„Prin cruce lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” Ap. Pavel
Crestinii pot afirma fara nici o ezitare, fara nici o urma de sovaire ca nu exista semn mai important in viata lor decat semnul Sfintei Cruci. Sfanta Cruce este intr-un fel atotcuprinzatoare: ne intalnim cu Sfanta Cruce la creatie, ne intalnim la mijlocul ei - mantuirea prin Iisus Hristos si ne intalnim si la sfarsitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Imparatiei vesnice a lui Dumnezeu. Asadar, Crucea este intr-un fel cheia vietii crestine, cheia existentei intregii lumii, a intregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existential si fundamental. De altfel, acest semn il vedem reprezentat si in iconografie, de pilda, in acea faimoasa scena a Judecatii de Apoi de la Voronet, unde Sfantul Petru deschide Poarta Raiului, poarta pe care este pictata crucea. Totul se deschide si se inchide asadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapamanteasca, cereasca, dar in acelasi timp ea este si un semn concret, vazut, are forma vizibila a unui semn la care ne inchinam, pe care il veneram tocmai pentru ca este altarul de jertfa al Domnului nostru Iisus Hristos.
Asadar, Crucea in sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferintei si al mantuirii este intr-un fel cea mai apropiata de sufletele si viata crestinilor. Pentru ca, prin intermediul Sfintei Cruci in aspectul ei soteriologic, crestinii au descoperit si au si accesul la celelalte semnificatii ale Crucii. Crucea in sensul cosmologic, prezenta in dimensiunile cosmosului, sau crucea in organizarea fiintei umane, omul fiind o fiinta cruciforma. Spune atat de frumos Sfantul Efrem Sirul ca pasarea cand vrea sa zboare isi deschide aripile in semnul crucii, ca un pom cand vrea sa infloreasca, sa creasca are forma crucii, deci tot ce apare structurat in cosmos, in univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns sa cunoastem taina aceasta a crucii imprimata in tot ce ne inconjoara, in primul rand pentru ca am inteles paradoxul acesta fundamental care sta in descoperirea puterii lui Dumnezeu in jertfa Sfintei Cruci in care am inteles ca taina umilintei a sangelui si a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezinta inceputul si garantia invierii noastre.
Drept urmare, noi plecand dinspre cruce in sens mantuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfant, pe care crestinii l-au cinstit si venerat inca din secolul al IV-lea, din timpul Imparatilor Constantin si Elena, de atunci incoace, plecand de la acest semn, al vietii castigate prin moarte, crestinii au inceput a cunoaste taina Sfintei Cruci imprimata in intreaga ordine si structura a existentei. Lucrul acesta, noi, crestinii ortodocsi, il simtim in cultul ortodox care celebreaza toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Sa nu luam crucea doar intr-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o intalnim in ezoterisme sau in alte speculatii, ci sa o intelegem in concretizarea ei mantuitoare in primul rand si atunci intalnirea oricarui crestin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabila si mantuitoare si salvatoare.
“Lupi imbracati in piei de oi”,,Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor face semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi ”. Sfânta Cruce a lui Hristos și ereticii. Sectele crestine sunt un semn apocaliptic si o dovada a slabirii credintei in Dumnezeu. Atat in lume cat si la noi se inmultesc si se vor inmulti din cauza nebagarii noastre de seama si din cauza nestiintei Sfintelor Scripturi a celor multi din poporul nostru. Pe un crestin bine orientat in Sfanta Scriptura si in dumnezeiestile dogme ale credintei ortodoxe, nici un fel de secta nu-l poate converti si amagi. Cei mai multi care cad prada sectelor sunt oameni nelamuriti in credinta ortodoxa si care nu cunosc Sfanta Scriptura, Dogmele, Sfintele Canoane si invataturile Sfintilor parinti. De aceea, preotii de la orase si sate ar trebui sa le faca cunoscute cele de mai sus, in predicile din biserici, spre a-i lumina in aceasta privinta