzi o imagine destul de asemănătoare cu cea din vechime.

Astăzi Ierusalimul biblic se prezintă ca o cetate medievală înconjurată de ziduri groase şi înalte din piatră sub formă poligonală în interiorul căreia sunt grupaţi pe regiuni adepţii celor mai importante religii monoteiste. Mijlocul cetăţii cu întreaga parte de nord-vest aparţine creştinilor, partea de sud-est aparţine evreilor, iar partea de nord-est aparţine musulmanilor. Desigur că în interiorul cetăţii nu există graniţe, dar împărţirea aceasta se referă la faptul că fiecare confesiune s-a grupat în jurul celui mai important edificiu religios care o reprezintă. 

Cartierul Musulman (este cel mai mare și mai populat din cele patru cartiere și este situat în nord-estul Orașului Vechi, întinzându-se de la Poarta Leilor din estul cartierului, de-a lungul peretelui nordic al Muntelui Templului din sud, către Zidul Plângerii și Poarta Damascului aflate în vest.

Cartierul creștin este situat în partea nord-vestică a Vechiului Oraș, întinzându-se de la Poarta Nouă din nordul cartierului, de-a lungul zidului vestic al Vechiului Oraș până la Poarta Jaffa, de-a lungul Porții Jaffa – pe traseul zidului occidental în sudul cartierului, făcând hotar cu cartierul evreiesc și cel armean, până la Poarta Damascului din est, unde face hotar cu cartierul musulman.În cartierul creştin se află Biserica Sfântului Mormânt, înălţată încă din vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pe colina Golgota. La o distanţă nu prea mare de Biserica Sfântului Mormânt, în cartierul de sud vest al cetăţii, se află Muntele Sionului, loc foarte des pomenit în Sfânta Scriptură. În prezent cartierul acesta este locuit în mare măsură de armeni creştini, despărţiţi de ortodoxie în vremea sinoadelor ecumenice. Coborând de aici pe panta muntelui pe lângă zidul cetăţii spre răsărit parcurgem aproape acelaşi drum străbătut adesea de Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi din Grădina Getsimanii spre Sion.

Cartierul armenesc este cel mai mic din cele patru cartiere ale Vechiului Oraș. Deși armenii sunt creștini, Cartierul Armenesc este distinct de cel Creștin. În ciuda numărului mic de populație din cartier, armenii și Patriarhatul lor rămân independente și formează o prezență viguroasă în Vechiul Oraș

Cartierul evreiesc se află în sectorul sud-estic al orașului fortificat și se întinde de la Poarta Sionului din sud, face hotar cu Cartierul Armenesc în vest; se întinde de-a lungul Cardo spre Strada Chain în nord și se extinde spre Zidul Plângerii și Muntele Templului. Cartierul are o istorie bogată, cu o prezență iudaică aproapre continuă din secolul 8 î. Hr și se spune ca este cel mai luxos.

Înainte, în Orașul Vechi a fost un mic cartier marocan (al Moghrabilor). În săptămâna sfârșitului Războiului de Șase Zile, cartierul marocan a fost în mare măsură distrus pentru a le acorda vizitatorilor un acces mai bun la Zidul Vestic prin crearea pieței Zidului Vestic. Părțile Cartierului Marocan care n-au fost distruse sunt acum parte a Cartierului Evreiesc. Paralel cu demolarea, o nouă reglementare a fost stabilită, anume că singurul loc prin care nemusulmanii au acces la Muntele Templului este Poarta Maurilor, la care se ajunge trecând Podul Mughrabi

De-a lungul a diferite perioade, zidurile orașului au avut diferite contururi și un număr diferit de porți. În timpul epocii statului format de cruciați, Regatul Ierusalimului, de exemplu, Ierusalimul a avut patru porți, câte una la fiecare fațetă, iar in cartea Neemeia, în textul biblic sunt mentionate 10 porti.

