Referat 17 Mormantul si Invierea Domnului
Ioan Monahul și un grup de pelerini, având organizator, ghid și conducător pe printele Cristian, cunoscut dv. din multe postari pe fb, merg în Tara Sfântă și Egipt. Prin desfasuratorul pelerinajului, cu 21 de referate privind obiectivele călatoriei pe care le postăm, vă invităm să fiți alături de noi.
Nicodim este prezentat de Ioan ca unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai iudeilor şi un membru de vază al Sanhedrinului, dar şi unul dintre oamenii de elită ai fariseilor, care-i recunoaşte lui Iisus calitatea de Mare Învăţător. Mai presus de toate calităţile intelectuale, acest Nicodim era un om bun, iar această calitate şi-o dovedeşte nu numai când îi ia apărarea lui Iisus, ci mai ales la moartea Sa, când a venit la mormântul Lui aducând cu sine o amestecătură de smirnă şi aloe, ca să îmbălsămeze trupul lui Iisus. Nicodim este un dregător, adică un om important şi cunoscut. Domnul Însuşi îi spune: tu eşti învăţătorul lui Israel… Deci era un teolog recunoscut, care cunoştea desăvârşit Scriptura. El apare de trei ori în Evanghelie: în afara acestui pasaj, la Ioan 7, 5, unde ia apărarea lui Iisus dinaintea Sinedriului, şi la Ioan 19, 39, unde vine cu Iosif Arimatianul să coboare pe Iisus de pe Cruce pentru a‑l unge cu miruri şi a‑l pune în mormânt, în seara Vinerii Mari. Nicodim face dintru început o frumoasă mărturisire de credinţă în Mesia: Rabbi, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. După tradiția Bisericii, Nicodim a fost dat afară din sinagogă după ce s-a aflat că a crezut în Mântuitorul Iisus Hristos. Unii spun că el s-ar fi mutat la casa de la țară a Sf. Gamaliel și a trăit acolo până la sfârșitul vieții, după o altă tradiție ar fi murit ca mucenic, ca ucenic al lui Iisus, moaștele sale au fost aduse de la Ierusalim la Constantinopol în anul 428, odată cu moaștele sfântului Ștefan întâiul-mucenic și a sfinților Gamaliel și Abibas (eveniment prăznuit la 2 august), și au fost așezate în biserica sfântului mucenic arhidiacon Laurențiu (prăznuit la 10 august).
Tot Sfânta Tradiţie păstrează menţiunea că în spatele Bisericii Sfântului Mormânt se găsesc mormintele lui Iosif din Arimateea şi a lui Nicodim.
Mormântul. Coborand scarile de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si apoi vom înainta spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Am trecut de Dezbracarea Domnului de hainele Sale pe Golgota, de Rastignirea pe Cruce, urmarim ultimile secvențe din Moartea Domnului pe Cruce, după care urmează Pogorarea Domnului de pe Cruce si ungerea cu miresme, Punerea Domnului in Mormânt si Invierea. Aici se sfarseste Drumul Crucii, de aici incepe Calea Vesniciei. Aici se sfârsește Evanghelia Mântuirii. Aici se întâlnesc cele doua testamente.
Spun bibliile: Înmormantat laolalta cu cei bogati Profetia [Isaia 53:9] Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.
Privim icoana coborării după Cruce, probabil cea mai pretioasa icoana pe care o avem. Daca iei fiecare chip la rand, fiecare chip e el insusi o icoana intreaga. Asta-i Nicodim. Nicodim, care, dupa Traditie, este intotdeauna reprezentat scotand cuiele din picioarele Mantuitorului. Si uita-te la chipul lui: fara sa aiba vreo trasatura exagerata, e atat de concentrat in ceea ce face, de parca intreaga lui viata se concentreaza in acest gest. E felul de concentrare pe care trebuie sa-l avem pe tot parcursul vietii noastre duhovnicesti. Asa trebuie sa ne vedem sufletul, sa ne gandim la sufletul nostru, sa ne gandim la Dumnezeu, exact cum era omul acesta acolo, la picioarele lui Hristos. Mântuitorul zăcând pe Cruce și nimeni nu se găsea să-L dea jos de pe Cruce, să-L îngroape. Stătea abandonat, zăcea, așteptând un gest liber al unui om. Iosif (din Arimateea) ar fi avut multe motive să nu o facă, să nu se ducă la Pilat… Nu sunt eu cel mai apropiat, putea să spună. Dar nu s-a gândit că ar fi ori nu ar fi în drept să facă aceasta în locul ucenicilor. Iar trupul răstignit al Mântuitorului aștepta pe Cruce.