si spre a-i avea buni aparatori ai credintei crestine ortodoxe in Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare. Dumnezeiestii parinti zic ca ” viata mintii este lumina cunostintei, iar nestiinta este orbirea sufletului”. Foarte usor se inseala de sectanti cei ce nu citesc Sfanta Scriptura si nu cunosc invataturile Sfintilor Parinti. Raspandirea sectelor din tare noastra se datoreste si lipsei de preoti devotati, nu numai slabirii credintei ortodoxe. Sectele creaza si o mare primejdie pentru unitatea etnic-nationala a poporului roman, deoarece toate sectele din tara noastra au venit din alte tari si au mare simpatie cu tarile de unde s-au nascut si au venit la noi. Inima lor nu este in tara noastra, nici nu tin la fiinta nationala a poporului roman, ci se silesc pe cat pot sa slabeasca unitatea de credinta si unitatea nationala a romanilor pentru a ne domina. Numai acela este un adevarat crestin si cetatean roman care tine cu tarie la credinta ortodoxa apostolica a neamului in care s-a nascut, credinta pe care o avem de aproape doua mii de ani si in care s-a format poporul roman si crestin din cele mai stravechi timpuri. Ne trebuie o biserica vie activa, nu va rezumați să spuneți că eu cred, merg la biserică. Marturisiți-va credința in societate, nu va rușinati de cruce, de credința moșilor și strămoșilor voștrii. Ne trebuie mai multa catehizare ortodoxa, carti de popularizare a credintei strabune si slujbe misionare cu ierarhi si preoti mai multi in toate bisericile ortodoxe, dar mai ales in cele lovite de secte. Ne trebuie si calugari misionari prin manastiri, ca sa colaboreze cu preotii de mir si sa faca impreuna misiune in parohiile cu grupari sectare. Credinciosii asculta cu multa incredere de duhovnicii si preotii calugari din manastiri. De ce sa nu fie si ei folositi in aceasta activitate misionara ? Iar Duminica ar trebui sa se faca slujbe misionare, cu predici de catehizare in toate satele, cel mai bine dupa amiaza la Vecernie. Toata lumea vorbeşte astăzi despre secte, dar puţini stiu ce anume sînt ele, de cînd au apărut în ţara noastră, cine le-a întemeiat, ce scop au, dacă sunt sau nu plăcute lui Dumnezeu. Sectele sunt grupări religioase mai mici sau mai mari, ce s-au rupt de Biserica apostolică întemeiată de Hristos, schimbînd dogmele credinţei şi explicînd după mintea lor Sfînta Scriptură. Ele au luat fiinţă chiar în timpul Apostolilor, prin Simon vrăjitorul şi prin crestinii iudaizanţi care amestecau religia creştină cu cea iudaică a Vechiului Testament. Secte creştine şi, mai ales, eresuri mari ca arianismul, nestorianismul, monofizitismul, monotelismul şi iconoclasmul, adică luptatori împotriva Sfintelor Icoane, au fost secole de-a rîndul, tulburînd şi dezbinînd Biserica creştină în primul mileniu. Dintre aceştia se pot aminti astăzi armenii, copţii, iacobiţii şi alţii. După Marea Schizmă, adică ruptură dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit şi Biserica Romano-Catolică de Apus, din anul 1054, au început să ia naştere în centrul şi vestul Europei unele grupări creştine sectare raţionaliste, datorită explicarii libere, a Sfintei Scripturi şi răzvrătirii unor creştini împotriva Bisericii Apostolice, împotriva slujitorilor Bisericii şi a vieţii duhovniceşti prea aspre. Cea mai veche sectă neoprotestantă a luat fiinţă în America la începutul secolului XVIII, anume secta baptistă. In prima jumătate a secolului al XIX-lea a luat naştere, tot în America, secta adventistă, de unde, apoi, s-a răspîndit şi în Europa sub numele de “Aventişti de ziua a şaptea” şi “Adventişti reformişti”. Tot în secolul trecut apar şi alte secte, ca Studenţii Bibliei, numiti şi milenişti; Penticostalii, numiti şi “Tremurătorii”; iar în Elveţia apare secta Evangheliştilor, numiţi şi “Creştini după Evanghelie”. Alte secte mai puţin creştine iau naştere tot pe la sfîrşitul secolului trecut, cum sunt Pocăitii sau Nazarinenii, Teosofii, care combină religia cu filozofia şi ştiinţa; Spiritiştii, care spun că vorbesc cu duhurile mortilor; Martorii lui Iehova, o secta iudaică, şi multe altele. Majoritatea