Prin cruce vei birui !

23.05.2020 07:34

Hristos a Inviat ! La Multi Ani celor ce poartă numele celor doi mari Sfinti Constantin și Elena ! Sfinţii Împăraţi întocmai cu Apostalii Constantin şi mama sa Elena şi pomenirea lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înalţă spre cer. Întru pomenirea lor, cu dreaptă credinţă, cu cucernicie, se cuvine să ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca unora care au urmat lui Hristos şi au slujit Evanghelia Lui în lume.

Biserica i-a numit pe Sfintii Constantin si maica sa Elena, "Sfinti Imparati intocmai cu Apostolii". Sfintii Imparati Constantin si Elena sunt doi dintre cei mai iubiti sfinti de catre romani. Asa se explica si faptul ca aproape 1.850.000 de romani poarta numele Constantin si Elena sau derivate ale acestora. Crucea este semnul sub care si-a desfasurat activitatea acesti Sfinti – crucea de pe cer care s-a aratat lui Constantin și Crucea lui Hristos de la Golgota care s-a descoperit drept credincioasei Elena.

În anul 305, după ce Diocleţian şi Maximian au părăsit tronul Imperiului Roman, au fost proclamaţi auguşti Galeriu, în Răsărit şi Tatăl lui Constantin, Constanţiu, în Vest. Între timp, Constanţiu se despărţise de Elena şi se căsătorise cu fiica lui Maximian, Theodora. În 306, Constanţiu moare în Britannia, iar în locul lui este ales august Constantin. După victoria lui Constantin şi Galeriu împotriva lui Maximian şi a fiului acestuia, Maxenţiu, în 312, cei doi devin împăraţi. Ei pun capăt persecuţiilor împotriva creştinilor, semnând la Mediolanum tratatul de toleranţă religioasă. În 324, după bătălia de la Hrisoúpolis, Liciniu este înfrânt de Constantin şi ucis, iar Constantin rămâne singurul împărat al Imperiului Bizantin.

Din izvoarele crestine aflam despre viata Sfintilor Mari Împarati întocmai cu Apostalii Constantin și mama sa Elena că: ,,Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior și era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, şi a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu.

Imparateasa Elena facea parte dintr-o clasa sociala inferioara. Era fiica unui hangiu din Bitinia, regiune de la sud de Marea Marmara, in Turcia de astazi. S-a nascut in localitatea Drepanum, unde tatal sau avea un han, in anul 249. Aici o va intalni Constantiu Clor si o va cere de sotie. Avand in vedere ca sotul va ajunge cezar al Apusului si pentru ca realitatea timpului nu-i permitea, pentru a deveni cezar, sa aiba o sotie dintr-o clasa inferioara, renunta la casatoria cu ea si traieste impreuna cu Teodora, o ruda a imparatului Diocletian. Abia dupa ce fiul Elenei, Constantin ajunge cezar in Apus, in locul tatalui, o va lua pe mama sa la curtea sa de la Trier, din Germania. Iar in anul 312, cand Constantin il invinge pe Maxentiu, ii acorda mamei sale primul titlu, de "Nobilissima Femina".

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli, ci se închina şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, şi îi era milă de creştinii ce erau munciţi şi omorâţi de ceilalţi împăraţi păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părţile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpânea părţile acelea.

Aflându-se mai apoi în Britania şi căzând în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.Şi a luat Constantin stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună.

Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi a amăgit câţiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Iar Constantin, înştiinţându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dânsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină şi să-i scape de acel   tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, ci şi mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin şi cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul.

Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat şi s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puţină şi gândindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi si prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, facându-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Atunci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui". Acest semn îl vedeau şi toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie  şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tâlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!"

Şi sculându-se împăratul, a spus dregatorilor săi acea vedenie a sa şi, chemând meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înştiinţându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, şi-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală şi a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi, şi când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţimea ostaşilor săi au fost tăiaţi, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Şi fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu şi s-a afundat ticălosul în râu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi s-a umplut râul de călăreţi şi de cai cu arme.

Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste, şi a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stâlp înalt de piatră, şi a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".(sursă doxologia)

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au fost cinstiţi de Biserică, de la început, întocmai cu Apostolii, cu toate că ei n-au fost în temniţă ca Petru şi nici nu au fost legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiege ca Pavel şi n-au fost munciţi cu chinuri de moarte şi nici n-au înconjurat pământul ca să propovăduiască pe Iisus Hristos pretutindeni. Şi cu toate că nu au suferit acestea, ei l-au propovăduit pe Hristos în alt mod, nu atât prin cuvinte, cât L-au propovăduit mai ales prin fapte, prin pilda vieţii lor, prin fapte bune pe care le-au făcut şi prin întoarcerea popoarelor la credinţa cea adevărată, la Dumnezeu, făcând ca mii de suflete să fie încorporate la Trupul tainic al lui Iisus Hristos, care este Biserica. Dar marele merit al împăratului Constantin cel Mare este că a ridicat cel dintâi steagul alb de pace faţă de creştini. El a pus capăt celor zece prigoniri sângeroase, care au durat aproape trei veacuri.

Zece împăraţi păgâni au încercat într-un mod satanic să distrugă Biserica creştină, omorând mii şi milioane de creştini nevinovaţi. Împreună cu cumnatul său Liciniu, Constantin a dat Edictul de la Milan în anul 313, strigând „destul sânge creştinesc!”, dând libertate ca religia creştină să fie lăsată să se manifeste nestingherită pe tot cuprinsul împărăţiei. Această dată, Edictul de la Milan, reprezintă o piatră de hotar în istoria Bisericii lui Hristos. De unde până atunci creştinii, din pricina prigoanelor, nu-şi puteau zidi lăcaşuri de închinare, închinându-se în catacombe sub pământ, basilicile iau locul templelor păgâne, iar crucea se înalţă mai presus de toate.  

Un alt război l-a avut Constantin împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări. Şi înfricoşându-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele ca şi mai înainte şi împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui". Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Vizantiei. Apoi, având război cu barbarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare şi, ca şi a avut biruinţă, iar de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Constantin I, împăratul Romei, a rămas cunoscut în istorie cu supranumele „cel Mare”. Nici un alt conducător nu a fost mai vrednic de acest cognomen decât Constantin. Vizionarismul şi perspicacitatea caracterului său l-au condus spre luarea a două decizii foarte importante (Prima decizie a fost adoptarea creştinismului drept religie recunoscută de Statul Bizantin, iar cea de-a doua, mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol, în oraşul nou construit pe locul anticului oraş Bizanţ) care vor schimba cursul istoriei Imperiului Roman de până atunci, pecetluind nu numai cel de-al patrulea secol, ci întregul parcurs al noului imperiu roman de răsărit, precum şi fundamentarea dogmatică şi răspândirea creştinismului.

Constantin ajută creştinismul ori de câte ori are ocazia, nu numai prin încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor, dar şi prin acordarea aceloraşi drepturi precum religiilor idolatre. A acordat daruri şi privilegii clerului creştin, precum scutirea de impozite, a ridicat biserici şi mănăstiri, fără a prejudicia în mod manifest păgânii. Mulţi istorici consideră că împăratul Constantin a ajutat creştinismul deoarece a considerat că astfel va câştiga credit politic. În acelaşi timp, aceştia susţin că triumful creştinismului era evident deja în Răsărit, cu mult înaintea instalării lui Constantin ca unic împărat al Imperiului.