Avem aici o imagine a vulnerabilității extreme la care S-a supus Mântuitorul nostru, Dumnezeu Întrupat. S-a lăsat complet la mila sau la lipsa de milă a oamenilor. L-au răstignit și apoi a stat, iată, și abandonat pe Cruce. Până când, acest om, cu un gest complet liber, a îndrăznit să meargă la Pilat să-i ceară Trupul
Vedem și pe Maica Domnului la fel de vulnerabilă, la fel de copleșită, și bineînțeles ar fi vrut să facă ceva, să-L poată îngropa. Iosif a mângâiat-o și pe Maica Domnului prin gestul său. Și ne aducem și de alt moment al vulnerabilității Maicii Domnului când primește Vestea cea bună. A fost perioadă de câteva luni când ea a trăit sub spectrul de a fi acuzată de adulter, omorâtă cu pietre la marginea Nazaretului, până când îngerul i s-a arătat lui Iosif. Un alt Iosif, iată, a ajutat-o atunci să treacă peste acest moment de vulnerabilitate.
,,Dă-mi mie pe Acest străin, pe care Maica sa, văzându-L mort pe cruce, striga: Oh, Fiul meu și Dumnezeul meu, chiar dacă cele dinlăuntrul meu se străpung, iar inima mi se sfâșie, văzându-Te pe Tine răstignit, dar crezând în Învierea Ta, Te măresc”.spune o cântare veche bisericească.
Și Iosif și Nicodim nu aveau nimic de câștigat dacă-L îngropau. La fel și mironosițele. Acest Străin demonstrase că nu se putea apăra și nu le mai putea dărui nimic, pierduse batalia, era învins, ce ne trebuie nouă o belea în plus, asocierea cu un blestemat? Dimpotrivă orice gest de apropiere, compătimire, dragoste, credincioșie, mărturisire a lui Hristos, atunci și acum, atrag dezaprobare, blamare, înfierare, dispreț și nu în ultimul rând pericolul de a fi pedepsit de societate, laolaltă cu acesta.
Și Iosif, și Nicodim care cautau Imparatia cerurilor au prins curaj. Credința lor crește prin fapte, când l-au îngropat pe Mântuitorul, la început, au cerut un trup străin, dar, apoi, și-a dat seama că-L îngroapă pe Dumnezeu întrupat. Pe de altă parte, Evangheliea ne arată cum au venit și femeile mironosițe, alaturi de Iisus. Și iata că un grup de personae, oameni publici importanti, ucenici și mironoșite, chiar și un tâlhar și un sutaș pagân se fac de râs în ochii lumii, renuntă la statutul lor, se apropie de o persoană botjocorită, umillită, crucificată, blestemată, vulnerabilă. Pentru că, să știți, că vulnerabilitatea în lume e rușinoasă. A te asocia cu un sărac, te asemeni și tu cu el și ai parte și tu de stigma lui. Sau cum a fost Mântuitorul în viață. Ajuta și vindeca pe păcătoși sau desfrânate, era privit cu reproșuri: dacă ar fi proroc, ar ști ce fel de femeie e aceasta care stă la picioarele Lui. Așa îi spuneau fariseii, oamenii și așa ne spun și nouă. Când ne asociem cu un om vulnerabil și noi devenim vulnerabili și noi ne împărtășim puțin cu rușinea acelora. Ei bine, Mântuitorul a făcut asta toată viața, ca să intre în legătură cu noi.
Și l-a pus in mormantul sau cel nou pe care-l sapase in stanca; si pravalind o piatra mare la usa mormantului, a plecat. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Mt 28:2, Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat Mt 27:51Și l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus Mt 27:60 Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus Mc 15:42-43, Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus Mc 15:46-47, Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Mc 16:3, Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept. Acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor. El era din Arimateea, cetate a iudeilor, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu. Acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Şi coborându-L, L-a înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Lc 23:50-54 Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi.Ps 37:1Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt.Lc 24:2 Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. In 19:40-41, Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. In 20:1, Iar când au săvârşit toate cele scrise despre El, coborându-L de pe cruce, L-au pus în mormânt. FA 13:29
Iar acolo erau Maria Magdalena si cealalta Marie, sezand in fata mormantului. Iar a doua zi, cea care este dupa vineri, s'au adunat arhiereii si fariseii la Pilat, zicand: "Doamne, ne-am adus aminte ca amagitorul acela a spus inca de pe cand era in viata: Dupa trei zile ma voi scula. Deci, porunceste ca mormantul sa fie tinut sub paza pana a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii lui, sa-l fure si sa spuna poporului: s'a sculat din morti; si ratacirea de pe urma va fi mai rea decat cea dintai". Pilat le-a zis: "Aveti straja; mergeti si paziti-l cum stiti". Iar ei, ducandu-se, au pecetluit piatra si au intarit cu straja paza mormantului.