Astazi porțile deschise ale orasului, cu anul recontructiei, sunt: Poarta Nouă (Poarta lui Hammid) construită in 1887, la vestul laturii nordice; Poarta Damascului (Poarta Stâlpului 1537), Mijlocul laturii nordice; Poarta lui Irod (Poarta Florii, Poarta Oii) construită în 1875, Estul laturii nordice; Poarta Leilor (Poarta Sf. Ștefan, Poarta Triburilor, Poarta Sf. Maria), an 1538, respectiv 39, Nordul laturii estice; Poarta Gunoiului (Poarta lui Silwan) 1538–40, Estul laturii sudice; Poarta Tăbăcarilor, sec XII, Estul laturii sudice; Poarta Sionului (Poarta către Cartierul Evreiesc) 1540, Mijlocul laturii sudice; Poarta Jaffa (Porta lui David), cea mai circulată, 1530–40, Mijlocul laturii vestice.

Porțile inchise: Poarta de Aur, O poartă dublă, sigilată ultima dată în 1541. În arabă este de asemenea cunoscută ca Poarta Vieții Veșnice, În arabă, fiecare ușă are propriul nume: Poarta Milei, Poarta Pocăinței, secVI, Treimea nordică a laturii estice; Poarta Singură, Aceasta poartă duce la teritoriul subteran al Muntelui Templului, cunoscut ca Grajdurile lui Solomon, perioada irodiană, Zidul sudic al Muntelui Templului; Porțile Huldah cu Două porți - Poarta Triplă, ce are trei arce Poarta Profetului și Poarta Dublă, două arce, parțial ascunsă de priveliștea clădirii medievale. Perioada irodiană. Zidul sudic al Muntelui Templului. Fiecare din porți are o istorie, care cuprinde, va asigur,  multe lucruri interesate, din care multe le voi prezenta în Pelerinajul Sfintei Liturghii.

Pe vremea Mântuitorului în partea de sud a cetăţii era templul din Ierusalim, locul cel mai sfânt pentru evrei. Tradiţia ne spune că templul a fost ridicat pe Muntele Moria, locul în care părintele biblic Avraam a vrut să-l jertfească pe Isac. Istoria templului din Ierusalim a început cam în jurul anului 1000 înainte de Hristos pe vremea împăratului David care a cumpărat de la Ornan Iebuseul o arie cu gândul de a construi aici un templu lui Dumnezeu. Dar lucrările pentru construirea templului au început în timpul domniei lui Solomon care a realizat aici una dintre cele mai frumoase zidiri ale lumii. Templul zidit de Solomon a fost succesiv dărâmat şi reconstruit până aproape de vremea întrupării Mântuitorului când Irod cel Mare îl reconstruieşte mult mai frumos şi mai strălucitor decât înainte. Şi pentru creştini locul este important pentru că aici a stat Sfânta Fecioară Maria vreme de 12 ani, dar mai ales, aici a venit de multe ori Mântuitorul Iisus Hristos şi a învăţat pe cei de faţă săvârşind multe minuni şi vindecări. Pentru necredinţa şi neascultarea evreilor nici templul acesta construit de Irod nu a dăinuit prea mult pentru că împlinindu-se proorocia Mântuitorului, prin anul 70 armatele romane au distrus din temelii aşezarea sfântă şi întregul Ierusalim.Cu toate eforturile făcute, de atunci şi până astăzi, evreii nu au mai putut ridica un alt templu. În decursul timpului, au fost perioade când evreilor li s-a luat chiar şi dreptul de a plânge pe ruinele Ierusalimului. Astăzi se mai păstrează doar un zid din latura de apus a templului de pe vremea Mântuitorului. În curtea interioară, în faţa acestui zid fiii lui Avraam se tânguiesc mereu la zidul durerii, suspinând după trecutul lor de glorie şi aşteptând încă pe Mesia pe care ei nu l-au primit.