Deşi Constantin a protejat religia creştină, el însuşi s-a botezat doar cu puţin înainte de sfârşitul vieţii. Din raţiuni politice şi pentru păstrarea păcii sociale şi a armoniei în relaţiile dintre creştini şi păgâni, a păstrat în mod formal titlul păgân de Pontifex Maximus pe toată durata vieţii. După istoricul Eusebiu de Cezareea, întoarcerea Marelui Constantin către creştinism „începe” odată cu viziunea pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxenţiu, precum şi cu rugăciunea sa adresată Dumnezeului creştinilor. Prin importanţa pe care o dă descrierii viziunii, Eusebiu urmăreşte să evidenţieze nu numai motivele întoarcerii lui Constantin către creştinism, ci şi fundamentarea noii orientări creştine a puterii imperiale, care îşi primea de acum fundamentul de la Dumnezeul Treimic al creştinilor.

Pe această viziune s-a fundamentat teologia politică bizantină.  Cu toate acestea, semnul dumnezeiesc, fiind legat de persoana Marelui Constantin, a fost considerat întotdeauna în conştiinţa Bisericii drept o chemare dumnezeiască, după modelul chemării apostolului Pavel; din acest motiv, împăratul Constantin a primit denumirea de întocmai cu apostolii şi „între împăraţi, apostol” al credinţei creştine.

 Vlásios Feidás, professor, susţine faptul că politica religioasă a Marelui Constantin a dobândit o importanţă fundamentală în istoria umanităţii, dar nu din pricină că un împărat roman a consolidat libertatea religioasă sau pentru că a îmbrăţişat creştinismul, adică una dintre multele religii ale imperiului, ci mai ales pentru că această iniţiativă s-a legat în ultimă analiză de înlocuirea teoriei cosmocentrice a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului. Conform învăţăturii creştine, împăratul nu este Dumnezeu, dar ales prin bunăvoirea divină, alesul lui Dumnezeu, care guvernează numai cu harul şi insuflarea Sfântului Duh.

În concluzie, Constantin a apărat creştinismul, fără a manifesta vreo intoleranţă faţă de susţinătorii celorlalte religii. Politica sa a contribuit la o mai uşoară răspândire a credinţei creştine, de vreme ce fusese îndepărtată marea piedică reprezentată de persecuţiile de stat. Consolidarea noii credinţe a fost realizată prin măsurile economice şi politice pe care le-a luat: convocarea Primului Sinod Ecumenic pentru apărarea teologiei creştin ortodoxe împotriva ereziei ariene. În cele din urmă, Constantin însuşi s-a botezat creştin cu puţin înainte de sfârşitul său pământesc, arătând în acest fel că el însuși era membru al Bisericii lui Hristos. Toate cele amintite, dar mai cu seamă chemarea sa directă prin semn dumnezeiesc, au determinat Biserica să-l recunoască drept sfânt şi egal cu apostolii.

Trebuie să admitem că această schimbare atât de profundă nu s-a datorat unei întâmplări oarbe, ci a fost voinţa lui Dumnezeu, căci n-a fost făcută de oameni. A fost chemarea dumnezeiască ca şi a Sfântului Apostol Pavel de pe calea Damascului. Cum cântă Biserica azi: „Şi ca Pavel chemare nu de la oameni luând”, cunoscându-i Dumnezeu curăţenia sufletului lui, i S-a arătat mai întâi în somn, i-a spus ca să pună pe steagurile oştirii semnul Sfintei Cruci şi aşa va birui pe vrăjmaşi. Dar, iată, că după aceea, această minune tainică, întru amiază i s-a arătat pe cer semnul crucii, scris cu stele: „Cu acest semn vei birui”. Prin aceasta, Constantin cel Mare a înţeles puterea crucii, a înţeles momentul istoric, a înţeles că Dumnezeu voia să cheme la noua religie, nu numai pe împărat, ci şi pe poporul său până atunci păgân, a înţeles că lumea păgână nu mai putea dăinui, că ea trebuie să facă loc lumii celei noi, prin care se putea salva omenirea din întuneric, din sclavia şi din toată decadenţa în care ajunsese. Împăratul se afla atunci în război cu Maxenţiu, fiul lui Herculie. Acesta prigonea pe creştini şi în Roma săvârşea „lucruri necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste!”. Cu puterea lui Dumnezeu şi a Sfintei Cruci, l-a biruit, i-a pus oştile pe fugă, iar el s-a înecat în râul Tibru, la podul Balba.