Sfantul Mormant se afla in partea de vest, inaintea Bisericii Invierii, in mijlocul unui spatiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupola uriasa sustinuta de coloane din piatra. Sub centrul acestei cupole se afla "cuvuclionul", cu forma unui mormant ebraic vechi. Cuvantul "cuvuclion" inseamna camara, sau tezaur imparatesc si aici marcheaza locul exact al Sfantului si Preamaritului Mormant din care a inviat Hristos. La intrarea in Sfantul Mormant, in partea dinspre rasarit, se afla icoana invierii Domnului cu inscriptia: "Invierea lui Hristos vazand sa ne inchinam, Sfantului Domnului Iisus.", iar in partea superioara alte inscriptii ale invierii: "Toti credinciosii sa se inchine tie mormant primitor de viata, ca a fost ingropat in tine si a inviat cu adevarat Hristos Dumnezeu", si: "Cei care negati invierea trupurilor, intrand in mormantul lui Hristos, invatati ca a murit, si a inviat din nou, trupul Datatorului de Viata, spre incredintarea invierii celei de pe urma, in care nadajduim." In fata acestora atarna numeroase candele.
O gardă de o sută de soldați a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoții și garzile templului au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranță în mormântul Său, ca și când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Așa au plănuit și s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puțin își dădeau seama acești ucigași de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acțiunile lor, Dumnezeu a fost Slavit. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât s-ar fi așezat un număr mai mare de ostași în jurul mormântului, cu atât mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: “Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său.... Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.” (Psalmii 2,1-4.) Gărzile romane și armele romane nu aveau putere să-L rețină pe Domnul vieții în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.
Capela Ingerului este prima incapere in care pasim. Bisericuta Mormantului este o constructie micuta, sub forma dreptunghiulara, si are doua incaperi. Intrand pe o usa joasa in primul spatiu din interior ajungem in Capela Ingerului. In centrul acesteia se afla un prestol peste care sta asezata o piatra sub forma patrata. Aceasta piatra protejata de un geam este o bucata din piatra care a fost asezata la usa mormantului lui Hristos.
"Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind, a pravalit piatra si a sezut deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti ca stiu ca pe Iisus cel rastignit il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut." (Matei 29).
Pe aceasta piatra, la fiecare miez al noptii, este asezata o sfanta masa si se savarseste Sfanta Liturghie. In dreapta si in stanga, in pereti, sunt doua nise circulare care comunica cu exteriorul. Prin acestea, in Sambata Mare, in sambata de dinaintea Sfintelor Pasti, Patriarhul Ierusalimului scoate cate o torta aprinsa cu Sfanta Lumina, care coboara din cer pentru a o imparti multimii credinciosilor care asteapta afara
Coborarea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: "Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (I Petru 3, 18-19). El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai presus de fire: "In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins.
Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.
Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai incercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.
Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intunecate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smerenie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune totodata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea propriei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.
Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.
Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pacat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.
In cea de-a doua incapere a cuvuclionului, piatra mormântului, in partea dinspre apus, se afla o alta incapere. Acesta este prezentat de o inscriptie interioara ca un purtator de viata, mai impodobit decat raiul, si mai luminos decat toata camara imparateasca. Intrarea in aceasta incapere se face pe o usa mica si joasa prin care poate patrunde doar un singur credincios. Incaperea are vreo doi metri lungime si permite numai catorva credinciosi sa stea deodata inauntru, in vreme ce altii asteapta in rugaciune in capela ingerului, iar altii in fata cuvuclionului, in biserica mare. De fiecare data cate un calugar ortodox supravegheaza inchinarea credinciosilor la Sfantul Mormant, pentru a se evita neoranduiala sau imbulzeala. In dreapta ultimei incaperi a Cuvuclionului se intinde o lespede din marmura alba care protejeaza locul pe care a fost asezat trupul mort al dumnezeiescului Rascumparator, care dupa trei zile a inviat. In acest loc milioane de oameni din intreaga lume au ingenuncheat rostind cele mai sfinte rugaciuni, impletite cu lacrimi de durere, de multumire sau de speranta. Aici realizezi, poate cel mai bine ca orice jertfa ne conduce spre inviere, ca orice gest de bunatate ne apropie de Dumnezeu si de semeni si ca nimic nu ne mai poate desparti de Hristos, nici chiar si moartea.