sectelor au fost întemeiate de oameni bolnavi la suflet şi la minte, oameni neascultători, certaţi cu Biserica şi cu slujitorii ei, stăpîniţi de demonul mîndriei, al lăcomiei după averi şi dornici de mîntuire fără osteneală, fără jertfă şi smerenie. Iar scopul urmărit de toate sectele este, nu mîntuirea sufletului, ci distrugerea Bisericii lui Hristos, dezbinarea creştinilor, împărţirea lor în sute de “bisericuţe”, adunarea de averi, mîndria şi pierderea sufletelor omeneşti pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Sfînta Cruce. O, să ne scape Domnul de viclesugul şi răutatea tuturor prorocilor mincinoşi ! Aş dori să pot spune cu Pavel: „Prin cruce lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”; dar nu pot, că sînt stăpînit de fel de fel de patimi! De aceea vă îndemn şi pe voi, şi înainte de voi pe mine, să fim răstigniţi pentru lume, să nu avem nimic comun cu pămîntul, ci să dorim patria cea de sus, slava şi bunătăţile de acolo. Sîntem ostaşi ai împăratului ceresc şi ne-am îmbrăcat cu noi armele cele duhovniceşti! Pentru ce trăim ca nişte oameni care-şi duc viaţa prin crîşme, ca nişte oameni fără de căpătîi; dar, mai bine spus, pentru ce ducem viaţă de viermi? Acolo unde-i împăratul, acolo trebuie să fie şi ostaşul lui. Şi am ajuns ostaşi, nu din cei care stau departe de împărat, ci din cei care stau în apropierea Lui. împăratul de pe pămînt nu poate suferi ca toţi ostaşii să fie în palatele împărăteşti, nici alături de el; împăratul cerurilor însă vrea ca toţi ostaşii Lui să fie aproape de tronul col împărătesc. Dar cum e cu putinţă să stăm lîngă tronul acesta fiind aici pe pămînt? Şi Pavel era pe pămînt, dar era acolo unde sînt serafimii, unde sint heruvimii; era mai aproape de Hristos decît ostaşii din garda împăratului pămîntesc. Aceştia îşi mai plimbă ochii de colo-colo, pe Pavel însă nu-l impresiona, nimic nu-l atrăgea, ci toată gîndirea îi era îndreptată spre împărat. Deci, dacă voim, ne este cu putinţă asta şi nouă. Dacă împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu, ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lîngă El; dar cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care îl doreşte, de orice om cu viată curată. De aceea şi profetul spune: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.”. Şi însuşi Dumnezeu spune: „Dumnezeu de aproape sînt Eu, şi nu Dumnezeu de departe”. După cum păcatele ne depărtează de El, tot aşa faptele bune ne apropie de El. Tot Dumnezeu spune: „încă grăind tu, Eu voi zice: „Iată aici sînt!” Care părinte răspunde aşa de repede copiilor săi? Care mamă este atît de cu grijă şi necontenit trează ca să nu plîngă nicicînd copilul ei? Nu-i nici unul; nici tatăl, nici mama; Dumnezeu însă stă totdeauna şi aşteaptă doar – doar îl va chema una din slugile Sale; şi niciodată nu-Şi întoarce urechea dacă îl cheamă cum trebuie. De aceea ne spune: „încă grăind tu, nu aştept să termini şi îndată te ascult”. Să-L chemăm, dar, pe Hristos, aşa cum vrea El să fie chemat. Dar cum vrea să fie chemat? Îţi spune El: „Dezleagă toată legătura nedreptăţii; dezleagă legăturile cele cu silă făcute; rupe toată scrisoarea cea cu nedreptate; fringe celui flămînd piinea ta şi pe săracii cei fără de casă adu-i în casa ta; de vezi pe cel gol, îmbracă-l şi nu trece cu vederea pe cei din sămînţa ta; atunci va izbucni de dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta curînd va răsări şi va merge înaintea ta dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura. Atunci Mă vei striga şi te voi auzi. încă grăind tu, Eu voi zice: Iată, aici sînt!” (Isaia 58, 6-9)..
Dar cine poate face toate acestea? Spune-mi cine nu poate? Ce este greu în cele spuse? Ce este anevoios? Ce nu-i uşor? Nu sînt numai cu putinţă, ci şi uşoare, pentru că mulţi au depăşit măsura celor spuse. N-au rupt numai contractele nedrepte, dar s-au lipsit de toate averile lor; n-au primit numai în casa lor şi la masa lor pe cei săraci, dar chiar prin sudoarea trupului lor au muncit ca săi hrănească; n-au trecut numai cu vederea pe cei din sămînţa lor, dar au făcut bine şi la vrăjmaşi.