Ca un paradox şi poate ca o pedeapsă a necredinţei lor, templul din Ierusalim a fost dărâmat de către romani, care totodată au şi interzis cu desăvârşire evreilor să se stabilească la Ierusalim. Acest fapt le-a îngăduit creştinilor să facă din Ierusalim prin secolele 4-5 un oraş foarte prosper cu multe biserici şi locaşuri creştine. Prin secolul şapte califul Omar reuşeşte să cucerească cetatea Ierusalimului şi întreaga Ţară Sfântă căzute pentru multă vreme de aici înainte sub stăpânire arabă. În cinstea acestei victorii arabii au construit pe ruinele vechiului templu iudaic din Ierusalim o moschee cunoscută şi astăzi sub numele de Moscheea lui Omar. Puţin mai târziu un alt calif arab reface moscheea modelată acum după un proiect bizantin asemănător bisericii Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor, dar la o scară mult mai mare şi mai impunătoare. Cu siguranţă că astăzi moscheea aceasta încoronată cu aur este una dintre cele mai frumoase edificii din Orient şi unul dintre cele mai importante locuri de închinare pentru musulmani. În interiorul circular al clădirii se află o rocă pe care Avraam a pregătit sacrificiul lui Isac, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Chiar pe această piatră, în vechime, era altarul de jertfă, din templul construit de Solomon. În peştera de sub această stâncă, unde se scurgea odinioară sângele sacrifical, se crede că s-ar fi rugat Avraam, David, Solomon, Ilie şi Mahomed, iar o tradiţie ne spune că trâmbiţa judecăţii finale va răsuna de pe această stâncă, şi că pe ea însuşi Dumnezeu îşi va aşeza tronul Său de judecată. În timp moscheea a fost pentru o vreme chiar şi biserică creştină şi centru controversatului ordin al călugărilor templieri. Astăzi clădirea este moschee şi este vizitată zilnic de mii de musulmani care se roagă aici cu credinţa că însuşi Mahomed întemeietorul credinţei lor s-a înălţat de aici la cer pe calul său. În această curte interioară foarte mare a vechiului templu iudaic, pe locul în care Zorobabel, iar mai târziu de Irod cel Mare au reconstruit templul, în latura de apus, pe locul tradiţional al palatului lui Solomon,  a fost construită o altă moschee numită El Aqsa. Moscheea a fost construită între anii 709 – 715 de califul Al Walid, pe locul unei biserici bizantine foarte frumoase construită de împăratul Justinian. Astăzi acest ţinut se află exclusiv în proprietatea musulmanilor care deţin în mare partea de nord est a cetăţii Ierusalimului.

Dincolo de aceste diferenţe confesionale, locuitorii Ierusalimului sunt fericiţi că astăzi îşi pot exprima nestingherit convingerile lor religioase. Milioane de oameni din întreaga lume vin la Ierusalim pentru a se închina la Locurile Sfinte convinşi că prin raţiunile şi transparenţa acestora vor ajunge mai uşor să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. 

Pentru creştini Oraşul Ierusalim este cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici a înviat Hristos. Aici a început istoria creştinismului şi istoria mântuirii. Aici s-au imprimat în piatră şi în istorie cele mai mari minuni de pe pământ. Aici Hristos a dovedit că este Dumnezeul adevărat, că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Ecce Homo! Iată Omul! Iată Dumnezeul  cel puternic şi iubitor în care trebuie să credem.

Zidul Plangerii din Ierusalim este locul cel mai venerat al iudaismului. Cunoscut si sub numele de Zidul Vestic, reprezinta singurul fragment care s-a pastrat din cel de-al Doilea Templu, distrus de romani in anul 70. Aici, evreii vin sa se roage, sa planga si sa se tanguiasca din cauza distrugerii Templului, care timp de o mie de ani a fost centrul lor religios, cultural, spiritual si social. Pe esplanada din fata Zidului Plangerii au loc, pe langa rugaciuni, evenimente foarte diverse: lunea si joia dimineata se desfasoara ceremonii in timpul carora baietii de 13 ani primesc majoratul religios; vinerea seara, studentii celebreaza, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; tinerii casatoriti vin sa se fotografieze, iar copiii din clasa I primesc aici prima lor biblie; credinciosi sau atei plaseaza in spatiile dintre pietrele zidului biletele pe care isi scriu dorintele, in timp ce altii se roaga cu voce tare in cele mai diverse limbi. Multimea cea mai numeroasa se aduna in fiecare an la 9 aprilie, ziua de comemorare a distrugerii celor doua Temple.