Cuvuclionul are un caracter interconfesional, si acolo slujesc zilnic, dupa un program stabilit, mai intai ortodocsii, apoi armenii, coptii si catolicii. Iesind din interiorul Sfantului Mormant spre rasarit ajungem in fata unei biserici mari numita Biserica Invierii. Aceasta biserica se afla in centrul intregului complex bisericesc si apartine in exclusivitate ortodocsilor. Aceasta este catedrala propriu-zisa a Sfantului Mormant. Aici se savarsesc slujbele zilnice ale ortodocsilor, la care de obicei participa un mare sobor de preoti si arhierei. In mijlocul bisericii sta asezat un sfesnic special, care marcheaza dupa Sfintele Scripturi centrul geografic si spiritual al pamantului. Biserica este foarte mare si impresioneaza prin stilul arhitectonic de tip romanic si prin atmosfera interioara tipic ortodoxa.
Sub aceeasi rotonda imensa a Sfantului Mormant se afla si alte altare crestine incepand din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul coptilor, niste oameni foarte modesti si respectuosi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care apartine franciscanilor, este construit pe locul in care Domnul s-a aratat dupa inviere femeilor mironosite: "Si plecand ele in graba de la mormant, cu frica si bucurie mare au alergat sa vesteasca ucenicilor Lui Invierea. Dar cand mergeau ele iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat." (Matei 29) Altarul este cunoscut si sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru ca aici este locul in care Iisus s-a aratat iarasi Mariei Magdalena, care statea afara langa mormant si plangea: "Si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea, crezand ca este gradinarul, i-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu il voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Intorcandu-se, aceea, i-a zis Invatatorule." (Ioan 20) Locul „Nu te atinge de Mine” – unde Hristos S-a arătat, după Înviere, Mariei Magdalena şi i-a spus: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17).
Mărturisitorii Invierii. In talcuirea Bisericii, femeile au fost cele dintai care au primit de la inger vestea ridicarii din morti a lui Hristos, pentru ca Eva a fost cea dintai care a primit de la diavol cuvintele pierzarii: Lor le-a incredintat Dumnezeu vestea izbavirii din moarte, facandu-le primii apostoli ai Invierii. Si pentru ca frumusetea lor duhovniceasca sa fie desavarsita, Dumnezeu le-a imbracat si cu haina smereniei, pentru ca propovaduirea lor "A inviat Domnul!" a fost intampinata de ucenici cu multa rezerva. Și poate și asta îi copleșea pe apostoli, care știau toate cuvintele Mântuitorului, dar nu puteau să înțeleagă ce se întâmplă. Femeile mironosițe au acționat cu inima lor. Nu înțelegeau ce se întâmplă, dar nu aveau cum să nu se ducă. Nu aveau cum să nu-L slujească pe Acest Om care atât de mult le-a mângâiat în viață. Putem vedea din relatările evangheliștilor starea mironosițelor. Maria Magdalena a venit de dimineață, a văzut cutremurul, piatra dându-se la o parte, după aceea s-a mai dus și a mai revenit de câteva ori. Într-un târziu Mântuitorul i se descoperă. Starea ei ne arată starea femeilor mironosițe. Erau copleșite de durere. În popor am spune „nebun(e) de durere”. Inima lor era tot o rană și, cu miresmele pe care le-au pregătit încă de vineri seara, au venit la prima oră, de îndată ce au putut. Nu aveau nimic de câștigat, dimpotrivă. Dar, din dragoste, în libertate, au făcut aceasta și L-au văzut pe Mântuitorul înviat. Deși evangheliștii nu precizează explicit, și Maica Domnului se afla acolo, iar aceasta o tâlcuiește foarte frumos Sf. Grigorie Palama, spunând că în relatarea care se citește în noaptea Învierii de la Cap. 28, Evanghelistul Matei: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.” Ei bine, cealaltă Marie este Maica Domnului. Femeile mironosițe se aflau în această stare copleșite, zdrobite de durere. Și în această stare, neținând cont de nimic, de noapte, de piatra mormântului (nu s-au gândit că nu pot da la o parte ele piatra), din inima lor îndurerată, dar plină de dor. Aceasta este starea lor, pline de durere, dar și pline de dor, pentru a-L sluji pe Cel care le mângâiase in inima lor. Ele cu inima au mers, nu cu mintea. Ce se întâmplase nu putea fi înțeles cu mintea, care nu poate să cuprindă aceasta, cum Dumnezeu se lasă așa batjocorit. Mironosițele merg la mormânt, merg nu numai pentru ca trebuiau sa indeplineasca un ritual, ci pentru ca Il pierdusera pe Cel ce fusese Viata lor, Lumina lor, Dragostea Lor. Pe Singurul care a dat gust vietii, Singurul fara de care se simteau pierdute, fara rost, osandite si in aceasta viata si in cea viitoare. Se stransesera in jurul Lui, ca puii care cauta aripa calduroasa si protectoare a clostii, impreuna cu ucenicii, ca o ceata de pripas, alcatuita inclusiv din foste desfranate, din vamesi si din simpli pescari. Care nu intelesesera ei prea multe din profetii, nici din sensurile tainice ale cuvintelor Lui, dar care simteau din adancul inimii, dincolo si peste indoielile pe care le aveau, mai puternic decat incoltirile din launtru si din afara, ca El este Hristosul, Fiul Tatalui ceresc.“Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68).