Legalizarea şi impunerea credinţei creştine nu a însemnat şi fixarea detaliilor legate de aspectul ei dogmatic. Biserica secolului al patrulea a putut să înfăptuiască lucruri mari în domeniul dogmatic, ţinând piept marilor erezii precum arianismul, apolinarianismul, învăţătura greşită a lui Eunomie etc. întărind adevărurile dogmatice ale credinţei creştine. Întâia mare ameninţare pentru credinţa creştină era învăţătura lui Arie care a fost condamnata de sfintii parinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceia, despre care vom vorbi în diminica a 7-a dupa Paști.

Rămânând singurul stăpânitor al imperiului roman, Constantin mută capitala la Bizanţ, care s-a numit Constantinopol după numele său, în care ridică multe edificii împodobite cu opere de artă şi mai ales ridică şi multe biserici. Începând din anul 324, Constantin a început dezvoltarea cetăţii greceşti Bizanţ într-o nouă capitală a imperiului, căreia i-a dat numele său, Constantinopol. Noua capitală a fost inaugurată după doisprezece ani de lucrări de extindere şi de fortificare, în anul 330. El a dispus construirea unui Forum, un Capitoliu şi a unei clădiri a Senatului. Nu s-au construit temple păgâne , ci doar biserici creştine, între care cea mai mare bazilică a creştinătîţii, Hagia Sophia.

Sfânta Elena: Sfântul Constantin era fiul lui Constantin dar şi al Sfintei Elena, soţie aleasă şi mamă desăvârşită. El a primit din fragedă copilărie o educaţie deosebită, în spirit creştin, care i-a sădit în suflet iubirea de Dumnezeu şi de oameni, atât de necesare, mai ales în acele vremuri tulburi şi nestatornice. Astazi Bazilica creștină din sec al IV-lea din Niș marchează orasul nașterii lui Constantin cel Mare și este una din cele mai vechi monumente creștine.  Sfânta Elena a rupt lumină din lumina sufletului ei de mamă creştină şi a dăruit-o fiului ei Constantin ca să crească vlăstar vrednic, ramură de finic în casa lui Dumnezeu. De aceea n-a fost încununat numai marele Constantin, căruia i s-a arăta pe cer semnul biruitor al Sfintei Cruci şi Hristos însuşi, ci şi Sfânta sa mamă, care cu grijă sfântă, l-a pregătit, l-a ajutat să-şi împlinească misiunea sa faţă de Dumnezeu în lume, fiind o pilda pentru toate mamele crestine.

Sfânta Elena, din dragoste pentru Hristos, a pornit spre Ierusalim pentru a găsi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul Hristos. După săpături grele, s-au găsit 3 cruci neputrezite. Una a Mântuitorului şi două ale tâlharilor. Dar care era crucea Domnului? Tradiţia spune că printr-o minune s-a cunoscut crucea lui Hristos. Patriarhul Ierusalimului şi cu Sfânta Elena au atins pe rând crucile de sicriul unui mort. Când au atins cu crucea Mântuitorului, mortul a înviat. Pentru ca s-o poată vedea poporul şi să i se poată închina, Sfânta Cruce a fost înălţată în biserică de către patriarhul Macarie.

Tot Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, unde ne închinam și la Capela Sfintei Elena,  acolo, pe Golgota, unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit şi alte optsprezece biserici, şi înfrumuseţându-le cu toate podoa­bele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, apoi a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Iar, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.