Dar, pe scurt, ce este greu în cele spuse? Dumnezeu nu ţi-a spus: „Treci munţii, străbate oceanele, sapă atîtea şi atîtea hectare de pământ, slai nemîncat, îmbracă-te în sac”, ci: „Dă din averile tale celor saraci, dă-le pîine, rupe contractele făcute cu nedreptate!”. Spune-mi, este ceva mai uşor decît acestea? Iar dacă socoteşti că sînt grele, uită-mi-Le şi la răsplată, şi-ţi vor fi toate uşoare! După cum în hipodroame împăraţii pun înaintea luptătorilor atletici coroane, premii şi haine, tot aşa şi Hristos pune în mijlocul stadionului răsplăţile, întinzîndu-ni-le prin cuvintele profetului ca prin multe mîini. Împăraţii apoi, fie ei de mii de ori împăraţi, pentru că sînt oameni, pentru că au bogăţii care se sfîrşesc şi pentru că dărnicia lor se termină, se ambiţionează să arate că puţinele lor daruri sînt multe; de aceea fiecare dar, pe care îl dau învingătorilor în luptele atletice, îl dau prin unul din slujitorii lor şi aşa îl aduc în mijlocul hipodromului. Împăratul nostru însă face cu totul dimpotrivă; aduce darurile şi răsplăţile Sale dintr-o dată, pentru că este foarte bogat şi pentru că nu face nimic de fală; le aduce dintr-o dată, că, dacă ar fi să le întindă, ar fi nesfîrşit de multe şi ar avea nevoie de multe mîini ca să le tină în braţe.
În ultimele decenii sectele creştine neoprotestante au luat un mare avânt în toată lumea. In ţara noastră, mai ales acum, folosesc cele mai ispititoare metode de amăgire a fiilor Bisericii Ortodoxe, prin prozelitism, cu scopul să-i rupă de dreapta credinţă, de Cruce, de Maica Domnului, de cinstirea sfintelor icoane, de Sfintele Taine şi de preoţia apostolică, trăgîndu-i în adunările lor. In acest scop fac tot ce este posibil, mai ales că posedă bani suficienti, primiţi de peste hotare, ca să ne distrugă Biserica, unitatea, credinţa şi neamul. Astfel fac adunări de prozelitism pe stadioane, prin marile săli de sport din ţară, prin parcuri din oraşe, aducînd cei mai vestiţi predicatori din lume ca să impresioneze şi împart gratuit Biblii şi cărţi sectare cu texte schimbate. Apoi merg pe la spitale, scoli, cămine, azile şi case de copii orfani şi împart bani, alimente, cadouri ispititoare, cărţi sectare şi îi invită în adunările lor. Primul lucru pe care îl cer sectarii creştinilor este să se lepede de Biserica, adica de Sfînta Liturghie, de slujbele pentru vii şi morţi, de Spovedanie, de Sfînta Impărtăşanie de Trupul şi Sîngele lui Hristos şi de toată tradiţia şi învăţătura apostolică milenară a Ortodoxiei şi a străbunilor noştri, pe motiv că este învechită, ca o fost făcută de oameni, că îngreuiază mîntuirea credicioşilor. Apoi hulesc Preoţia apostolică, adică preoţii şi episcopii, care sunt sfinţiţi prin Harul Duhului Sfînt de catre Sfinţii Apostoli prin punerea mîinilor pe capul lor din generaţie în generaţie. Sectanţii confundă harul divin cu viaţa preoţilor, spunînd că slujitorii Bisericii nu au harul mîntuirii şi nu duc viaţă sfîntă, lăudîndu-se că ei sunt “sfinţi” şi că numai ei au harul mîntuirii şi pot salva lumea de osînda iadului. Apoi sectanţii de orice fel hulesc puterea harica a Sfintei Cruci si a sfintelor icoane, declarindu-le “idoli” si chipuri cioplite. Hulesc de asemenea pe Maica Domnului, numindu-o femeie de rind si zic ca a trait cu barbat si a avut mai multi copii. Leapada cultul mortilor, cinstirea sfintelor moaste si toata invatatura dogmatica explicata si intarita de Sfintii Parinti. Leapada postul, rugaciunea duhovniceasca, viata monahala si scimba tot ce are mai sfint Biserica lui Hristos: credinta, Preotia, Tainele, Sfinta Traditie si textele Sfintei Scripturi, explicindu-le dupa mintea lor, facind panica, ura si dezbinare intre crestini. Iata unde duce mandria diabolica, neascultarea si iubirea de averi ! Dar ca să afli asta, să cercetăm cu de-amănuntul fiecare din răsplăţile date nouă prin gura profetului Isaia!