Sinaxarul Învierii ne aduce în atenţie un lucru de o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea corectă a textelor evanghelice care relatează despre Învierea Domnului, în ceea ce priveşte prezenţa Maicii Domnului în faţa mormântului gol şi întâlnirea ei cu Fiul său înviat. În acest sens, din sinaxar aflăm că: „Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliştii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”.
Mormântul era gol. Hristos a inviat! Troparul imprimat pe Sfantul Mormant rosteste: "Invierea Ta, Hristoase, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te slavim."
Urcand cateva trepte ajungem intr-o alta capela catolica, in locul care dupa traditie, Mantuitorul S-a aratat Sfintei Fecioarei Maria, dupa Inviere. In interiorul capelei se afla si un fragment din coloana de piatra de care a fost legat Domnul, la pretoriu, cand ostasii romani l-au batut si l-au batjocorit. Tot aici traditia ne spune ca Patriarhul Ierusalimului si Sfanta Imparateasa Elena au atins lemnul crucii de un mort si indata acela a inviat. Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem“.
Apoi, Crucea răstignirii a fost luată ca pradă de război de către perşi. Istoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub condu-cerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.
Intre Paraclisul Incoronarii Domnului cu Spini si cel al Impartirii Hainelor se afla un culoar care coboara in partea de rasarit a muntelui Golgota. Paraclisul aflarii Sfintei Cruci. In vechime aici erau niste cisterne imense sapate in piatra pentru acumularea apei care era folosita in anotimpul secetos. Dupa rastignire Crucea Domnului a fost aruncata de evrei in aceasta cisterna impreuna cu cele ale talharilor. Pentru a se sterge urma acestor evenimente, cisternele au fost umplute cu gunoaie si pietre asa incat pe la inceputul secolului IV, aproape nimeni nu mai stia ce s-a intamplat cu Sfanta Cruce pe care a fost rastignit Domnul. In aceasta vreme Sfanta Imparateasa Elena a venit la Ierusalim si preluand unele informatii de la localnici a sapat in aceste cisterne pana a gasit cele trei crucii in partea cea mai de jos a cisternei. Astazi aici se afla un mic paraclis inchinat Sfintei Cruci, iar in partea de sus este statuia și paraclisul Sfintei Imparatese Elena, care asista la aceste sapaturi si arunca bani din aur soldatilor romani pentru a continua sapaturile. Traditia ne spune ca nimeni nu stia care dintre cele trei cruci era a Domnului si atunci au luat toate cele trei cruci si au mers pe locul in care se afla astazi altarul aratarii Domnului, de langa Sfantul Mormant. Si asa a lucrat Dumnezeu ca trecand pe acolo un convoi cu un mort spre groapa si atingand mortul de cele trei cruci, mortul a inviat in momentul in care a fost atins de crucea pe care a fost rastignit Iisus.
Culoarul interconfesional care inconjoara Cuvuclionul si Biserica Invierii continua din acest loc, spre rasarit, pana la un mic altar, construit peste locul in care soldatii romani l-au pazit pe Iisus, inainte de a fi rastignit. In pardoseala paraclisului se afla o lespede din piatra cu doua orificii in care erau introduse picioarele celor condamnati, iar pe dedesubt erau legati cu un lant. Din acest motiv locul acesta este numit si "Paraclisul butucilor", pentru ca aici au stat si picioarele lui Iisus legate in acest fel, inainte de rastignire.