Sfanta Elena, mama Sfantului Constantin cel Mare, a trecut la cele vesnice in Nicomidia Asiei Mici, la varsta de 80 de ani. Moartea ei a survenit la sfarsitul anului 328, inceputul lui 329, cand inceteaza pentru totdeauna baterea de monezi cu chipul Imparatesei Elena. Trupul Sfintei Elena a fost ingropat la Roma, in mausoleul de pe antica Via Labicana. Trupul ei a fost pus intr-un sarcofag de porfirit. Mai tarziu, sarcofagul va fi ascuns in catacombele lui Petru si Marcelin, iar in secolul al XI-lea va fi dus la Vatican. Dupa renovarea Vaticanului din secolul al XVIII-lea, va fi asezat in muzeele Vaticanului, unde se afla si in prezent. Sarcofagul fusese construit pentru Sfantul Constantin cel Mare. Este impodobit cu scene militare sculptate in relief care infatiseaza soldati romani calare si prizonieri barbari, in timp ce capacul sarcofagului este impodobit cu Victorii si Cupidoni purtand ghirlande.

Constantin cel Mare a primit botezul de la episcopul Eusebiu de Nicomidia in luna mai, anul 337.
Iar despre botezul Sfântului Constantin se tradiția și ortodoxia ne transmit aceasta povestire:

,,Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Şi au fost aduşi la el mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a câştigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idoleşti de la Capitoliu, aceştia i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sânge de copii mici şi de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta".

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Şi au fost adunaţi la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Şi sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idoleşti scăldătoarea cea de sânge. Şi iată, s-au adunat atunci o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgâriau feţele, tânguin- du-se şi plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor şi aflând că sunt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzând plângerea şi tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat şi nu este lucru încredinţat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Şi chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâţia prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire şi mâhnire". Acestea zicând, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoşi, încă şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace. Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească, căci a trimis la dânsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânşii cine sunt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dânsul la tine să te povăţuim la calea mântuirii, să-ţi arătăm baia în care vei câştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dânşii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi din care vei ieşi sănătos cu trupul şi cu sufletul". Acestea zicându-le Sfinţii Apostoli, s-au dus de la dânsul. Iar împăratul deşteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor". Şi l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru şi adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.

Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?" Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero". Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis". Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sunt cei văzuţi de mine!"

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se cureţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără şovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie", împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta". Grăit-a lui sfântul: „Se cade ţie mai întâi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împărătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa plângând şi aruncându-te la pământ. Şi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sunt izgoniţi slobozeşte-i şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte toate cererile drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor".

Şi a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-şi mâna pe capul lui, s-a rugat şi l-a pus în rândul celor chemaţi la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare. Şi sosind a şaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat şi, învăţându-l multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curăţit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Şi a ieşit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simţit o mână de sus, întinzându-se şi atingându-se de mine".

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mântuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără oprelişte toţi cei ce vor voi să fie Acreştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti, în ceasul acela s-a botezat mulţime multă de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte. Deci, precum voieşte cineva, aşa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!"

De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel pretutindeni a încetat prigonirea şi tirania.

Iar marele împărat Constantin după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perşilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunos­când că i s-a apropiat sfârşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat.

Şi a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa a avut şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fară de sfârşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci.

Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol - Apostoleion - a fost construita de catre Sfantul Imparat Constantin cel Mare, ca biserica mausoleu si ca mormant martiric pentru Moastele celor 12 Sfinti Apostoli. Se crede ca aceasta biserica avea cel putin dimensiunile Catedralei Sfanta Sofia, pastrata pana astazi in celebra capitala crestina. Trupul imparatului a fost mutat in momentul in care au ajuns aici Moastele Sfintilor Apostoli. Pana in secolul al XI-lea, cea mai mare parte dintre imparati, patriarhi si episcopi au fost inmormantati in aceasta biserica. Dintre acestia multe ramasite erau cinstite ca Sfinte Moaste. Alaturi de Moastele Sfintilor Apostoli, amintite mai sus, in aceasta biserica au mai fost aduse si alte noi comori: Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur si ale Sfantului Grigorie Teologul. Alaturi de acestea se aflau numeroase sfinte racle si Moaste ale sfintilor si martirilor binecredinciosi. O bucata din colona de piatra de care a fost legat Hristos, in vremea Patimilor, a fost si ea adusa in aceasta cinstita biserica. Aceasta din urma relicva este astazi pastrata in Biserica patriarhala Sfantul Gheorghe din Fanar, Constantinopol. Astazi Nimic nu mai poate fi vazut pe locul original al bisericii, decat o moschee straina de duhul crestin. Tot ce era odata Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol sunt acum doar cateva Sfinte Moaste, pastrate, din mila lui Dumnezeu, in Patriarhia din Constantinopol sau in alte mari manastiri athonite. Multe dintre obiectele de mare valoare ale acestei biserici se afla astazi in Apus, o parte dintre acestea putand fi vazute in Trezoreria de la Biserica Sfantul Marcu, Venetia.

Sfintii Imparati Constantin si Elena este hramul istoric al Catedralei Patriarhale din Bucuresti. Amintim ca in Catedrala Patriarhala sunt prezente moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, din anul 2002, cand la sarbatoarea hramului, o delegatie a Bisericii Ortodoxe din Cipru a daruit Patriarhului Teoctist Arapasu o racla cu fragmente din moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Sfintele moaste au fost aduse de la Manastirea Kykkos, impreuna cu o copie dupa icoana Maicii Domnului pictata de Sfantul Evanghelist Luca, prezenta in manastirea cipriota.

In iconografia ortodoxa, Sfintii Imparati Constantin si Elena au intre ei asezata Sfanta Cruce, pentru ca Sfantul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfanta Elena in pamant. Mentionam ca in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui). Noaptea, in timpul somnului, i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe acest eveniment este pusa, de foarte multi cercetatori, convertirea imparatului la religia crestina. Mama sa, Elena, a reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului. Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea si a inaltat-o in fata multimii, iar ziua de 14 septembrie a devenit sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci in calendarul crestin. Datorita demersului ei de a cauta Crucea Mantuitorului, Sfanta Elena este si ocrotitoarea arheologilor. Numele ei se traduce „faclie”, „torta”, „stralucirea soarelui”.

Biserica serbează această minunată descoperire la 14 septembrie. Cât de fericită trebuie să fi fost, când după o viaţă întreagă de rugăciune, de trăire creştină, a găsit, în anul 326, acest sfânt şi nepreţuit odor al creştinităţii! Cât de fericit trebuie să fi fost şi Sfântul Constantin, fiul ei, când a văzut Crucea pe care a pătimit Domnul! Prin toate acestea, Sfântul Constantin şi mama sa Elena, „au fost ziditorii unei noi ere în istoria Bisericii universale şi ctitorii veacului de aur al creştinismului”. Ei au pus bază unei lumi libere şi paşnice a unei lumi a progresului în toate domeniile de afirmare. Sfântul Constantin prin har dumnezeiesc şi-a agonisit înţelepciunea lui Solomon, blândeţea lui David şi dreapta credinţă a Apostolilor. Putem spune că în persoana Sfântului Constantin, chipul lui Dumnezeu S-a realizat prin har, prin tot ce a lucrat şi a înfăptuit până la asemănarea cu El. Sfântul Constatin a întruchipat deci omul voit de Dumnezeu, omul care face ce este bun şi de folos şi care nu se lasă stăpânit de patimi şi lucruri dăunătoare.