„Atunci va izbucni de dimineaţă lumina ta”. Oare nu ţi se pare că este vorba de un singur dar aici? Şi totuşi nu-i vorba de un singur dar. Cuvintele acestea cuprind în ele multe daruri: şi premii şi cununi şi alte răsplăţi. Şi dacă vreţi am să arăt cu de-amănuntul toată bogăţia aceasta, atît cît îmi este cu putinţă s-o arăt. Numai să nu vă obosească! în primul rînd, să aflăm ce înseamnă: „Va izbucni”. N-a spus: „Se va arăta”; ci: „Va izbucni”, voind să ne arate iuţeala şi bogăţia; voind să ne arate că doreşte cu putere mîntuirea noastră, că doreşte să ne dea aceste bunătăţi, că se grăbeşte şi că nimic nu-I va putea opri avîntul Lui nespus. Prin toate acestea ne arată mulţimea darurilor Lui şi nemărginita Lui bogăţie.Ce înseamnă: „De dimineaţă”? Adică nu după ce ai ajuns în ispite, nici după ce au venit peste tine relele, ci o ia înaintea ispitelor şi relelor. După cum despre fructe spunem că un fruct e „de timpuriu” cînd se coace înainte de vreme, tot aşa şi aici prin „de dimineaţă” a grăit aşa ca să arate iarăşi iuţeala răsplătii, precum şi spunea: „incă grăind tu, Eu voi zice: Iată aici sint!” Dar de care „lumină” e vorba? Ce este această „lumină“? Nu aceasta de pe pămînt, ci una cu mult mai bună, lumina care ne arată cerul, îngerii, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, domniile, începătoriile, stăpîniile, toată oastea cerului, curţile cele împărăteşti, corturile cele cereşti. Dacă vei fi învrednicit de lumina aceea, vei vedea toate acestea şi vei scăpa de iad, de viermele cel neadormit, de scrîşnirea dinţilor, de legăturile cele nedezlegate, de strîmtorare, de necaz, de întunericul cel de nepătruns, de tăierea în două, de rîul cel de foc, de blestem, de ţinuturile durerii şi te vei duce acolo de unde au fugit durerea şi întristarea; acolo unde-i multă bucurie, pace, dragoste, desfătare şi veselie; acolo unde-i viaţă veşnică, slavă nespusă, frumuseţe negrăită; acolo unde sînt corturile cele veşnice, slava cea tainică a împăratului, bunătăţile acelea „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit?”; acolo unde este Mirele cel duhovnicesc, cămările de nuntă ale cerului, fecioarele care ţin în mîini candelele cele strălucitoare şi cei ce au haină de nuntă; acolo unde sînt averile cele multe ale Stăpînului şi vistieriile cele împărăteşti.
Ai văzut cît de mari sînt răsplăţile, ai văzut cît ne-a arătat printr-un singur cuvînt, ai văzut că ne-a pus înainte toate bogăţiile Sale? Şi aşa, dacă vom cerceta fiecare cuvînt din spusele profetului, vom găsi bogăţie mare şi ocean nemărginit. Spune-mi, acum vom mai amîna încă, vom mai pregeta să miluim pe cei nevoiaşi? Nu, vă rog, chiar de-ar trebui să dăm toată averea, chiar de-ar trebui să fim aruncaţi în foc, să fim tăiaţi de sabie, să înfruntăm cuţitele, chiar de-ar trebui să păţim orice altceva, pe toate să le suferim cu uşurinţă, ca să avem parte de haina împărăţiei cerurilor şi de slava aceea tainică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, Căruia slava şi stăpînirea în vecii vecilor, Amin“. Toate sectele crestine sint cei dintai si cel mai puternic semn vazul al sfirsitului lumii, caci asa ne spune Mantuitorul: “Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni in numele Meu, zicind: Eu sunt Hristos(adica la noi este Hristos!)si pe multi vor amagi.