Sfanta Sa Mama, Fecioara Maria, a stat aici aproape de Iisus, impreuna cu alte femei evlavioase si toate plangeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile si umilirile lui Iisus Maica Domnului a lesinat aici de durere. Locul lesinului este marcat de o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni.
In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: "Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta." (Matei 28, 54). Doxologia ne spune despre sutaș: Sfântul Longhin. Sutasul a asistat la maoarea și învierea lui Iisus, el este cel care l-a strpuns cu sulita, a facut parte din cei care pazeau mormăntul și nu a primit banii evreilor pentru a minti, ca a adormit și ucenicii au furat din mormânt trupul Mântuitorului. El a marurisit adevarul și mulți credeau ce spune el despre moartea și învierea lui Hristos. A renunțat la haina militară, s-a apropiat de credința adevarată, a fost botezat de Sfinții Apostoli și a mers in Capadocia. Iudeii au platit bani grei ca să cumpere de la imparat moartea sa. Cezar dă poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Sfântul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie și s-a aratat ostașilor care-l cautau. Ostașii ascultându-l nu doreau să-l omoare, dar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca. Trupul a fost înmormăntat de prietenii lui iar capul dus la Ierusalim, iudeii l-au aruncat la groapa de gunoi. O femeie oarba din Capadocia pleacă la Ierusalim cu copilul ei, copilul moare, sfantul îi apare in vis, o convinge să-I caute capul in gunoi, să-l pună intr-o racla împreună cu trupul copilului si să-l ducă in Capadocia. Așa a facut femeia și când a atins în gunoaie capul sfântului și-a recapatat vederea.
Urcand cateva trepte spre Biserica Invierii ajungem in altarul "Talharului Dismas", care pe cruce a primit fagaduinta iertarii. Pe cand Domnul patimea pentru noi toti, nu Il batjocoreau numai arhiereii si carturarii, ci si unul dintre talhari, care se afla in aceeasi osanda cu El si indura aceleasi chinuri. Acesta Il hulea sfidandu-L: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi." (Luca 23, 39). Celalalt talhar insa, infricosat de indrazneala colegului sau, il cearta: "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre. Acesta insa n-a facut nici un rau." (23, 40-41). Pocainta de care da dovada talharul cel bun topeste pacatul care ii invartosa inima, iar mila aratata de el fata de Iisus face ca harul sa se pogoare asupra lui si sa-i deschida ochii mintii. Atunci, intr-un elan nestavilit, care porneste din adancurile fiintei sale, talharul Il roaga pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta" (23, 42).Atunci Iisus îi spune: “Amin, zic tie, astazi vei fi cu mine in rai”, este primul om care ajunge in Imparăție, de remarcar că Iisus folosește cuvântul rai pentru prima oară.
Capela lui Adam – la poalele colinei Golgota. altarul este situat sub stanca Golgotei. O veche traditie crestina spune ca locul era numit „Golgota” („locul craniului” in ebraica) deoarece craniul lui Adam fusese ingropat acolo. Acesta este motivul pentru care, in iconografia bizantina, crucea are la baza un craniu. Sfintii Parinti mai spun ca sangele Mantuitorului rastignit ajuns la craniul lui Adam ce era ingropat in stanca, a „spalat” pacatul acestuia si astfel, prin jertfa de pe Cruce, intrega omenire a fost eliberata.
Capela celor 40 de Mucenici şi a lui Iacov, ruda Domnului. Pe lângă cele paisprezece capele descrise mai sus, mai există şi multe altele aparţinând diferitelor comunităţi creştine.
Si nu uitați, un loc drag mie Tezaurul. Fantastica Icoana Maicii Domnului care te urmarește cu privirea.
Prezentăm mai jos câteva dintre cele mai prețioase obiecte de cult de proveniență românească dăruite Bisericii Sfântului Mormânt de-a lungul secolelor, care se păstrează până astăzi, unele sunt in Tezaur.