Pe la 967 î.Hr., regele Israelului, Solomon (972-933), înalţă la Ierusalim un templu pentru a adăposti Chivotul Legământului, simbol al revelaţiei divine, cele două table de piatră pe care Dumnezeul a înscris carta alianţei încheiate cu poporul său prin intermediul lui Moise. Documentul este evocat în Biblie, în principal prin cele Zece Porunci. Structura Templului face parte din descoperirea facuta de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, unde primeste "tablele legii".

Templul, construit din piatră, are trei părţi. El cuprinde un portic, un vestibul, care face trecerea între spaţiul profan din exterior şi spaţiul sacru din sanctuar. în spatele porticului se întinde sala principală a monumentului, sau locul sfânt, cufundată în penumbră, care este rezervată cultului. Cele trei parti constructive ale lui, debirul - Sfanta Sfintelor, hekalul - sfanta si ulamul - pridvorul, aveau un simbolism profund, umiversul. Decorul interior este somptuos. El îmbină lambriurile din lemn de cedru şi de chiparos lucrate în delicate reliefuri cu furnir de aur şi cu sculpturi din lemn aurit. Partea a treia a templului - Sfanta Sfintelor - unde preotii si poporul nu aveau voie sa intre, ci numai arhiereul o data pe an, era cerul, care se deschidea numai lui Dumnezeu, iar cele doua parti, sfanta si pridvorul, accesibile preotilor, este pamantul si marea, accesibile oamenilor Edificiul are în faţă o curte vastă, împrejmuită de un zid, accesibilă poporului. în fata porticului se înalţă altarul jertfelor. Nu departe de acolo se află „Marea de aramă", uimitor vas cu un diametru de 5 m, care conţine apa purificărilor.

În 587, însă, trupele regelui Babilonului, Nabucodonosor (604-562 Î.Hr.) distrug Ierusalimul, prădând şi incendiind Templul. 70 de ani mai târziu, evreii termină cel de al doilea Templu, copie modestă a primului. 500 de ani se scurg înainte ca regele Irod să hotărască să se reconstruiască monumentul la o scară amplă. El lărgeşte colina Templului şi amenajează pe noul spaţiu o curte mărginită de porticuri, Piaţa celor care nu sunt neapărat evrei, deschisă tuturor, evrei sau ne-evrei. Acolo stateau negustorii de porumbei şi de produse necesare jertfelor şi cămătarii pe care Iisus  i-a admonest.

Astazi din Templu n-a mai ramas decat Zidul de Vest, care este pentru poporul evreu cel mai sfant loc de pe Pamant. Numele sau mai popular, Zidul Plangerii, se trage din traditia evreilor de a plange soarta exilatilor iudei si distrugerea templului, in timp ce se roaga langa pietrele zidului. Multi credinciosi, sau necredinciosi, introduc rugaciuni scrise in crapaturile zidului si deci in interiorul sfantului templu, cu credinta ca ele vor ajunge direct la Dumnezeu. In anul 70 atunci cand Vespasian a distrus Templul din Ierusalim, doar partea de vest a zidului a ramas in picioare. Se mai spune de asemenea, ca Vespasian a pastrat acest zid pentru a aduce in permanenta aminte poporului iudaic de triumful roman. Poporul evreu pune Zidul plangerii pe seama promisiunii lui Dumnezeu ca va lasa o parte din Templul Sfant in picioare, ca simbol al legaturii Sale cu evreii. Zidul se ridica in sectorul oriental al Orasului Sfant cucerit si anexat Israelului in timpul razboiului din iunie 1967. El este situat la nivelul inferior al Esplanadei Moscheilor, al treilea loc sfant al Islamului, dupa Meca si Medina. Zidul Plangerii este cea mai sensibila zona a Ierusalimului, sfanta atat pentru evrei, cat si pentru musulmani.