Pe sfinţii de Dumnezeu încununaţi Constantin şi Elena, Biserica noastră îi mai numeşte şi „întocmai cu Apostolii mari împăraţi”. Aceasta pentru că amândoi au întărit cu cuvântul şi cu fapta lor credinţa cea adevărată, sprijinind Biserica, în misiunea ei mântuitoare în lume.„Întocmai cu Apostolii” s-a arătat Sfântul Constantin, deoarece chemarea şi dreapta credinţă a Apostolilor de sus le-a luat, de la Hristos, pe care redându-le cu harul Lui, stâlp şi izvor al Ortodoxiei s-a dovedit peste veacuri. Râvnind Apostolilor, Sfântul împărat Constantin şi Sfânta împărăteasă Elena au arătat lumii spre încredinţare, cinstire şi întărire a creştinilor împotriva uneltirilor diavoleşti, Crucea Domnului descoperită de ei în pământul Golgotei. Acestea sunt pricinile pentru care Biserica noastră a numit pe Constanin şi Elena sfinţi, de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii şi au primit slavă de sus, de la Dumnezeu.

Din viaţa şi faptele acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu scoatem multe învăţături de folos sufletesc, căci ei au ştiut să unească în sufletul lor credinţa cu bunătatea, sfinţenia cu faptele de eroism, smerenia crucii cu gloria coroanei de împăraţi, înţelepciunea cu milostenia faţă de săraci. Să-i imităm şi să mergem şi noi pe aceste căi de înfăptuiri sfinte. Aceşti sfinţi prin tot ce au lucrat şi au înfăptuit, au aşezat pe frunţile lor cele mai luminoase cununi: cununile slujirii omului, societăţii şi lui Dumnezeu. Ei au făcut apoi să triumfe noua religie - creştinismul - care e adevărul însuşi şi singura floare menită să înflorească. Şi ce roade bogate şi cu spic însutit nu a adus el şi au înflorit şi în lume şi la noi pe plaiurile noastre strămoşeşti de două mii de ani de când suntem creştini? Câte biserici şi mănăstiri, capodopere ale lumii nu s-au ridicat în cinstea lor şi câte opere de tot felul, picturi, sculpturi, broderii nu ne vorbesc de credinţa şi faptele lor? Pentru toate acestea se cade să ne păstrăm credinţa noastră ortodoxă ca cel mai de preţ odor, cum au făcut Sfinţii sărbătoriţi astăzi. Am văzut că Sfântul Constantin a avut chemare de sus, de la Dumnezeu. Trebuie să ştim că şi noi avem chemare: chemarea lui Dumnezeu la noua Sa împărăţie ca să fim fiii Lui iubiţi, răscumpăraţi cu sângele Fiului Lui, Unul Născut şi o chemare în lume, ca în această lume, prin credinţa şi faptele noastre să fim „lumina lui Hristos” care să lumineze.

Să ne îndeplinim această chemare de buni creştini şi de harnici cetăţeni ai patriei noastre, lucrând cu hărnicie oriunde, pentru slava lui Dumnezeu şi fericirea noastră. În toată activitatea noastră să fim pătrunşi şi să lucrăm cu blândeţe, credinţă, spirit paşnic şi dăruitor, omenie, cinste. Acestea să formeze icoana şi profilul nostru spiritual şi moral. Sfinţii sărbătoriţi astăzi, deşi au rangul cel mai înalt de împăraţi, formează totuşi cea mai distinsă familie: căci Sfânta Elena este chipul cel mai luminos de mamă creştină, iar fiul său model de educaţie şi creştere aleasă, care a adus sfinţenia sufletului său în inimile oamenirii, pentru a o hrăni cu cele mai alese virtuţi. Şi acum să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne îndrepte paşii să vedem fericita zi când şi ceilalţi fii rătăciţi de la sânul Bisericii Ortodoxe se vor întoarce la adevăr, în staulul mântuirii, având „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5).Iar sfinţilor prăznuiţi astăzi să le zicem din adâncul inimii noastre: „Bucură-te Constantine, ceea ce a lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos ai ridicat, arătând-o lumii; Bucură-te Elena, lauda femeilor, căci cu fapte dumnezeieşti ţi-ai zidit inima ta, biserică lui Dumnezeu şi biserici sfinţite ai ridicat Mântuitorului Hristos”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)