Cruce de argint aurit dăruită Bisericii Sfântului Mormânt de Istratie Dabija, domnul Moldovei (1661-1665). Crucea are înălțimea de 1,41 metri, cu tot cu suport. Pe ea se află Iisus Hristos răstignit, iar la capetele crucii se află cei patru evangheliști. În partea de jos sunt reprezentați profeții Moise și Ilie în raze de lumină. Pe suportul de jos al crucii se află, în basorelief, portretul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, stând pe jilț cu sceptrul în mână, iar în partea opusă se află portretul Sfintei Împărătese Elena, prezentând Crucea pe care o aflase în peștera Sfântului Mormânt. Pe una din fețele suportului este reprezentată în medalion stema Moldovei. Crucea a fost donată de ctitor pentru altarul Golgotei, ca un prinos de evlavie al Moldovei, fiind unul dintre cele mai prețioase și reprezentative obiecte de cult dăruite de români la Mormântul Domnului. Se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Aghiasmatar de argint și aur dăruit Bisericii Sfântului Mormânt de domnul Moldovei, Gheorghe Ștefan, în anul 1656. Este un vas de cult de mare valoare. Pe marginea de sus poartă inscripția cu numele donatorului și stema Moldovei. Vasul se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt și exprimă dragostea înaintașilor pentru Sfintele Locuri.
Disc de aur masiv care marchează locul Crucii pe Golgota, dăruit de Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești între anii 1678-1688. Discul are un diametru de 60 de cm, prezintă șase raze radiare cu ornamentații și, între ele, șase imagini în relief cu „patimile Domnului”. Pe margine se află o bordură ornamentală și inscripția cu numele donatorului. Discul formează unul dintre obiectele cele mai valoroase din Biserica Sfântului Mormânt, și se află fixat pe locul unde a fost înfiptă Crucea cu Mântuitorul răstignit.
Chivot de argint și aur, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt de Arhimandritul Dionisie Filipopolitul, egumenul Mănăstirii Cetățuia din Iași, în prima jumătate a secolului XVIII. Chivotul reprezintă forma exterioară a bisericii Mănăstirii Cetățuia din Iași, ctitoria voievodului Gheorghe Duca (1669-1672). Acest obiect sacru simbolizează pe Maica Domnului și este destinat să păstreze Sfânta Împărtășanie pentru cei bolnavi. Pe pereții laterali ai chivotului sunt reprezentați, în relief, cei doisprezece Apostoli și deasupra lor, în mici medalioane, doisprezece profeți. Pe absida centrală a altarului este reprezentat Hristos înviat. Acoperișul chivotului are două turle mari și două mici, iar pe soclu se află, cizelată, inscripția cu numele donatorului. Chivotul se păstrează acum în Tezaurul Sfântului Mormânt, ca un obiect de cult dintre cele mai valoroase.
Chivot de argint aurit, donat Sfântului Mormânt în anul 1793 de Iacob Moshopoleanul, proba-bil egumen la o mănăstire din Țările Române. Chivotul este lucrat cu multă iscusință, are deasupra o singură turlă, iar pe absida altarului este reprezentat Iisus Hristos în potir. Sub imagine se află inscripția donatorului.
Chivot (artofor) de argint aurit dăruit Bisericii Sfântului Mormânt de domnul Moldovei, Mihail Sturdza, și soția sa, Smaragda, în anul 1844. Artoforul are același rol cultic ca și chivotul. Este lucrat în formă de baldachin cu turlă, înalt de peste 50 cm, și se sprijină pe patru stâlpi. Sub baldachin se află cutia ce poartă Sfintele Taine, sprijinită, la rândul ei, pe mici coloane cu cei doisprezece Apostoli în basorelief. Artoforul se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt și este numărat printre obiectele de proveniență românească dintre cele mai reprezentative.
Tetraevanghelul lui Ștefan Rareș, domnul Moldovei, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1549. Este ferecat în argint aurit și poartă pe el inscripția donatorului. Se păstrează în tezaurul Sfântului Mormânt.
Tetraevanghelul doamnei Elena Rareș, soția lui Petru Rareș și mama lui Ștefan Rareș, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1551, spre pomenirea ei și a familiei sale. Este ferecat în argint aurit și poartă inscripție cu numele donatorilor. Probabil ambele evangheliare au fost scrise și împodobite cu frumoase miniaturi de vestiții caligrafi din Mănăstirea Neamț. Se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Tetraevanghelul episcopului Luca al Buzăului, scris și miniat cu mare măiestrie de acest vestit caligraf, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1616. Tetraevanghelul este ferecat cu argint aurit și se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Tetraevanghelul episcopului Matei al Mirelor, scris și împodobit de el cu frumoase miniaturi în anul 1599. Este ferecat în argint aurit și are la început, pe prima pagină, însemnare autografă a spătarului Nicolae Milescu. Nu se știe în ce împrejurări a ajuns acest Evangheliar în posesia marelui cărturar, ca apoi să fie donat Sfântului Mormânt. Se păstrează în Biblioteca Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim.