Si daca sectele sunt cel dintai semn apocaliptic al sfirsitului lumii care se apropie, ce trebuie sa facem noi credinciosii, fii Bisericii lui Hristos, ca sa scapam de cursele diavolului si sa ne mantuim ? Iata ce sa facem: Sa ducem o viata crestina curata, corecta, sfinta, model pentru toti. Sa nu mergem niciodata in adunarile sectare, oricine ne-ar chema; sa nu primim nici un fel de daruri, carti sau bani de la sectanti, nici sa dam altora darurile lor, ca sunt argintii lui Iuda vinzatorul care s-a lepadat de Hristos. Sa nu discutam cu sectantii, nici sa citim cartile lor, oricit de frumoase ni s-ar parea; nici sa le aducem in casele noastre, nici sa le dam altora pentru citit, nici sa stam cu ei la masa, nici sa scultam predicile si cintarile lor, prin care amagesc lumea mai mult, ca sa nu vina peste noi mania lui Dumnezeu si asa sa ne lepadam de credinta si de mantuire. Sa nu primim nici un fel de sectanti, pagani sau atei in casele noastre, ca nu cumva sa huleasca credinta adevarata si astfel sa alunge de la noi pe Hristos si sa fim apriti de la Sfinta Impartasanie. Sa nu primim nici un fel de sectanti, pagani sau atei in biserica noastra, afara de cei care vor sa se intoarca la Ortodoxie, nici sa luam daruri de la ei, nici sa le dam daruri si sa mergem in casele lor, ca sa nu cadem din credinta. Iar daca cineva aude ca umbla sectantii prin sat si incep sa amageasca pe unii, imediat sa fie instiintat preotul, iar cartile aduse de ei sa fie predate preotului. Cind cineva vine in casele noastre, sa facem impreuna cu ei Sfinta Cruce la icoane. Daca nu fac semnul crucii, sa nu-i primim in casa, caci sunt antihristi si sectanti, adica “lupi imbracati in piei de oi”. Daca cineva doreste sincer sa se intoarca la Ortodoxie, sa fie dus imediat la preot, la cel mai bun duhovnic, ca sa-l invete adevarul si sa-l scape de osinda iadului. De veti pazi aceste invataturi si sfaturi, veti fi izbaviti de secte si de cursele lor si pe multi veti salva de la amagirile lor. Ascultati de preotii care vi i-a dat Dumnezeu. Alergati la manastiri si nu va lepadati de Sfinta Cruce si Maica Domnului.
In traditie si in traditia populara, in limbajul comun a patruns cuvantul acela evanghelic spus de Mantuitorul: "Cine vrea sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie!", iar acest cuvant evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii si intelegerii populare. Cuvantul cruce a devenit sinonim cu suferinta, fiecare are crucea lui sau isi are partea lui de suferinta, dar suferinta care este luata ca o cruce, atunci suferinta castiga un sens izbavitor. Pentru ca suferinta il si poate distruge pe om, il poate face sa isi piarda credinta, speranta si nadejdea, sa cada in disperare, sa mearga pana la sinucidere, dar atunci cand suferinta este inteleasa ca o cruce in spatele crucii se afla intotdeauna lumina invierii si a vietii care se castiga prin suferinta si prin acceptarea daruirii de sine. Atunci, intelegerea suferintei ca o cruce poate sa transfigureze, sa dea un sens si un rost acestor nenumarate suferinti de care este plina existenta umana.
Existenta umana nu este facuta numai din bucurii, exista si dureri, nu este facuta numai din placeri, exista si multa suferinta in viata si atunci crucea ne arata felul in care ne putem raporta la suferinta fara ca suferinta sa ne distruga si sa ne anuleze intr-un sens desavarsit si, dimpotriva, ne ajuta sa ne ridicam, crucea este si un semn vertical care ne arata ca suferinta nu ne anuleaza si ne innobileaza, ne ridica si ne transfigureaza. Sfintii Parinti ne spun intotdeauna ca omul are doua variante: sau isi asuma necazurile si suferintele de bunavoie, sau, daca nu le asuma de bunavoie, le asuma de nevoie. De pilda, spun Parintii ca monahii iau asupra lor crucea si suferintele de bunavoie si se mantuiesc prin asumarea lor de bunavoie, dar spun ca si cei din lume care nu le-ar dori se mantuiesc prin rabdare, suportandu-le cu ingaduinta, cu credinta si nadejde, cu demnitate necazurile. Nimeni nu scapa in ultima instanta de suferinta, importanta este atitudinea launtrica prin care ea este asumata.
Fugiti de cursele cel grele ale diavolui si de orice adunari si invataturi sectare, ca sa va puteti mantui. Fugiti de discutii si de explicatii ale textelor biblice, ca sa nu fiti inselati de dusmanii lui Hristos. Paziti-va copiii de adunarile lor si duceti o viata cu totul sfinta si crestineasca, in rugaciune, in milostenie si prezenta regulate la sfintele slijbe, ca sa scapati de ispitele ce vin de la secte si de la diavoli. Sa luam aminte ca sfirsitul lumii s-a apropiat. Sa nu ne gaseasca nepregatiti ! De vom face asa, sectele nu vor mai putea spori, diavolul va fi biruit iar noi ne vom mantui in Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)