Mare parte din zidul lung de 488 de metri este subterana si se intinde in orasul vechi. Zidul are o inaltime de 32 de metri, din care doar 19 sunt la vedere, si cuprinde un numar de 45 de randuri de piatra, dintre care 28 la suprafata solului, iar 17 dedesubt. Primele sapte straturi de piatra sunt asezate inca din perioada lui Irod cel Mare. Urmatoarele patru niveluri de piatra au fost asezate in secolul al VII-lea, iar urmatoarele 14 straturi au fost puse in perioada de dominatie otomana, fiind atribuite lui Sir Moses Montefiore (1866). Ultimele trei straturi au fost asezate de catre Muftii din Ierusalim, inainte de anul 1967.

La un moment dat, o parte din pietrele din Zidul Plangerii, cel mai important loc sacru al iudaismului, au inceput sa se sfarame, iar autoritatile au trebuit sa se ocupe de restaurarea obiectivului religios, pentru a proteja credinciosii care vin aici sa se roage. Avand peste sase milioane de vizitatori pe an, Zidul Plangerii este de departe cel mai frecventat obiectiv turistic israelian. In mod curios, pietrele originale, zidite in urma cu 20 de secole, au rezistat in timp, iar cele mai recente, mai mici, plasate in partea de sus a zidulu, dau semne grave de uzura. Pietrele din epoca mandatului britanic (1917-1948) se faramiteaza si trebuie sa fie restaurate.

Reparatiile risca sa provoace insa conflicte intre batranii intelepti. Potrivit unor numeroase interpretari ale legii iudaice, este interzis sa deplasezi, sa inlocuiesti sau sa repari pietrele din Zidul Plangerii. Marele rabin sefard Shlomo Amar a decretat in trecut ca lucrarile de reparare nu pot fi efectuate decat de evrei care s-au purificat intr-o baie rituala, la lumina zilei.

Zidul Plangerii - Cum se petrec lucrurile aici ? La principalele intrari spre Zidul Plangerii sunt instalate scanere. Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul Plan­gerii este in timpul sarbatorii Sabatului, de vineri seara pana sambata dimineata, cand evreii se aduna in piata imensa, citesc si danseaza pe cantece traditionale evreiesti pana la apusul soarelui. Pe esplanada din fata Zidului Plangerii au loc, pe langa rugaciuni, evenimente foarte diverse: lunea si joia dimineata se desfasoara ceremonii in timpul carora baietii de 13 ani primesc majoratul religios; vinerea seara, studentii celebreaza, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; tinerii casatoriti vin sa se fotografieze, iar copiii din clasa I primesc aici prima lor biblie. Credinciosii evrei plaseaza in spatiile dintre pietrele zidului biletele pe care isi scriu dorintele, in timp ce altii se roaga cu voce tare in cele mai diverse limbi. De doua ori pe an, inainte de sarbatoarea Pastelor si inainte de Anul Nou evreiesc (in toamna) cei special alesi se duc la Zidul Plangerii si scot bucatelele de hartie indesate intre crapaturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Maslinilor unde le ingroapa. Rabinul si ajutoarele sale scot milioane de bucati de hartie din toate crapaturile zidului, pentru a face loc noilor rugaciuni. Rabinul spune ca ravasele continand rugaciuni sunt sfinte, cum sfinte sunt orice scrieri care contin Numele lui Dumnezeu sau adresate lui Dumnezeu. In fiecare an, la data 9 aprilie, evreii comemoreaza distrugerea celor doua Temple.(postat pe fb de ioan monahul)