Tetraevanghelul lui Matei Basarab, scris cu cheltuiala sa de monahul athonit Antim din Mănăstirea Iviru și apoi donat Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1643. Este ferecat în argint aurit, cu frumoase ornamente, și poartă la sfârșitul său portretele ctitorilor donatori, Matei Basarab și soția sa, Elina. Tetraevanghelul se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Epitrahilul brodat cu fir de aur și argint, din porunca lui Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, și a soției sale, Safta, în anul 1653, donat apoi Sfântului Mormânt. Se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Epitaf brodat cu fir de aur și argint și dăruit Bisericii Sfântului Mormânt de Scarlat și soția sa, în anul 1614, în amintirea decedatei Bălașa. Epitaful a fost probabil adus la Mormântul Domnului de pelerini, ale căror nume sunt brodate de o parte și de alta a chipului Mântuitorului, după cum urmează: „Bălașa, Economu, Bali, monahia Isidora și Mărioara”. Se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Epitaf îmbrăcat în argint, reprezentând Adormirea Maicii Domnului, de mare măiestrie artistică, de proveniență românească, nedatat, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt. În prezent se află în paraclisul patriarhal Sfinții Constantin și Elena din Ierusalim.
Acoperământ brodat cu fir de aur și argint, dăruit Bisericii Sfântului Mormânt la începutul secolului al XIX-lea, de Eufrosina Calimah, soția lui Alexandru Șuțu, domn al ambelor țări. Aerul poartă în centrul lui stemele Moldovei și Țării Românești și se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Ripidă dăruită Bisericii Sfântului Mormânt de Radu Paisie, domnul Țării Românești (1535-1545), cu portretul ctitorului donator și al fiului său, Pătrașcu cel Bun (1554-1557). Se păstrează în Tezaurul Sfântului Mormânt.
Psaltire în limba greacă cu 256 file, scrisă la Mănăstirea Putna, care are la sfârșit următoarea inscripție în greacă și slavonă: „A legat această psaltire ieromonahul Evloghie din Țara Moldovei, din Mănăstirea Putna, și a înzestrat cu ea Sfântul Ierusalim, unde este Mormântul Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca să-i fie lui pomenire în veci, amin. S-a legat în Țarigrad, în anul 7066 (=1558) luna aprilie în 30 zile”. Se păstrează în Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim.
Viața Sfântului Sava cel Sfințit, manuscris care poartă la urmă această însemnare: „S-a tălmăcit din elinește în limba neogreacă de către Neofit, ieromonah cipriot, la Iași, în Dacia de sus, pe vremea domniei lui Radu (Mihnea), 1619”. Se păstrează în Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim.
Manuscris „Despre afurisenie” cu 38 pagini, închinat lui Constantin Brâncoveanu, care prezintă în peniță portretul lui Zotu Țigaras, vistier al Moldovei și ginere al lui Petru Șchiopul, cum singur spune în inscripția din jurul portretului: „Protospătar și ginere al înălțimii Sale, Domnul Moldo-Vlahiei, Petru Voievod”. Se păstrează în Biblioteca Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim.
Sabia lui Constantin Brâncoveanu, domnul martir al Țării Românești (1688-1714), care poartă următoarea inscripție: „Tu, Împărate nebiruit, Cuvânt al lui Dumnezeu, Stăpâne Atotțiitorule”. Pe alte săbii ale marelui domn martir, inscripția se continuă cu următoarele cuvinte: „...și dă cunună izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului domn Constantin, precum altădată împăratului Constantin cel Mare”. Nu se știe când și în ce împrejurări a ajuns această sabie în posesia Tezaurului Sfântului Mormânt, unde se află astăzi. Dar ea se păstrează aici cu respect, ca mărturie a unui mare domn creștin, martirizat pentru credință și susținător al Locurilor Sfinte.
Acestea sunt cele mai importante obiecte dăruite Bisericii Sfântului Mormânt de-a lungul a peste patru secole, de către domni și alți binefăcători români. Desigur, daniile țărilor noastre au fost mai multe la Sfântul Mormânt. Dar nu puține dintre obiectele donate s-au pierdut, ori s-au înstrăinat din cauza vitregiilor istoriei. Altele și-au pierdut paternitatea, urmând ca pe viitor să li se stabilească originea. Același lucru se poate afirma și despre manuscrise și documente de danie. Majoritatea au dispărut. Altele sunt încă nestudiate și așteaptă să fie puse în valoare .(postat pe fb de ioan monahul)